Societăţile folosite în scopuri de planificare fiscală agresivă, care conduce la minimizarea bazei de impozitare şi, deci, la reducerea taxelor datorate, sau la schimbarea jurisdicţiei de impunere, prin păstrarea activităţii operaţionale şi generarea profiturilor într-o ţară, dar impozitarea lor şi plata taxelor în altă ţară, sunt vizate de directiva cunoscută drept ATAD III, cu implementarea propusă începând cu 1 ianuarie 2024.
Este vorba de o nouă iniţiativă a Comisiei Europene care a emis o formă preliminară a acestei directive, la finalul anului trecut, şi prin care ar urma să introducă un test pentru identificarea entităţilor fără substanţă economică, “Shell Companies”, care nu desfăşoară de fapt nicio activitate economică. Această formă preliminară aduce amendamente la Directiva 2011/16/EU.
De ce este nevoie şi de ATAD III dacă există deja ATAD I şi ATAD II?
Deşi la nivelul Uniunii Europene există deja linii directoare cu privire la reglementarea substanţei economice şi a descurajării evitării impozitării (e.g. ATAD I, ATAD II, principii generale de prevalenţă a economicului asupra juridicului), noua iniţiativă pune la dispoziţie elemente concrete menite să uniformizeze abordarea autorităţilor fiscale atunci când este analizată realitatea unei entităţi.
O scurtă recapitulare a noţiunilor de bază: ATAD I introduce un set de reguli ca standard minim de protecţie pentru Statele Membre ale Uniunii Europene împotriva evitării obligaţiilor fiscale, în principal amintim: deductibilitatea costurilor îndatorării, reiterarea regulilor generale anti-abuz, reguli specifice aplicabile societăţilor străine controlate). Mai departe, ATAD II are rolul de a clarifica tratamentul neuniform al elementelor hibride. Mai exact, clarifică situaţiile în care două jurisdicţii implicate într-o situaţie de tratament neuniform ar trebui să refuze deducerea unei plăţi care rezultă în neimpozitarea veniturilor, garantând astfel că impozitele sunt plătite acolo unde sunt generate profiturile - de exemplu, există instrumente de finanţare care în ţara debitorului generează dobânzi care ar reduce profitul şi taxele aferente, în timp ce în ţara beneficiarului, aceleaşi sume încasate reprezintă dividende neimpozabile.
Noile măsuri aduse de ATAD III vor stabili standarde de transparenţă în ceea ce priveşte utilizarea entităţilor paravan, astfel încât utilizarea abuzivă a acestora să fie detectată mai uşor de autorităţile fiscale.
Versiunea preliminară a directivei conturează trei criterii esenţiale pe care le denumeşte “gateway” şi prin care se va determina dacă o entitate este susceptibilă de a se califica drept entitate fără substanţă economică:
- Peste 75 la sută din veniturile entităţii în cei doi ani anteriori implementării directivei sunt „venituri pasive”. Acestea includ: dobânzi, redevenţe, dividende şi câştiguri de capital din cesionarea acţiunilor/părţilor sociale; venituri din asigurări şi din activităţi bancare; şi venituri din operaţiuni de leasing, etc.
Presupunând că directiva este implementată în 2024, companiile din România parte din grupuri multinaţionale prezente şi în ţări cu tradiţie în legislaţia holdingurilor (ex. Olanda sau Luxemburg) vor monitoriza veniturile aferente anilor 2022 şi 2023 pentru verificarea acestei prime condiţii. Deci operaţiunile de astăzi pot determina viitorul unei societăţi din România ce este parte dintr-un grup de multinaţionale.
- Entitatea este implicată în principal în activităţi transfrontaliere, cu peste 60% din veniturile relevante generate din aceste activităţi sau transmise entităţilor străine.
- Entitatea a externalizat administrarea operaţiunilor de zi cu zi şi luarea deciziilor privind funcţiile semnificative.
Conform propunerii, dacă o entitate “bifează” toate cele trei criterii, va trebui să declare informaţii legate de substanţa economică în declaraţiile sale fiscale. Mai exact, societatea ar urma să declare aspecte precum: confirmarea deţinerii unui cont bancar activ în UE; sediul propriu, cel puţin un director local independent sau angajat cu normă întreagă etc. Toate aspectele care ar urma sa fie declarate ar trebui însoţite de documente justificative.
Să luăm cazul concret al României: dacă în urma analizei acestor informaţii, o societate operaţională din România rambursează un împrumut şi dobânda către o societate de tip trezorerie din grup (ex. Cipru), iar trezoreria este desemnată drept Shell Company, aceasta nu va putea beneficia de prevederile tratatului de evitare a dublei impuneri dintre Cipru şi România (impozitul cu reţinere la sursa la plata dobânzilor nu va mai fi redus de la 16% la 10%) sau de tratamentul fiscal expus în temeiul Directivei privind dobânzile şi redevenţele (care prevede in anumite condiţii scutirea integrala de impozit a dobânzilor). Astfel, statul membru de rezidenţă al societăţii desemnate drept Shell Company (Cipru, în acest exemplu) fie va refuză emiterea unui certificat de rezidenţă fiscală, fie certificatul va fi emis cu rezerve, ceea ce va atrage atenţia României asupra unei probleme fiscale latente.
Având în vedere prevederile formei preliminare ale Directivei şi condiţia de monitorizare a veniturilor înregistrate cu doi ani înaintea implementării, toate grupurile multinaţionale ar trebui să demareze cât mai curând un audit intern al funcţiei fiscale din perspectiva impactului posibil al acestei directive şi să ia măsuri de aliniere a fluxului operaţional cu fluxul decizional.
