Sancţiunile internaţionale se referă la un set de măsuri adoptate la nivel global sau regional privind restricţii şi obligaţii aplicate unor persoane sau entităţi, în principal în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, al prevenirii şi combaterii terorismului, proliferării şi finanţării terorismului, al respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sau al dezvoltării şi consolidării democraţiei şi statului de drept. Acestea vizează în special îngheţarea fondurilor şi a resurselor economice, restricţii comerciale, restricţii privind operaţiuni cu produse şi tehnologii cu dublă utilizare şi cu produsele militare, restricţii de călătorie, restricţii de transport şi comunicaţii, sancţiuni diplomatice sau în domeniile tehnico-ştiinţific, cultural ori sportiv.
Obligaţiile privind respectarea sancţiunilor internaţionale intră nu doar în sarcina autorităţilor naţionale competente sau a unor categorii speciale de entităţi, ci şi a „oricărei persoane fizice sau juridice române sau aflată pe teritoriul României care trebuie să asigure conformarea aplicării sancţiunilor internaţionale, în baza actelor normative care le instituie”, potrivit OUG nr. 202/ 2008 privind punerea în aplicare a sancţiunilor internaţionale, cu modificările şi completările ulterioare. Printre domeniile cu incidenţă relevantă în aplicarea sancţiunilor internaţionale se numără activităţile de creditare şi financiare şi alte activităţi cărora li se aplică Legea nr. 129/ 2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor (CSB) şi finanţării terorismului (CFT), precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, activităţile de import-export, producţia de materii prime şi bunuri supuse regimului sancţiunilor internaţionale, transporturile, comisionarea vamală ş.a. În toate aceste domenii de activitate se impun măsuri preventive, precum obţinerea unor licenţe de export, respectarea restricţiilor comerciale şi a embargourilor, respectarea prevederilor privind comerţul în interiorul Uniunii Europene ş.a. Astfel, pentru respectarea reglementărilor emise la nivel naţional şi european, companiile trebuie să implementeze un program intern de conformitate, constând, pe de o parte, în existenţa unor proceduri aliniate prevederilor legale şi a unor procese şi controale interne, iar, pe de altă parte, în alocarea de responsabilităţi unor profesionişti special desemnaţi.
În practică, deficienţele care se întâlnesc frecvent în aplicarea regimului sancţiunilor şi, implicit, a programului de conformitate, sunt cauzate de cunoaşterea insuficientă sau de interpretarea greşită a cadrului de reglementare. Dintre acestea, cele mai comune sunt situaţiile în care:
- se consideră că prevederile legale aplicabile sunt doar cele adoptate la nivel naţional, iar în acest caz, acolo unde prevederile nu sunt explicite, ele sunt ignorate. În acest sens, deciziile şi regulamentele UE, precum şi ghidurile orientative emise de Comisia Europeană sau de Consiliul UE detaliază obligaţiile ce revin persoanelor şi entităţilor din România şi conţin reguli clare de interpretare;
- programul intern de conformitate este implementat doar parţial; de exemplu, companiile nu alocă sarcini specifice unei persoane sau unui grup de persoane în domeniul aplicării regimului sancţiunilor internaţionale, nu adoptă proceduri formalizate în acest domeniu etc.;
- entităţile consideră că obligaţiile ce le revin se limitează la consultarea listelor de sancţiuni (name screening) şi nu se trece la verificarea celorlalte părţi din cadrul procesului end-to-end, aşa cum sunt ordonatorul, intermediarii (bănci, asigurători, transportatori, brokeri, alte companii-paravan etc.) sau beneficiarul final al tranzacţiei;
- screeningul persoanelor şi entităţilor este realizat la intervale mari de timp de la data primei verificări. Principiul de aplicare a legislaţiei este tocmai acela de a identifica imediat persoanele sau entităţile desemnate, cele care se află sub controlul lor sau sunt asociate cu acestea, din rândul clienţilor sau partenerilor de afaceri, de a îngheţa fondurile şi resursele economice ale acestora şi de a nu le pune la dispoziţie în mod direct sau indirect. Înştiinţarea sau, după caz, raportarea acestor persoane sau entităţi către autorităţi trebuie, de asemenea, făcută în cel mai scurt timp de la listare şi identificare;
- lista documentelor furnizate pentru a justifica legalitatea unei tranzacţii este limitată şi nu conţine elemente legate de verificarea încadrării în restricţiile impuse prin sancţiunile internaţionale – de exemplu, licenţa de export, declaraţiile vamale ş.a.
Mai mult, pe lângă aceste deficienţe de aplicare a regimului sancţiunilor internaţionale, există inclusiv entităţi care nu sunt la curent cu faptul că au obligaţii în acest domeniu. Ca răspuns la această stare de fapt, Comisia Europeană a iniţiat procesul de adoptare a unei propuneri de directivă ce incriminează încălcarea măsurilor restrictive ca infracţiune gravă.
Incriminarea neaplicării sau a aplicării deficitare a regimului sancţiunilor internaţionale
În condiţiile în care în ultimii ani măsurile restrictive impuse de UE au fost aplicate diferit la nivelul statelor membre, creând lacune legislative care au permis evitarea răspunderii pentru anumite entităţi şi impedimente în aplicarea regimului sancţionatoriu, mai ales în situaţiile grupurilor de companii care activează pe teritoriul mai multor state, în decembrie 2023, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au ajuns la un acord politic provizoriu privind armonizarea şi consolidarea la nivel comunitar a infracţiunilor şi pedepselor pentru încălcarea sancţiunilor.
Stabilirea unui cadru legal comun pentru incriminarea încălcării măsurilor restrictive ale UE, precum şi uniformizarea anchetelor şi a urmăririlor penale transfrontaliere vor oferi, astfel, o bază comună pe care statele să-şi construiască propriul cadru legal. În acest sens, acordul menţionat prevede că statele membre trebuie să incrimineze o serie de fapte care au drept consecinţă încălcarea sancţiunilor, între care comercializarea unor bunuri vizate de sancţiuni, desfăşurarea de tranzacţii cu state sau entităţi incluse pe listele de sancţiuni, prestarea de servicii financiare restricţionate sau interzise, ascunderea bunurilor deţinute de persoane sau entităţi vizate de sancţiuni etc.
În vederea asigurării unor sancţiuni eficace, proporţionale şi disuasive, acordul prevede limite minime ale marjelor de pedeapsă, stabilite în funcţie de gravitatea infracţiunii, astfel: în cazul persoanelor fizice, pedeapsă cu închisoarea de cel puţin unu sau cinci ani, după caz, iar în cazul persoanelor juridice, amenzi penale de cel puţin 1% din cifra de afaceri la nivel global realizată în exerciţiul financiar anterior, cu un prag maxim care porneşte de la 5% din aceasta. Mai mult, în cazul persoanelor juridice se prevăd şi sancţiuni complementare, cum ar fi excluderea de la accesul la fonduri publice, inclusiv la proceduri de achiziţii publice, granturi şi concesiuni, ridicarea dreptului de a exercita activităţi comerciale, retragerea permiselor şi a autorizaţiilor de desfăşurare a activităţilor care au condus la săvârşirea infracţiunii, plasarea sub control judiciar, lichidarea judiciară şi închiderea unităţilor care au servit la săvârşirea infracţiunii, precum şi confiscarea oricăror venituri obţinute ca urmare a încălcării sancţiunilor. Totodată, acordul stipulează că răspunderea persoanelor juridice nu exclude posibilitatea urmăririi penale a persoanelor fizice implicate în încălcarea regimului măsurilor restrictive.
O altă prevedere importantă a acordului este înfiinţarea unei baze de date centralizate la nivelul UE cu persoanele şi entităţile supuse măsurilor restrictive, ceea ce ar facilita monitorizarea şi identificarea acestora şi ar îngreuna eludarea restricţiilor.
Crearea unui cadru legislativ consolidat la nivelul UE denotă angajamentul comunitar faţă de consolidarea regimului de sancţiuni şi vine ca răspuns la provocările emergente în domeniu, precum şi la dificultăţile întâmpinate în practică în crearea unui cadru de conformare eficient. Pe de altă parte, dată fiind opţiunea legislatorilor UE de a îmbrăca această propunere într-un act legislativ de tip directivă, transpunerea acestui text în legislaţiile naţioanle ale statelor membre va necesita o coordonare atentă pentru asigurarea unui echilibru între armonizare normativă şi realităţile naţionale.
Articol de opinie de Laura Lică-Banu, Director, Silvia Iancuş, Manager, Consultanţă Financiară, Servicii Corporate Forensic, Deloitte România, şi Cătălin Chibzui, Manager, Reff & Asociaţii Deloitte Legal
