Un paradox: Conform BNR, agricultura a avut cel mai mare ritm de creştere al creditelor acordate de bănci în ultimul an (aprilie 2021-aprilie 2020), de 15,4%, de la un sold de 18,2 miliarde de lei la 21 miliarde de lei. Administraţia publică, unde băncile vor să dea credite pentru că beneficiază de garanţia statului, creşterea a fost, în anul crizei, de 11,7%, de la 20,6 miliarde de lei la 23 miliarde de lei.
Marile bănci, în frunte cu Banca Transilvania, numărul unu pe piaţă, se concentrează şi au divizii speciale pentru agricultură şi agribusiness, adică toate afacerile care se dezvoltă pornind de la agricultură.
Chiar ZF a început un proiect editorial cu Banca Transilvania – ZF Agropower, prin care încercăm să scoatem în faţă evoluţiile din acest sector, despre care bancherii şi investitorii spun că are cel mai mare potenţial de creştere şi unde încă nu există o mare aglomeraţie.
Ca un exemplu, Evergent Investment, fost SIF Moldova, unde peste 5 milioane de România sunt acţionari prin celebrele cupoane de la începutul anilor ’90, a investit 8 milioane de euro în ferme de afine, ajungând al doilea cel mai mare producător. Culturile de afine pot să ajungă la un randament de 30% pe an.
În Europa agricultura este cel mai subvenţionat sector, cu sute de miliarde de euro. În România statul dă cel puţin 2 miliarde de euro pentru agricultură.
Toţi marii traderi agricoli din lume sunt prezenţi în România şi au ocupat poziţii strategice în portul Constanţa. Companiile româneşti au ajuns să investească sute de mii de euro în tractoare şi combine moderne. Unii chiar îşi supraveghează recoltele cu dronele. Dar problema în agricultura din România nu este legată de bani, ci de forţa de muncă.
Când discutăm despre şcoală, despre licee, toată lumea ştie de Sava, Lazăr, Vianu, Mihai Viteazu, Şincai, Emil Racoviţă, Avram Iancu, Fraţii Buzeşti, Mircea cel Bătrân, Colegiul Naţional Iaşi şi, mai nou, Colegiul Unirea din Focşani, cu o medie de admitere extrem de ridicată.
La colegiile/liceele teoretice stăm foarte bine. Şi bineînţeles că toţi părinţii şi-ar dori ca odraslele lor să termine un liceu bun, care să le deschidă un drum către IT, dacă se poate, către un job într-o clădire de birouri din centru cu Starbucks la parter, către şcoli externe, către bănci, către multinaţionale, către lumea bună.
Dar câţi au auzit de liceele/colegiile agricole din România, care ar trebui să asigure forţa de muncă şi conducerea sectorului agricol şi de agribusiness în următoarele decenii?
La o discuţie la ZF Live, Crenguţa Bărbosu, specialistul în agricultură de la World Vision România, a încercat să pună pe tapet necesitatea creşterii liceelor agricole, respectiv ocuparea locurilor scoase pentru admitere.
Dacă în 1995 România avea 220 de licee agricole, în 2021 mai are 57, care pentru anul şcolar 2021-2022 au 3.318 locuri, la care se adaugă 2.428 de locuri în şcoli profesionale şi duale. În condiţiile în care România este văzută ca singura ameninţare reală pentru Franţa în sectorul agricol, în condiţiile în care cele mai multe credite se duc către agricultură, în condiţiile în care în acest sector sunt cele mai mari randamente, educaţia agricolă este la pământ.
Conform Crenguţei Bărbosu, România este ţara cu cel mai slab pregătiţi fermieri din Uniunea Europeană, respectiv numai 2% dintre oamenii din acest sector au pregătire în agricultură.
Care sunt cele mai bune licee agricole din ţară?
Nu ştiu dacă acestea sunt cele mai bune licee agricole, pentru că nimeni nu s-a gândit să facă un top, dar aş putea să nominalizez liceul Viaceslav Harnaj din Bucureşti (după numele fondatorului apiculturii româneşti), liceul Prejmer din Braşov (Colegiul pentru Agricultură şi Industrie Alimentară Ţara Bârsei), liceul de la Brăneşti (Cezar Nicolau), liceul Podul Iloaiei din Iaşi (liceul tehnologic Haralamb Vasiliu din Podul Iloaei), liceul Truşeşti din Botoşani (Demostene Botez – Mândru să fiu fermier) sau liceul Dorna Candrenilor din Suceava, a spus Crenguţa Bărbosu la ZF Live.
Nu ştiu câţi dintre voi aţi auzit de aceste licee, colegii tehnologice, cum se cheamă acum, dar pe aceste unităţi de învăţământ, plus încă 51, se bazează agricultura şi sectorul de agrobusiness din România, pe care pariază toată lumea, începând de la bănci, investitori şi mari fonduri de investiţii.
Crenguţa Bărbosu spune că din păcate foarte puţini din copiii care trec prin aceste şcoli rămân în acest sector. Cei mai mulţi pleacă la lucru în Germania.
La polul opus, ştiu cazuri în care IT-şti din Bucureşti au lăsat capitala, cu mallurile ei şi cafenelele şi restaurantele din Centrul Vechi, ca să se mute în zonele unde părinţii lor au ferme sau businessuri în agricultură.
Nu ştiu dacă la Ministerul Educaţiei sau la nivelul partidelor sau la nivelul guvernului ar exista vreo strategie de corelare a viitorului economic al agriculturii şi agrobusinessului cu viitorul educaţional din acest sector. Nu cred.
Ne vom trezi că miliardele din PNRR, celebrul plan de relansare economică cu bani de la Bruxelles, s-ar putea să nu fie absorbite, pentru că nu există cine să muncească în acest sector.
Noile generaţii nu ar vrea să se îndrepte către agricultură pentru că nu ştiu ce ar găsi aici şi, oricum, percepţia generală despre agricultură este foarte proastă. Vorba reclamei, “nişte ţărani”.
Dar agricultura nu mai înseamnă sapă, plug şi cal, ci tractoare şi combine de sute de mii de euro, aplicaţii, drone, echipamente industriale de procesare, unde este nevoie mai puţin de o intervenţie umană specializată în agricutură, ci mai mult de oameni specializaţi în inginerie sau în programare.
Nu ştiu cât investesc marile companii din agricultură şi din agrobusines în educaţie, şi aici nu mă refer numai la nişte sponsorizări, ci la preluarea unor şcoli gimnaziale şi apoi licee, pe care să le aducă, într-un deceniu, în top 100 şcoli din România.
Pentru liceele de top din Bucureşti concurenţa este dramatică. Pentru liceele agricole nu se bate nimeni.
Poate Crist-Tim, ca să dau un exemplu, ar vrea să investească într-un liceu astfel încât, în 10 ani, nu să fie concurenţa de la Sava sau Lazăr, ci să existe o concurenţă recunoscută, şi că, dacă ieşi de acolo, ai un viitor asigurat şi se bat companiile pentru tine.
Cred că învăţământul din România, ca să reziste, ar trebui să se specializeze foarte mult, curricula să fie adaptată specializării liceelor. Dar mai mult decât atât, trebuie schimbat modelul de eduaţie din zona rurală, acolo unde există cea mai mare problemă, acolo unde şansele copiilor de a trece dincolo de 4 sau 8 clase sunt extrem de reduse, acolo unde copiii se pierd cel mai mult pe drum, iar cel mai bun viitor pentru ei este să culeagă sparanghel în Germania.
Dacă marile firme private se bazează pe stat să schimbe acest model, vor sfârşi prin a nu mai avea cu cine să lucreze şi vor pierde nu câteva sute de mii de euro, cât ar da anual în educaţie, ci vor pierde zeci şi sute de milioane de euro din business, pentru că nu vor avea cu cine să muncească.
De bine, de rău, multinaţionalele din IT au investit, într-o formă sau alta, în facultăţile de top – Politehnică, Cibernetică – pentru a avea forţă de muncă, pentru a avea cu cine să lucreze proiectele. De la 1% la începutul anilor 2000, sectorul IT&C a ajuns la o pondere de 6% în PIB, iar cei care lucrează aici au cele mai mari salarii.
La polul opus, agricultura a scăzut de la 10% din PIB la 5% din PIB în 30 de ani. Dar aceşti 5% din PIB înseamnă şi cele mai bune rezultate înregistrate de agricultura din România din toată istoria ei.
Interesant este că veniturile, câştigurile din agricultură ale celor care muncesc acolo, nu sunt deloc de neglijat, mai ales dacă ai un liceu, o şcolă profesională, o şcoală duală, o facultate în domeniu.
Chiar pot rivaliza cu cei din IT. Un şef de fermă poate ajunge să câştige peste 5.000 de euro pe lună, un tractorist pe un tractor sau o combină specială ajunge şi la 2.000 de euro în perioada de recoltare.
