Este foarte uşor să vorbim teoretic, cu toţii avem opinii pe bandă. Avem în noi un impuls de a face ceva, de a spune ceva, de a nu sta. Ne legitimează să argumentăm sau să avem opinii fie experienţele practice anterioare, fie lecturile care ne-au schimbat sau susţinut perspectiva, fie convingerile personale care sunt de neclintit. Dar există momente când ajunge doar să facem ceea ce este de făcut şi să susţinem variantele în care credem, cu discreţie. Până la urmă, fiecare dintre noi facem ce credem că este mai bine. Ce trăim acum nu este despre dreptate, nu este despre curaj, nu este despre autonomie, nu este despre iniţiativă sau pro-activitate, nu este, deocamdată nici despre reinventare, este doar despre sănătate, despre a fi şi despre a face ceea ce este de făcut. Poate, mai mult decât oricând este despre a fi pasivi în mod activ. Credem că este mai bine să facem ceva decât să nu facem nimic. Uneori, a nu face nimic vizibil este maximul cel mai util pe care îl putem face.
Unul dintre exerciţiile pe care le facilitez în programele de dezvoltare a echipelor este o situaţie limită în care participaţii au de ales între a sta sau a pleca de la locul întâmplării care a generat situaţia critică. Soluţia cea mai înţeleaptă este să stea, însă în mai mult de jumătate dintre cazuri participanţii aleg să plece. Singurul argument pe care îl aduc atunci când analizează opţiunea de a rămâne este doar că nu pot să stea degeaba. Discuţia despre a rămâne la locul situaţiei este despre a sta sau a nu sta degeaba, nu despre ce ar presupune rămânerea lor la locul situaţiei şi ce ar fi de făcut. Dar a rămâne la locul situaţiei critice şi a face tot posibilul pentru a supravieţui şi a transmite semnale pentru a fi reperaţi, este cel mai important lucru pe care participanţii îl pot face. Stând pe loc, sunt mai multe lucruri de făcut, şi mai grele, decât plecând. A sta şi a valorifica la maximum resursele nu pare să fie ceva „demn” de luat în calcul. Mai bine plecăm nu ştim/ nu contează unde şi raţionalizăm resursele conform unui plan (nu conform unor nevoi generate de problemele reale corect identificate), decât să analizăm punct cu punct situaţia şi să adaptăm planul cât mai bine situaţiei. Uneori participanţii mai spun că preferă să stabilească strategia înainte de a analiza faptele, pentru că faptele sunt evidente. Ori tocmai analiza lucidă a faptelor stă la baza strategiei.
Leadershipul nu este mereu despre a face ceva, despre a convinge lumea să vină după noi, uneori este despre a înţelege că este mai mult treaba altora decât poate fi treaba noastră ca problema să fie rezolvată, noi trebuie doar să nu îi încurcăm şi să avem grijă de noi individual. Leadershipul nu este doar despre a fi în frunte, despre a culege gloria şi despre a avea dreptate. Poate fi, în mod contraintuitiv, despre a gândi, despre a analiza, despre a ne proteja, despre a-i lăsa pe cei care se pricep să îşi facă treaba, despre a urma. Tăcutul sau statul pot fi foarte active în criză. În criză este critic să fim vigilenţi, să respectăm regulile jocului dacă există unele, să fim pregătiţi pentru etapele care urmează. Însă acum nimeni nu cunoaşte aceste etape. Ştim că repornirea va fi mai lentă decât oprirea bruscă şi este puţin posibil să reluăm lucrurile de unde le-am lăsat ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Să fim lucizi: erau chiar atât de importante? Poate că importante sunt, dar sunt şi utile?
Dacă o criză economică este ceva raţional, poate fi înţeles sau dezbătut, ce ni se întâmplă acum tuturor este despre nevoi, nu este despre argumente. Sănătatea este o nevoie de bază reală care ne va ghida priorităţile, vrem nu vrem. Vom ajunge să reflectăm mai atent la trebuinţa lucrurilor pe care le facem sau în care suntem implicaţi, nu doar le vom justifica raţional şi le vom prioritiza în cadrane.
Axele de prioritizare nu vor mai fi doar despre importanţă şi urgenţă, vor fi despre nevoie şi utilitate, despre rostul lucrurilor şi despre impactul acţiunilor noastre.
Culmea, raţionalul este detronat de nevoie, nu de emoţional.
Când este vorba despre ameninţarea reală asupra sănătăţii noastre putem să decidem extrem de repede, fără prea multe scheme de ”decision making”, de ce avem nevoie şi de ce nu avem nevoie cu adevărat. Nevoile reale ne ţin în contact cu noi înşine, sunt mai greu de acceptat pentru că efortul de a răspunde nevoilor autentice este mai mare decât acela de a fugi de ele în explicaţii şi în raţionalizări despre importanţă. Până când nu suntem noi cei care se confruntă direct cu o situaţie şi nu simţim presiunea pericolului, este foarte uşor să avem opinii şi să propunem soluţii celorlalţi.
Acum suntem cu toţii într-o situaţie de pericol şi de ameninţare similară, şi suntem egali, foarte egali, mai egali ca niciodată sau la fel de egali ca în vremuri de război.
Planeta ne oferă un astfel de moment acum, un moment de câteva luni, suficient de lung şi de greu însă, dar în care majoritatea dintre noi ne resemnificăm noţiunile de importanţă şi de nevoie. Un moment în care normele sociale se schimbă. Vom evalua mai atent dacă chiar avem nevoie sau nu să mergem undeva, să facem sau să cumpărăm ceva sau, dacă chiar vrem să ne întâlnim cu cineva, dacă vrem să dăm din timpul nostru pentru anumite activităţi. Vom reflecta la propriile nevoi şi deciziile vor fi mai în acord cu nevoile, nu doar cu logica. Va fi o lume mai bună, cu oameni mai buni, cu oameni cărora le va păsa mai mult. Va creşte valoarea şi importanţa lui ”împreună” prin întoarcerea corect făcută către noi înşine. Individualismul post criză va deschide uşa colaborărilor mai lesne decât orice acţiune de team development.
Va fi o lume complet resemnificată.
