Alegerea în iunie 1856 a fostului Domn Alexandru Dimitrie Ghika, patriot înflăcărat, în funcţia de caimacam al Ţării Româneşti a permis reluarea discuţiei despre un obiectiv scump revoluţionarilor paşoptişti: Universitatea din Bucureşti. În cadrul întrunirilor din Sala Bossel sub patronajul spiritual al lui C.A.Rosetti, autorul îndemnului „Luminaţi-vă şi veţi fi!”, Alexandru Orăscu a prezentat primele schiţe ale Palatului Universităţii. Discuţiile privitoare la stil, dimensiuni şi ambient s-au concretizat într-o acuarelă deosebit de îngrijit executată, pe care Orăscu a prezentat-o caimacamului spre aprobare. Profesorul Orăscu, lăudat pentru frumuseţea concepţiei acelui palat al luminării spirituale, a primit dispoziţie să întocmească planurile şi să calculeze devizele per detaliu, lucrările urmând să înceapă imediat după alegerile pentru Divanul Ad Hoc. Pentru a răspunde cu promptitudine nerăbdării caimacamului, a obţinut concursul arhitecţilor Johann Schlatter şi Carol Benesch, care, sub îndrumarea sa, au lucrat la întocmirea planurilor.
La 10 septembrie 1857 apărea ofisul lui Alexandru Dimitrie Ghika pentru începerea lucrărilor la „Palatul Academiei de la Sf. Sava”, cum era denumită clădirea devenită ulterior Universitatea din Bucureşti. O lună mai târziu, în ziua de 10 octombrie, a avut loc ceremonia punerii pietrei fundamentale. Şerban Orăscu, nepotul arhitectului, o descrie amănunţit: „După cuvântul lui Costaforu, în timp ce cimentul era preparat, Alexandru Ghika, încins cu un şorţ de piele peste redingotă, se apropie de groapa fundaţiei, luă cimentul cu mistria, aşeză prima cărămidă şi o bătu cu ciocanul în cele patru colţuri. După dânsul urmară, ridicând câte o cărămidă, comisarii celor şapte Mari Puteri sosiţi în Bucureşti din însărcinarea Congresului de la Paris, precum şi notabilii vremii”. Cei prezenţi au primit, în amintirea evenimentului, o medalie concepută de Orăscu, având pe revers inscripţia „Spre desvoltarea spiritelor tinerimii”.
Lucrările au înaintat conform planificării până în toamna anului 1858, când Al. D. Ghika a fost înlocuit de căimăcămia în trei, antiunionistă şi antiprogresistă. Lucrul a fost imediat întrerupt , iar profesorul Orăscu acuzat că ar fi pus la cale un atentat contra lui Iancu Manu, unul dintre caimacami. În cele din urmă înscenarea a ieşit la suprafaţă şi acuzaţia retrasă. Mai mult, ca arhitect a dat o mână de ajutor, greu de precizat în ce proporţie, lui Joseph Hartel la construirea Spitalului Oştirii din mahalaua Fântâna Boului, început în 1858 şi definitivat în 1861. Alexandru Ioan I Cuza, ales în locul căimăcămiei şi în a cărui domnie de tranziţie – stabilită pentru 7 ani – trebuia să edifice Statul şi Tronul pentru a face posibilă domnia Principelui Străin, conform dorinţei Adunărilor Ad Hoc de la Iaşi şi de la Bucureşti, a urgentat lucrările în aşa măsură, încât, în ianuarie 1862, Ulysse de Marsillac şi Titu Maiorescu au putut ţine primele „cursuri libere”, Maiorescu inaugurând încă din decembrie 1861 cursurile Facultăţii de Drept.
Palatul a fost decorat cu un fronton triunghiular străjuit de un vultur din piatră de Rusciuc, în interiorul frontonului figurând un basorelief tratat în cel mai pur clasic reprezentând-o pe Minerva încununând artele şi ştiinţele, totul conceput şi realizat în anul 1862 de Karl Storck, ajutat de ucenicul Weibel (participarea lui Paul Focşeneanu nu este certă). Peste încă şase decenii, în 1929, au fost adăugate patru muze sculptate de Emil Becker, ca o finalizare a clădirilor noi, proiectate de Nicolae Ghica-Budeşti, ce au cuprins ca o menghine din 1926 palatul iniţial. După mutilarea ambientului, curând s-a produs şi mutilarea operei lui Orăscu: mansardarea de-a dreptul odioasă. Bombardamentul anglo-american din 15 aprilie 1944 a produs stricăciuni deosebit de grave acestei opere de artă arhitectonică, imortalizate de fotograful Willy Pragher. Părea că l-a ajuns blestemul demolării fără rost a bătrânului colegiu. Cu excepţia aripii estice „mansardate”, palatul a fost şi el demolat, pe locul lui fiind plantate flori. Reconstruirea lui, începută în 1967, a fost finalizată în 14 decembrie 1969, când s-a petrecut a doua inaugurare…
Concomitent cu lucrul la palatul viitoarei Universităţi, Alexandru Orăscu a proiectat un Palat al Justiţiei, Gimnaziul de băieţi din Ploieşti, construit între 1865-1866, a fost cadru didactic al Şcolii de Poduri, Mine şi Şosele din 1867, Secţia Arhitectură, şi a trasat primul bulevard din Bucureşti, ce urma să lege Podul Târgului de Afară – Calea Moşilor de astăzi – cu fosta Mănăstire Cotroceni, dorită de Cuza ca reşedinţă domnească. Prima parte a bulevardului a fost terminată în iarna anului 1861 şi cuprindea porţiunea dintre Uliţa Academiei şi Uliţa Colţei, fiind doar o arteră de acces în noul palat universitar.
Cu timpul, odată cu înaintarea spre vest a bulevardului, Orăscu va construi edificii de ţinută europeană, care vor impune în Bucureşti „un stil oficial cu nuanţe de neorenaştere”, cum observa regretatul Mihai Ispir. Când Domnitorul Carol I avea să inaugureze oficial Palatul Universităţii, la 14 decembrie 1869, începuseră de doi ani lucrările la „Grand Hotel du Boulevard”, care, din anul dării lui în folosinţă – 1874 – şi până către finele veacului al XIX-lea, a fost cel mai mare şi mai elegant hotel bucureştean. Doi ani mai târziu, în 1876, se va constitui sub preşedenţia lui Orăscu „Societatea arhitecţilor şi inginerilor români”, ce avea drept scop „strângerea relaţiilor dintre membri şi ţinerea în curentul ştiinţei în raport cu timpul”.
După anul 1880 îl regăsim implicat în două mari lucrări de reconstrucţie. La Biserica Domniţa Bălaşa, zidită în 1842 în stil neogotic şi demolată în 1881, căreia i-a redat aerul autohton, reconstruind-o într-un impunător stil neobizantin cu prime elemente de stil neoromânesc, în conformitate cu principiul enunţat de el în îndemnul adresat studenţilor de la Arhitectură: „Studiaţi rămăşiţele, oricât de mărunte, ale producţiunii artistice din trecut şi faceţi dintr-însele sorgintea unei arte măreţe”. La planurile, avizate de Lecomte du Nouy, au mai lucrat Carol Benesch, colaboratorul său tradiţional şi Friedrich Hartmann, apreciat pentru transformările în stil italian aduse Palatului Ştirbey. Biserica a fost târnosită în ziua de 29 septembrie 1885.
A doua mare lucrare la care a participat a fost Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Construită iniţial după planurile lui Gheorghe Asachi, a fost regândită în întregime şi inaugurată în 1886. Slujba de sfinţire a uriaşei catedrale, săvârşită de mitropolitul Iosif Naniescu, a avut loc la 23 aprilie 1887, în prezenţa Regelui Carol I şi a Guvernului condus de Ion C. Brătianu. Ultima lucrare, care se presupune că îi aparţine lui Alexandru Orăscu, este faţada clădirii cu parter şi două etaje, ridicată în anii 1884-1885 pe traseul bulevardului spre Cotroceni, astăzi Bulevardul Elisabeta, în care s-a amenajat prin 1926 cinematograful „Trianon”, ulterior „Bucureşti”. Tot în aceşti ani s-a aflat în fruntea „Comisiei pentru construirea Atheneului Roman”, alături de foştii săi studenţi Constantin Băicoianu, Grigore Cerkez, Ion Mincu şi Ion Socolescu. Rolul acesteia era de a supraveghea lucrările edificiului conceput de Albert Galleron şi, în caz de urgenţă, de a le continua sau de a interveni cu noi idei.
Deşi opera sa în domeniul arhitecturii este relativ săracă, monumentalitatea ei şi influenţa avută asupra celorlalţi arhitecţi a făcut din Alexandru Orăscu o autoritate nu doar din unghiul creaţiei propriu-zise, ci şi în discutarea tuturor problemelor ce aveau tangenţă cu arhitectura. Sunt cunoscute protestele sale faţă de metoda adoptată de Lecomte du Nouy la restaurarea unor monumente vitale pentru trecutul românilor precum ansamblul Curtea de Argeş, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, Mitropolia din Târgovişte. Protestele sale vor aduce în viitorul apropiat, în prim plan, arhitecţi români. Vocea sa s-a auzit şi în Senat, găzduit în clădirea Universităţii, unde a activat neîntrerupt din 1868 ca reprezentant al Corpului Didactic. În 9 mai 1877 l-a interpelat şi el pe Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, în legătură cu participarea oştirii române la războiul ruso-otoman, adoptându-se şi în Senat o moţiune ce făcea trimitere la „consacrarea oficială a Independenţei României”. Totuşi, fără priceperea lui Carol I şi a ofiţerilor săi, fără vitejia ostaşilor pe câmpul de luptă, unde s-a predat Osman Paşa lui Mihai Cristodulo Cerchez, moţiunile celor două Camere şi declaraţia belicoasă a lui Kogălniceanu ar fi fost apă de ploaie. Independenţa s-a obţinut prin lupte şi jertfe, prin legea promulgată – şi ea pripit – de Domnitor a doua zi, în 10 mai 1877 şi prin recunoaştere internaţională (care a fost parţială!). Alexandru Orăscu s-a distins şi ca ministru al Instrucţiunii Publice în scurta guvernare a guvernului condus de generalul Ioan Emanoil Florescu.
A fost, din 1885, un rector extrem de activ, preocupat, cum a mărturisit „de a nu rămâne în apărarea Universităţii bucureştene mai prejos decât predecesorii, mult regretaţii colegi şi amici George Costaforu, care a fost primul ei rector, din 1869 până în 1871, Vasile Boerescu, care puţin timp a păstrat rectoratul şi, în fine, Ioan Zalomit, care, fiind ales în 1873, a fost menţinut în această funcţie până la moartea sa în anul 1885”. În această calitate a participat la marile demonstraţii studenţeşti în favoarea memorandiştilor din 1892, în general a condus, cum va aprecia Grigore Tocilescu, „Toate întrunirile şi manifestaţiile de protest ale studenţimii” pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic! Nu-i deloc de neglijat faptul că rectorul Orăscu înfiinţase la 15 septembrie 1890, în Universitatea pe care o conducea, „Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor” şi că acţiona în spiritul programului ei. Datorită presiunilor Vienei, Take Ionescu, ministrul Instrucţiunii din acea vreme, un personaj care nu a reuşit să treacă ca om politic peste tarele originii sale modeste, i-a cerut demisia. Dispreţuitor, boierul Orăscu şi-a aruncat demisia în obrazul acestui ministru cu mentalitate de slugă. Trecând peste indignarea produsă de atitudinea nedemnă pentru un ministru regal şi pe care nu i-o va ierta niciodată, Carol I s-a folosit de îndepărtarea rectorului naţionalist pentru a obţine din partea Împăratului Franz Iosef eliberarea militanţilor ardeleni.
Profesorul, arhitectul şi inginerul Alexandru Orăscu a închis ochii pentru totdeauna în ziua de 16 decembrie 1894. Dăruise Românei prima Universitate, savanţi de talia unui Spiru Haret, Gogu Constantinescu, Nicolae Coculescu şi, vreme de peste patru decenii, cetăţeni cultivaţi, demni şi cu dragoste de neam.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
