Opinii

Opinie Eduard Dinu, profesor ASE: Mic.Ro - de ce n-a mers

Opinie Eduard Dinu, profesor ASE: Mic.Ro - de ce n-a mers

Autor: Eduard Dinu

27.02.2012, 00:05 8671

Ceea ce trebuia demonstrat s-a întâmplat zilele acestea, un cunoscut întreprinzător român fiind nevoit să recunoască şi de jure, nu numai de facto, eşecul afacerii numite Mic.Ro. Personal am fost sceptic încă de când am auzit de planul de afaceri care prevedea pătrunderea pe o nişă a comerţului cu amănuntul, mizând pe proximitate şi produse autohtone, într-un sector dominat de giganţi. Aşa-numitele atuuri întrezărite de întreprinzătorii locali sunt în fapt simple himere. Răzvan Petrovici a cunoscut acelaşi eşec cu reţeaua Univers'all, ca de altfel şi Cornel Penescu cu lanţul Pic. Asta pe segmentul formatelor mari de magazine. Şi exemplele pot continua. Simpla consultare a datelor statistice publicate periodic arată că sectorul cu rata cea mai ridicată de faliment în România este comerţul cu amănuntul.

Magazinele de formate mici supravieţuiesc cu greu în lumea modernă. Căci diferenţa uriaşă de talie conferă giganţilor adevăratele atuuri: putere de negociere net superioară în raport cu furnizorii de mărfuri (multe lanţuri europene deţin centrale unice de achiziţie a mărfurilor), costuri operaţionale minime pe metrul pătrat de suprafaţă comercială, sortimente diversificate de mărfuri etc.

Cu toate eforturile organelor competente, cum ar fi Consiliul Concurenţei, de exemplu, giganţii valorifică în beneficiul propriu aceste atuuri inclusiv prin taxe de poziţionare, imputarea cheltuielilor de reclamă furnizorilor de mărfuri, stabilirea unilaterală a termenelor de plată către furnizorii de mărfuri etc. Acest lucru se întâmplă peste tot în lume. În acest context iluzia poziţionării pe nişa proximităţii nu are cum să se dovedească inspirată. Pentru că giganţii ocupă agresiv şi acest segment.

Carrefour este cel mai adecvat exemplu pentru piaţa autohtonă: după ce în primă fază a penetrat piaţa cu hipermarketuri poziţionate marginal, lanţul francez a atacat ulterior şi zona de proximitate cu conceptul Carrefour Market. Asocierea recentă dintre acesta şi lanţul Angst este un mod agresiv de operaţionalizare a strategiei menţionate. Întreg teritoriul va fi ocupat de retailerii internaţionali care deţin resurse financiare importante, au formate de business validate de experienţă şi parteneriate dezvoltate la o scară cu totul alta cu marii producători: Unilever, Procter and Gamble, Coca-Cola etc. Imaginaţi-vă un ring de box în care intră un boxer de la categoria mijlocie-mică convins fiind că deţine secretul de a-l învinge pe unul de la supergrea.

Întrebarea care se pune nu este cine va fi câştigătorul, ci în ce repriză va fi anunţat k.o.-ul?

Cele mai eficiente formate de vânzări cu amănuntul sunt cele mari, după atestă şi datele de mai jos:

Total vânzări (mil. euro)


Tabel 1 - Total vânzări
mil. EURO
Segment de piaţă
2007
2008
2009
Hipermarket-uri (>2.500 mp)
2.435
3.200
3.550
Cash & Carry (>5.000 mp)
2.543
2.492
2.500
Discountere (400 - 2.500 mp)
573
733
960
Supermarket-uri (400-2.500 mp)
680
753
700
Total comerţ modern
6.231
7.178
7.710

Indicator/segment de piaţă
Suprafeţe totale - mp
Vânzări euro/mp
2008
2009
2008
2009
Hipermarket-uri (>2.500 mp)
559.200
632.700
5.722
5.611
Cash & Carry (>5.000 mp)
329.500
337.500
7.563
7.407
Discountere (400 - 2.500 mp)
172.000
232.800
4.262
4.124

Sursa: ZF 16 aprilie 2010

Imaginaţi-vă de asemenea ce volum de vânzări poate genera un magazin de câţiva zeci de metri pătraţi, cu o gamă restrânsă de mărfuri: presă scrisă (care oricum este pe cale de dispariţie pe mapamond), sucuri, biscuiţi, conserve, ţigări şi altele de genul acesta în comparaţie formatele de mai sus.

Ponderea vânzărilor prin reţelele moderne de comerţ ajunsese în România la finele lui 2009 la cca. 55% comparativ cu numai 26% în anul 2005 potrivit datelor furnizate de către Consiliul Concurenţei iar dinamica indică un singur sens.

Din punct de vedere strategic se poate afirma că atractivitatea sectorului de comerţ cu amănuntul pentru un competitor local este foarte scăzută, barierele la intrare fiind importante, nivelul de concurenţă ridicat iar puterea de negociere în raport cu furnizorii scăzută. Toţi aceşti factori înseamnă o probabilitate ridicată de faliment.

Sigur, în cazul de faţă, întreprinzătorul nostru ar mai fi putut încerca o ultimă soluţie înainte de a cere insolvenţa propriei afaceri: conversia datoriilor în obligaţiuni şi ulterior a acestora în acţiuni. O singură problemă împiedică însă operaţionalizarea acestei scheme, brevetate în alt context: faptul că spre deosebire de Petromidia principalii creditori ai afacerii sunt privaţi.

Eduard Dinu este profesor doctor la Academia de Studii Economice din Bucureşti

AFACERI DE LA ZERO