Pentru prima dată, între mediul de business şi o mare parte dintre cei mai cunoscuţi macroeconomişti din România există o diferenţă de opinii în ceea ce priveşte modul de abordare a unei ajustări fiscale.
În general, până acum, reprezentanţii mediului de business precum şi macroeconomiştii, independenţi sau de la bănci, erau aliniaţi când apăreau anumite proiecte de ajustare fiscală. Ambele părţi susţin, în general, reducerea cheltuielilor bugetare şi scăderea taxelor pentru a încuraja activitatea economică şi a lăsa cât mai mult spaţiu capitalului privat, mai competent în a administra resursele decât statul.
Iată, însă, că pachetul fiscal care se pregăteşte de eliminarea facilităţilor fiscale pentru IT, constructori şi industria alimentară/agricultură îi pune în opoziţie pe o mare parte dintre macroeconomiştii cunoscuţi cu vocile din business. Macroeconomiştii susţin că astfel de facilităţi de reducere a impozitului pe venit sau a CAS pentru anumite sectoare din economie sunt incorecte şi afectează indirect stabilitatea economică prin faptul că micşorează veniturile bugetare şi aşa foarte mici în România.
Pe de altă parte, sectorul IT vine cu cifrele pe masă şi arată că reducerea la zero a impozitului pe venit a fost unul din factorii care au făcut ca acest sector să ajungă la o pondere de circa 8% din PIB, pe locul 3 în Uniunea Europeană, şi să fie un motor pentru economia românească.
Macroeconomiştii vin şi spun că nu este în regulă ca tocmai cei mai bine plătiţi din economie să beneficieze de vreo facilitate şi că ceea ce a fost bun la un moment nu trebuie să dureze la infinit odată ce obiectivele de impulsionare a respectivului sector au fost atinse.
În dispută a intrat surprinzător chiar şi guvernatorul Mugur Isărescu, care a caracterizat, ieri, destul de dur această facilitate de 0 impozit pentru joburile din producţia de software, ca pe o „rentă”.
Acum nu se ştie câţi dintre aceşti IT-işti sunt şi pensionari şi angajaţi în continuare la stat, situaţie care se apropie parcă mai mult de statutul de rentier, însă cert este că astfel de scheme au avut o contribuţie bună la creşterea economică. Astfel, în 2021, când toată economia scădea, IT-ul şi construcţiile au fost cele care au susţinut PIB-ul pe plus. Însuşi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în calitate de premier al României în anul 2000, a introdus o facilitate pentru exportatori de 0% la impozitul pe profit, creând astfel punctul de inflexiune din care a plecat creşterea economică pe toată perioada 2000-2008, până la marea criză.
Facilitatea pentru exportatori a fost retrasă câţiva ani mai târziu, dar a fost bună. Şi pentru IT şi pentru construcţii schema şi-a arătat roadele în sensul că a imprimat un dinamism activităţii din aceste sectoare. Pentru industria alimentară şi agricultură, două sectoare din economie unde salariile sunt cele mai reduse astăzi, a fost insuficient timp pentru a-şi dovedi eficienţa. Agricultura este deja foarte subvenţionată şi capitalul funciar a căpătat putere, însă industria alimentară are foarte multe de recuperat şi orice fel de măsură de sprijin ar fi benefică.
Acum, însă, statul nu mai are bani şi se pune problema retragerii acestor facilităţi. Întrebarea este însă ce alt tip de pârghii poţi acţiona astfel încât să impulsionezi un sector sau altul din economie. Macroeconomiştii când vin vorbesc mai mult din cărţi. Când ZF a lansat în urmă cu 10 ani programul România 5% creştere economică, cei mai pesimişti erau macroeconomiştii, care găseau imediat 1.000 de motive contra, că nu se poate. Antreprenorii, în schimb, veneau cu idei şi soluţii la masa dezbaterilor. De acord că fiscalitatea trebuie să fie nediscriminatorie şi să asigure aşa-numitul plain field, adică un teren egal pentru toată lumea, însă cum faci dacă vrei să ai o economie şi nu un manual de economie? Fiscalitatea are două roluri, unul de strângere de bani la buget, doi de dirijare a activităţii economice în funcţie de obiectele guvernului. Mai mult, fiscalitatea poate deveni şi un instrument de educaţie şi chiar un instrument social prin transparentizarea veniturilor din activităţile economice.
Măsurile fiscale sunt bune atunci când impozitele sunt uşor de plătit şi sunt asimilate de corpul social ca fiind cât mai corecte. Oamenii nu vor a priori să facă evaziune, însă imediat ce se simt neîndreptăţiţi şi dacă au şi posibilitatea, o vor face.
Confruntarea de acum dintre cele două tabere este însă şi un semn de normalitate a vieţii economice. Este bine ca diversele grupuri economice să aibă interese diferite, iar armonizarea unui întreg să aducă în cele din urmă dezvoltare. Dar este rolul macroeconomiştilor să formuleze şi propuneri de accelerare a creşterii economice, nu numai să pună tălpi unor iniţiative. Aşa cum sunt ele, bune, proaste, sunt iniţiative. Este foarte adevărat că doar capitalul privat şi antreprenorii ştiu cel mai bine cum să aloce resursele astfel încât să se ajungă cât mai aproape de optim, însă aşa după cum se vede din experienţa celor mai dezvoltate state, guvernul are rolul lui, de a crea un cadru şi pârghii pentru a accelera dezvoltarea.
