• Leu / EUR4.9469
  • Leu / GBP5.8072
  • Leu / USD4.7475
Ziarul de Duminică

„Avem timpul înaintea noastră” (XVIII)/ de Ion Bulei

„Avem timpul înaintea noastră” (XVIII)/ de Ion Bulei

Fotografie din colectia Magazin istoric: Alimănişteanu şi doamna, Ion Pilat, Mircea Djuvara, Sabina Cantacuzino, I. Nistor, Dinu Brătianu, Valer Popp, Bebe Brătianu, Vasile Bârcă, la Cernăuţi

Autor: Ion Bulei

25.12.2014, 23:58 88

Alexandru Alimănişteanu – Cum creşteau oamenii odată cu ţara (III)

La terminarea şcolii, în 1894, vizitează T. Severin, Timişoara, Porţile de Fier. Face armata ca voluntar la regimentul 5 Roşiori. Amintiri frumoase despre ofiţeri, neplăcute despre sergenţi, căprari, fruntaşi „care erau prea brutali şi îi tâmpeau săracii în bătaie” pe soldaţi, mai ales pe cei neştiutori de carte. Altfel „timpul armatei înseamnă pentru un tânăr cei mai frumoşi ani din viaţa lui. Tinereţea îi dă elan pentru lupta vieţii, elan care credeam că nu se va sfârşi niciodată”.

Pleacă la Berlin să-şi continue studiile. Nu fără dificultăţi pentru că un incendiu distruge recolta familiei de la Curtişoara. În drum spre Berlin se opreşte la Dresda. Un fost coleg de şcoală îi este ghid prin oraş şi mai ales în muzeele sale. E tânăr şi cu ochii în toate părţile. „Am stat mai multe dimineţe privind celebrul tablou Madona Sixtină, dar mai ales pe o pictoriţă frumuşică care scotea o copie după tablou”. De la Dresda ajunge la Berlin. Constată că limba germană cu care se chinuise cinci ani, de fapt n-o ştia deloc. M-am pus pe muncă, luni de zile nu am văzut niciun român, decât pe Beldiman, ministrul nostru la Berlin. „Peste câteva luni intră la mine doi sublocoteneţi, G. Jitianu din artilerie şi Alexandru Gorski din geniu. Veniseră să facă şcoala de aplicaţie de la Charlottenburg. Nu ne vedeam decât duminica. Mi-a ajutat mult la învăţarea limbii bagajul de vorbe şi de verbe ce le strânsesem de-a lungul a cinci ani... În acel timp era la Berlin Kunst-Gewerbe- Ausschelung. Am rămas înmărmurit când am văzut progresele la care ajunsese industria. Maşinile de cules, rotativele enorme, industriile chimice şi de culori, m-au impresionat mult de asemenea organizaţia socială, birturile, locuinţele şi căminele populare. În expoziţie era o secţie colonială din Africa… Această expoziţie mi-a folosit enorm, deoarece în prima lună a sosirii mele m-a pus în curent cu foarte multe lucruri”. Tânărul care era şi care observa ale tinereţii valuri nu poate să nu observe şi partea cvasicomică a situaţiilor. „Această expoziţie, nota el, a avut pentru germani unele urmări neplăcute. În multe cămine bărbaţii s-au pomenit că femeile lor au născut copii negri. Se poate închipui câte tregedii s-au produs !”. Alimănişteanu   îşi alege ca activitate banca.  „Am căutat să fac practică în bănci. În acest scop fratele meu Costică mi-a trimis recomandaţii către Disconto-Gesellschaft, Deutsche Bank şi Banca Mendelschon de la Eugen Carada, Ion Kalinderu, Menelas Ghermani, Emil Costinescu, oameni care aveau legături cu finanţa germană. Atunci am constatat că germanii se fereau să primească străini în instituţiile lor. După foarte mari greutăţi Disconto- Gesellschaft m-a primit. Prin această bancă făceam noi împrumuturile de stat. Nu am putut profita mult acolo. Era prea mare şi operaţiunile mult prea specializate. Avea 2.200 de funcţionari şi se primeau zilnic în medie peste 2.000 de scrisori. Am stat puţin şi am intrat într-o bancă mai mică, unde în scurt timp am învăţat toate operaţiunile şi mecanismul de bancă. De două ori pe săptămână când nu aveam cursuri mergeam la bursă. În anul al doilea erau 25 de români la universitate şi cursuri speciale. În fiecare sâmbătă la ora şase ne întâlneam în sala de sus la restaurantul Terminus. Până la ora opt ţinea unul din noi o conferinţă, când ne scoboram la masă. După masă ne duceam la concert, săli de dans sau cafenea. În 1896 am înfiinţat prima societate a românilor din Berlin. Primul preşedinte a fost doctorul, profesor universitar Manicatide, vicepreşedinţi Iuliu Valaori şi Grigorovitz, secretar Al. Gorski, casier eu, membri profesor Sumuleanu, Călugăreanu, G. Creangă, Veliki, inginer Maxim, Glatz, Stratulat, Antoniu, doctorul Gerota şi Folică Antonescu.... Conferinţele erau foarte interesante. Ne stimulam unii pe alţii şi eram foarte uniţi. Eu am vorbit despre comerţul exterior al României şi despre cauzele împărţirii Poloniei: intriga şi dezunirea. După conferinţe ne duceam unde se anunţa că a venit o orchestră renumită  şi la baluri. Veneau şi de la noi tarafuri de lăutari, mai cu seamă din Ploieşti. Ne duceam la ei pentru că ni se spusese că aveau mare trecere la femei. Unul dintre prietenii noştri pusese ochi pe o chelnăriţă nostimă şi se pregătea la închiderea restaurantului să plece cu ea. Noi glumeam cu el şi-i spuneam să nu trudească degeaba că are să i-o şterpelească un ţigan lăutar. La plecare am văzut că gluma noastră era realitate. La plecare chelnăriţa era la braţul unui ţigan urât foc, ai cărui dinţi sclipeau. Iarna, duminicile şi sărbătorile ne duceam la matineuri, la opere şi la teatruri şi filarmonică, iar seara la concertele clasice, unde ascultam pe Ioachim, Sarasate, Lili Lehman şi toate celebrităţile mondiale. Studenţii plăteau preţuri de nimica. Ce era de remarcat pe atunci e că se aplaudau cel mai mult cântecele franceze de Gounod, Saint Sens, Massenet. Când veneau Lejane şi Ivette Guilbert, sălile erau arhipline. Cele mai căutate din concerte erau totuşi cele clasice, în zilele de sărbătoare, deoarece era singurul loc unde putea merge lumea intelectuală. Berăriile, cafenelele, teatrele erau pline de oameni din popor. În zilele de sărbători, dimineaţa, cutreeram muzeele, sălile de pictură, sculptură. Primăvara, vara şi toamna ieşeam afară din Berlin prin păduri şi lacuri. Grunevald şi Wansee erau cele mai căutate. Eu, în special vara, când mai toţi românii veneau în vacanţă, am vizitat ferme, câmpuri de experienţă şi, în fine, tot ce mă interesa şi-mi folosea în viaţă”. Tot timpul cât e la studii  în străinătate nu a venit nici măcar o dată în ţară. El nu dă o explicaţie, dar probabil din cauza cheltuiellor prea mari de transport. Participă deci din plin la viaţa berlineză. „Împăratul Wilhelm al II-lea ţinea mult să se sărbătorească zilele de victorie ale germanilor şi ale familiei imperiale. Nu era lună să nu fie două trei sărbători. Militarii le petreceau la cazinourile de la regimente  sau la şcolile speciale. Ofiţerii germani erau din familii nobile şi cu avere. Leafa le era foarte mică, aveau însă avantaje mari, trăind pe nimica. Faptul că erau toată ziua împreună era o mare legătură între ofiţer şi trupă.” La Berlin îl cunoaşte pe gen. Averescu, pe atunci ataşat militar al României în Germania. „Era foarte gentil. Invita ofiţeri (români n.n.) şi se ocupa de ei. Avea multe cunoştinţe militare. Un general german s-a mirat când i s-a spus că făcea parte din cavalerie. Cunoştea artileria la perfecţie.”  În 1898 pleacă lângă Hamburg, la Friedrichsruh, unde se afla Bismarck. Îl vede pe Bismarck plimbându-se. „În faţa castelului era un deal de unde se vedea în curte. Când am urcat am găsit acolo cincizeci - şaizeci de persoane, ca şi mine dornice să-l vadă.. Peste câteva minute trage o trăsură cu doi cai negri acoperiţi de valtrape albe ţn faţa castelului. Apăru marele Bismarck, înalt, cu faţa de ceară şi brăzdată. Era urmat de unul dintre fiii săi. S-a plimbat prin parc cam o jumătate de oră, apoi s-a înapoiat. Am fost bine inspirat ca să mă duc să-l văd, căci peste trei săptămâni s-a dus în lumea celor drepţi şi aş fi regretat toată viaţa să nu-l fi văzut.” Se duce şi la staţiunea climaterică de la Kohlberg, la Marea Baltică. Vede alergări de cai. Admiră tribuna, unde vede „prinţi, conţi din Pomerania, toţi foarte simpli şi rezervaţi”.  Vizitează multe gospodării, ca să vadă organizarea lor. „Cât am stat la Berlin aveam 160 de lei pe lună. Nu mi-a lipsit niciodată un ban. Am trăit tot aşa de bine ca şi ceilalţi români... care aveau 400 de lei pe lună”. Când avea puţini bani se ducea şi lua masa la restaurantul vegetarian din faţa Universităţi, unde cu 40-50 de pheningi lua trei-patru feluri de mâncare (se trăia bine în Germania lui Wilhelm al II-lea. De ce oare această Germanie a voit primul război mondial?). „Cât am stat în Germania am căutat să văd tot şi cred că mi-a rămas puţin, fără mare importanţă, nevăzut. Palatele imperiale, Postdamul, Babelsberg, Spandau, unde era depozitat aurul plătit de Franţa în războiul din 71, muzeele şi multe altele demne de văzut. În ultimul an am studiat comerţul de vinuri cu Germania. Am făcut un raport către ministerul Agriculturii. Începusem să studiez şi comerţul de fructe, pe care l-am terminat în Rotterdam, având nevoie şi de piaţa aceea. M-am ocupat îndeaproape de silozuri şi variante de cereale şi fructe. Fratele meu Costică mi-a trimis un foarte interesant studiu al inginerului inspector Schlawe asupra silozurilor din America, pe care ministrul Lucrărilor Publice, Ionel I.C. Brătianu, il trimisese în 1897 ca să-l studieze”. În 1898 asistă la experienţa telegrafiei fără fir la Universitatea din Charlottenburg (asistă şi Wilhelm al II-lea). În ultimele şase luni la Berlin stă cu chirie la o familie evreiască. „Atunci am putut să-mi dau seama ce grijă extraordinară pun evreii în creşterea copiiilor lor. Familia se compunea din doi bărbaţi, trei femei şi doi copii. Fiecare membru din cei cinci (vîrstnici. n. n.) se ocupa cu o parte din instrucţia şi educaţia celor doi copii. Erau abonaţi la Berliner Tageblatt, care avea în fiecare zi un supliment pentru comerţ, industrie, finanţe, agricultură şi cultură. La masă povestea fiecare ce citise din partea ce i se atribuise. Se dau explicaţii şi copiii nu numai că ascultau, dar puneau întrebări, la care părinţii le dau desluşiri. Părinţii căutau să vadă dacă au înţeles. Sărbătorile se duceau pe rând în diferite muzee şi le explicau. Aceşti copii, la 15 ani, ştiau mai mult decât un om la 40 de ani din alte ţări. Aşa se înarma pentru lupta vieţii această rasă, pe lângă ajutorul material şi moral ce li se da de diferitlle lor asociaţiuni.”

Părăseşte Berlinul cu regretul studentului care părăseşte locul studenţiei sale. „Berlinul mi-a folosit foarte mult. Germanii au fost binevoitori cu noi românii, fiindcă România era aliată cu ei. Am învăţat ordine, metodă, stăruinţă şi disciplină în muncă. Păcat că în urmă conducătorii lor i-au militarizat şi le-au desfiinţat orice ideal”. Înainte de a părăsi Germania mai vede porturile, docurile, silozurile şi magaziiile de la Marea Baltică. Nu găseşte aici instalaţiile moderne despre care citise că existau în SUA. Nici la Memel, nici la Kiel, nici în vechile oraşe hanseatice, Danzig, Stettin, Luebeck. Doar la Hamburg şi la Bremen. Călătoreşte cu expresul la Roma, Munchen, Copenhaga, Stockholm, care mergea cu 100 km pe oră. „Ne zguduia, ne venea ameţeala, pe ferestre intra nispul din Pomerania”. La fiecare 20 de minute un angajat ştergea praful de pe perne.

Îşi continuă studiile în Olanda, la Rotterdam. Studii despre sistemul şi funcţionarea băncilor, de transport maritim şi fluvial şi de transport pe calea ferată. Intră la Casa V.H. Muller cu recomandarea lui Romenholler, consulul României în Olanda. „Am lucrat şase luni, făcând tot felul de transporturi, încărcări, descărcări pentru Olanda Germania şi Elveţia. Cerealele ce veneau din România şi Rusia le încărcam direct în şlepurile proprii ale firmei Muller ce navigau pe râu. Făceam expediţii maritime, fluviale şi pe cale ferată de mari cantităţi de brânzeturi, orez, cafea, cacao, fructe coloniale, lichioruri pentru Germania, Helveţia, Marea Mediterană, Marea Egee şi Marea Neagră.” Casa Muller avea şi o linie cu Londra în fiecare zi şi o alta cu Narvik. Orele de lucru erau între 8-12 de dimineaţă şi 3- 7 după amiază. Se simte bine într-o ţară unde se mănâncă mult şi ieftin: „dimineaţa mă sculam la 7, luam ceaiul sau cafeaua cu lapte, servită cu o bucată de carne sau peşte, miere sau marmeladă iar duminica pui fript şi 2 franzele minunate... Masa la 12 o luam la restaurantul celui mai mare hotel. Nu era scump, mâncam bine şi găseam gazete franţuzeşti, belgiene, germane şi englezeşti... La ora 7 ...din când în când mă duceam cu prietenii la o mare berărie unde cinam şi ascultam muzică clasică... Într-o seară... pe când treceam un canal am auzit cântând  „Barca pe valuri”  de Ivanovici. Era desigur un marinar ce fusese la noi. M-a apucat un dor de ţară aşa mare încât toată noaptea m-am plimbat în vis prin România.” Şase luni lucrează la Deutsche Bank din Rotterdam şi Amsterdam. Face mult incasso şi joc de bursă. Seara lua în primire sacii cu bani. „Olandezii sunt tăcuţi şi reci, dar foarte politicoşi şi binevoitori. E un popor liniştit şi muncitor”. Admiră la ei punctualitatea, curăţenia, respectul cuvântului şi puterea de muncă. Admiră că şi la oraşe se purta costumul naţional, că oraşele şi casele erau de o curăţenie ideală. „Vinerea dimineaţa se vedeau pe toate străzile şi în fiecare casă cum se spălau ferestrele caselor, scările, zidurile de la stradă şi chiar trotuarele din faţa caselor care erau spălate cu apă şi săpun”. Vizitează biserici, monumente, muzee. Vizitează case ţărăneşti din jur. Se duce într-o casă despre care se spunea că era cea mai săracă. Avea 3 camere. Una servea de grajd, cu două vaci, alta era bucătărie şi o a treia care era dormitor, unde erau un pat, o lacră, două cuiere, o icoană şi 4 scaune. Era pardosită cu cărămidă. La ora 5, când ajunge el, gazdele pun pe o masă ţărănească pe trei picioare cinci ceşti, un taler de pâine neagră, unt, miere şi marmeladă. Înainte de ceai se face o mică rugăciune. După ceai îi arată un registru în care trecuse 36 de ani de venituri şi cheltuieli. Avea şi o partidă de 16 ani a venitului unui pom din curte. Credinţa, munca, ordinea, respectul şi chibzuiala făcuseră ca acest popor olandez să stăpânească comerţul mondial. Alimănişteanu e încântat. Compară Olanda cu o grădină de flori. Prin consulul României  Romenholler îl cunoaşte pe ministrul de Finanţe al Olandei, Pierson, cu care pune la cale trei iniţiative: construirea unui Pipe Line de la Băicoi la Constanţa, o linie maritimă de la Constanţa spre India, Sumatra şi Japonia, care ar fi transformat Constanţa în port de transit, crearea unei bănci cu 30 de milioane capital olandez pentru finanţarea primelor două iniţiative. Alimănişteanu trimite în ţară aceste proiecte, care nu se realizează, crede el, pentru că în 1899 a plecat de la putere guvernul liberal (în realitate pentru că ţara a intrat într-o criză financiară severă).

„La Rotterdam am gustat pentru prima oară banane. Costă 10 bani bucata şi erau mai parfumate ca cele de astăzi (1940 n.n.). Tot acolo am văzut pentru prima oară un zgârie nori. Avea 18 etaje. M-am suit cu ascensoriu şi când m-am văzut sus, mi-am dat seama privind în apă că era clădit pe un canal.”  În Olanda îşi termină şi lucrarea sa asupra comerţului de fructe al României.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9469
Diferență: 0,0222
Ieri: 4.9458
Azi: 4.7475
Diferență: -0,3526
Ieri: 4.7643
Azi: 5.8072
Diferență: 0,062
Ieri: 5.8036
Azi: 4.7246
Diferență: -0,7374
Ieri: 4.7597