„Vreau să vorbesc de starea de detenţie, ca atare – scrie Lena Constante. Cu perfecta cunoaştere a faptelor. Viaţa de toate zilele într-o celulă. Cred că am trăit o experienţă unică. O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuţi din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aş vrea să le povestesc, aceste 3.600 de secunde dintr-o oră, aceste 86.400 de secunde dintr-o zi, care se târşâie încet, de-a lungul trupului, şerpi băloşi urcându-ţi-se în spirale de la picioare până la gât, fără răgaz, fără milă, de dimineaţa până seara şi în nopţile de insomnie, prea dese, continuând să te înlănţuiască fără odihnă şi fără oprire, la nesfârşit. Pentru că vreau să vorbesc şi de demnitatea umană. Şi de acele femei, mai târziu tovarăşele mele de penitenciar, care, împotriva a tot şi a tuturor, au rămas fiinţe profund umane. Şi ca să afirm o speranţă. Speranţa că într-o zi îndepărtată omul va învinge firea. Nu schimbând cursul apelor, deşerturile sau cucerind cosmosul, ci schimbându-se pe sine însuşi. Schimbându-şi inima şi mintea.“
Lena Constante s-a născut la Bucureşti, în 1909. Ca membră a echipelor monografice organizate de prof. Dimitrie Gusti, are posibilitatea să studieze arta populară românească din regiunile cele mai tradiţionale. Printre prieteni s-au numărat Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, N. Argintescu-Amza, Petru Comarnescu, Xenia Costa-Foru, Paul Sterian, Harry Brauner. A deschis expoziţii personale de pictură la Bucureşti, în 1934, 1935, 1946 şi, în 1947, la Ankara. În 1945, lucrează ca scenograf la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti, împreună cu Elena Pătrăşcanu, intrând astfel în cercul ministrului de justiţie comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu, ceea ce duce la arestarea şi condamnarea ei şi a lui Harry Brauner la câte doisprezece ani de închisoare. Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătoreşte cu folcloristul Harry Brauner, fratele pictorului suprarealist Victor Brauner. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrăşcanu, amândoi sunt găsiţi nevinovaţi. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici, are două expoziţii de tapiserie (1970, 1971).
În 1990, a publicat la editura La Decouverte, Paris, cartea autobiografică L’evasion silencieuse
Cartea de faţă, publicată şi anterior în româneşte, dar fără aparatul critic de acum, a fost denumită de Ruxandra Cesereanu „iadul singurătăţii”. Perioada singurătăţii şi a torturii îi aduce gânduri de sinucidere, dar reuşeşte să învingă suferinţa cruntă prin evadare în estetic, folosind diverse instrumente: uitarea de sine, imaginarul, jocul, visul, traducerile, cuvântul, conceperea unor schiţe literare (roman, versuri, poveste, piesă de teatru), modelajul, desenul. Supravieţuirea autoarei nu ar fi fost posibilă fără aceste metode: „Ajunsesem în al cincilea an de totală singurătate. Cum aş fi putut să înving disperarea, mizeria şi spaima celorlalţi şapte ani de îndurat încă, fără aceste lungi ore de perfectă evadare? Nebunia nu era oare aproape? La pândă? Eram mulţumită să-i pot da din când în când un bobârnac. În pofida foamei, a singurătăţii, cu toată slăbiciunea mea şi forţa lor să le dau tuturora cu tifla.”
„Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă. În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi cu orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mentală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o.“ (Angela Tarantino, traducătoarea ediţiei italiene, L’Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007)
„Fără să fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatură adevărată, pentru că, tot astfel cum traversarea infernului concentraţionar o obligase să descopere resursele spirituale ale omului în genere, punerea respectivei traversări «în naraţiune», reamintirea ei în ordinea unei poveşti o conduc pe neştiute la resursele figurative ale limbajului, cele care întemeiază, dintotdeauna, literatura. Pregnanţa mesajului cărţii, forţa sa educativă şi recuperatoare sunt cu atât mai mari – şi mai justificate. Cititorii vor descoperi în paginile Evadării tăcute o istorie exemplară nu numai despre adevăr, ci şi despre aşezarea acestuia în cuvinte.“ (Ioana Bot)
„În 1951, fusesem mutată în al doilea subsol al sediului partidului. Din nou, un timp mort în anchetă. Pe cât am putut afla după eliberare, ministrul de interne, Teohari Georgescu, ar fi declarat că procesul era cu neputinţă de înscenat. Erau poate ocupaţi cu elaborarea unei noi tactici, mai performantă, pentru a ne silui conştiinţele.
Mă găseam într-o stare de extremă descurajare. Slăbiciunea fizică, rezultat al unui regim alimentar gândit ştiinţific pentru a mă menţine la graniţa dintre viaţă şi moarte, se accentua. Un soi de amorţeală îmi cuprindea trup şi suflet. Cu orice preţ, trebuia să reacţionez. Am început prin a face câteva mişcări de gimnastică. Rezultatul a fost neaşteptat. Sângele pus în mişcare m-a trezit puţin din prostraţie, iar credinţa mea în supremaţia spiritului, eliberat cu totul de cerinţele trupului, a primit atunci o tiflă batjocoritoare. Am simţit, pentru câteva clipe, renăscând în mine speranţa.
Deci, sângele materie… Dar nu puteam renunţa la credinţa mea în primatul spiritului. În schimb, am decis să fac zilnic câteva minute de gimnastică. De cinci ani, cu schimbarea celulei, încălcasem pentru prima oară hotărârea luată şi îmi părea rău. Aşa că, într-o dimineaţă, după ce m-am spălat, am declarat că îmi voi relua activitatea sportivă.
Nuţi, Böji, cele două logodnice şi Dorina au vrut să participe şi ele. Ne scoteam fustele şi, în cămaşă şi şort, adică pantalonii scurţi bărbăteşti, începeam şedinţa. În faţa mea s-au înşirat cele cinci începătoare. Toate celelalte s-au aşezat pe bănci pentru a elibera spaţiul. Spectacolul a început. Fiecare exerciţiu la început doar de cinci ori, de teama febrei musculare.
În inerta mohoreală a celulei, noutatea a fost bine primită. Gimnastele erau tinere şi, cu excepţia Dorinei, mai bondoacă, aveau trupuri frumoase. Publicul privea cu plăcere şi participa cu sfaturi, critici şi glume. Din păcate, râdeau prea zgomotos. Vizeta ţăcănea. Uşa s-a deschis şi miliţianca ne-a interzis să continuăm.
A doua zi, la deschidere, şefa l-a întrebat pe comandant dacă regulamentul interzice gimnastica. Comandantul a trebuit să recunoască această lacună a regulamentului. Cei care l-au conceput au uitat să interzică şi gimnastica. Deci, puteam face zilnic zece minute de exerciţii? Da, a răspuns comandantul, dar cu o condiţie. Fără vorbe, fără râsete, fără cel mai mic zgomot. Am continuat, deci, cu indicaţii verbale şoptite şi râsete înăbuşite şi fără cel mai mic zgomot. Cât fără de margini poate să fie prostia proştilor!”
*) Lena Constante – „Evadarea tăcută. 3.000 de zile singură în închisorile din România”. În versiunea românească a autoarei. Editura Humanitas. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ioana Bot
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
