"Grecia trebuie să scoată la suprafaţă economia subterană, nu are nici o şansă, altfel va ieşI din zona euro".
Iunie 2011, Chateau Suiduiraut, la 20 de km de Bordeaux. Liderii celei mai mari companii franceze de asigurări, AXA, cu active de 1.000 de miliarde de euro, sunt foarte convinşI că numai Grecia este vinovată pentru ceea ce i se întâmplă pe pieţe şI că acum trebuie să plătească. Companii precum AXA,, giganţI financiari ai lumii, fac jocurile pe pieţele mondiale, la ele sunt banii lumii.
La masă mai sunt jurnalişti din Portugalia, din Franţa, din ţările baltice, din Ucraina, din Grecia şi din Elveţia. Cel mai dur la adresa Greciei este ziaristul elveţian. "Evaziune, corupţie, acolo nu ştie nici cine este proprietar pe imobile, nu există cărţI funciare. Iar Italia nu este departe".
Restul tac. Ce să facă periferia, sudul, decât să tacă şI să încaseze? Cei de la margine tot fac reforme. România cel puţin, de 20 de ani tot nu a terminat.
Diferenţa de venituri rămâne uriaşă, şI cu toate acestea aici, la periferie, au avut loc cele mai dure ajustări. Letonia, Ungaria, România, Ucraina au tăiat salariile, Grecia le taie acum.
Ţările Baltice, Ucraina, Ungaria, România, Grecia, Portugalia, Irlanda Ð toate au trebuit să se împrumute de la FMI şI Uniunea Europeană cu zeci de miliarde şI chiar sute de miliarde de euro din 2008 încoace.
"CăutaţI vinovaţI, dar nu vă dorim să fiţI în aceeaşI situaţie", îndrăzneşte cineva. Francezii şI elveţienii se uită dar nu înţeleg ce spune unul din jurnaliştii de la periferie. De ce ar veni criza în cele mai bogate ţări ale lumii?
Percepţiile acestea sunt. Nu este văzută problema Greciei ca o problemă a Uniunii Europene, ci o problemă a unei ţări care, dacă se dovedeşte neputincioasă, trebuie chiar exclusă din club. A cheltuit, să o coste acum, nesăbuita.
Aceasta era atmosfera în Europa înainte de declanşarea, la sfârşitul săptămânii trecute, a celui de-al doilea val al crizei, odată cu retrogradarea SUA şI creşterea bruscă a ratelor de dobândă pentru Spania şI Italia.
ŞI a venit momentul AAA. Centrul a realizat că poate fi luat în reflectorul pieţelor.
Dintr-o dată, Grecia nu mai este subiectul, ci căderea bursei americane, a bursei franceze şI germane. ŞI mai rău, miercuri seară apar zvonuri despre instabilitatea băncilor franceze. Căderi brutale, 10%, 20%. Apare zvonurile, apare frica.
"ŞI ca să fiu sinceră, nu sunt sigură că am înţeles nici eu ce s-a întâmplat astăzi", spune la sfârşitul zilei de miercuri o jurnalistă de la ziarul economic La Tribune, după ce înşiruie explicaţiile vehiculate despre cădere: expunerea pe Grecia, posibila scădere a ratingului Franţei.
Ieri după amiază, Le Figaro publică o anchetă care arată că totul ar fi plecat de la o informaţie dintr-un ziar britanic de duminică care a ar fi preluat o parodie, un text scris în glumă în Le Monde despre criză.
Este posibil. Dar nu înseamnă că tendinţa nu este clară. Tensiunea s-a mutat la centru.
DeşI se comportă ca periferia Ð Statele Unite au deficit bugetar de 10% din PIB şI datoria totală, federală şI a statelor, ajunge la 100% din PIB, la fel ca Grecia de exemplu Ð până acum centrul a fost tratat diferit.
ŞI chiar şI acum, după retrogradare, americanii se împrumută la dobânzi de 1,5% pe an, mai mici chiar decât înainte de lovitura Standard& PoorÕs şI cu mult mai mici decât atunci când bugetul SUA era pe excedent, în era Clinton, când dobânzile erau de 5% la titlurile americane de trezorerie.
Pentru cineva din cosmos cu ochelari de finanţist, probabil că Europa financiară se vede astăzi ca un gheţar care începe să crape. Mai întâI pe la margini, normal. Dintr-o dată au început să apară fisuri în centru.
Ce să înţeleagă România din acest al doilea val al crizei? Care sunt cele mai mari riscuri?
Răspunsul este limpede dacă ne uităm atât la momentul Lehman Brothers din toamna anului 2008, cât şI la ceea ce s-a întâmplat în România ca efect al crizei asiatice în 1998.
Când cad băncile şI se retrag capitalurile, periferia este prima care cade. La margine se crapă mai întâI, este o lege fizică.
Iar canalul numărul 1 este cursul valutar.
De aceea, România ar fi trebuit să întreprindă ceva după criza din 2008, să diminueze cât mai mult dependenţa economiei de cursul valutar. Tot îi dăm înainte cu ţinta de adoptare a euro pentru 2015, când este evident că după experienţa cu grecii europenii probabil că nu vor mai integra încă o ţară cu o economie cât de cât semnificativă cel puţin încă zeci ani.
Avem leul ca monedă naţională, dar acceptăm preţuri în valută în magazine. Mai mult, au fost acceptate şI credite în franci elveţieni, iar cei 50.000 de români care s-au împrumutat de la bănci în această monedă nu găsesc acum nici să cumpere valuta să-şI plătească ratele. Nu mai vorbim că sunt duble.
Suntem singura ţară din Europa de Est care accepă preţuri în euro, importând astfel un risc valutar către debitori nesofisticaţI Ð persoane fizice, mici întreprinderi.
În Polonia, Renault vinde maşinile în zloţI, în Ungaria, le vinde în forinţI, numai în România, unde, culmea, le şI produce, le vinde în euro. La fel se întâmplă cu biletele de avion sau cu serviciile de telefonie mobilă.
Din zece întrebări cheie despre al doilea val al crizei financiare publicate ieri, cea mai accesată de către cititorii ZF a fost "Ce se va întâmpla cu cursul?". De cinci ori mai puţine accesări a avut "Ce se va întâmpla cu investiţiile în fondurile de pensii private".
În vara anului trecut, la doi ani de la Marea Criză din Octombrie 2008, când deşI România nu avea datorii publice decât de 12% din PIB a fost nevoită să împrumute 20 mld. Euro doar pentru că îi trebuia acoperire valutară, Ziarul Financiar a propus oficialilor să interzică afişarea preţurilor în altă monedă decât leul.
În 1867, România a adoptat leul ca monedă naţională, un simbol al suveranităţii, alături de armată proprie sau drapel. La 140 de ani distanţă, nu reuşeşte să reducă riscul expunerii directe al economiei prin fluctuaţiile de curs la turbulenţele financiare externe.
Cel mai vulnerabil canal pentru ţările periferice în situaţii de criză este expunerea pe datoriile în valută, iar în acest context este greu de înţeles de ce chiar statul român nu se împrumută doar în lei, de ce nu creează piaţă pentru titluri de stat de 20-30 de ani, aşa cum cer de altfel asigurătorii şI fondurile de pensii locale. Nu mai vorbim de creditele în valută pentru populaţie, care demult ar fi trebuit transformate în lei, aşa cum se întâmplă în Ungaria, nu mai vorbim despre programul Prima Casă, subvenţionat de stat, care, culmea, este în valută.
Noi nu avem banii lumii, aici este periferia. Atunci de ce să ne expunem la un risc pe care în nici un caz, dar în nici un caz nu îl putem stăpâni nici cu 100 miliarde de euro în rezervă?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
