„Atacat drept criminal politic, mă văd silit să vorbesc” (I)
Memoriile lui Lupu Kostaki (foto din arhiva revistei Magazin istoric) sunt numai parţial cunoscute, prin publicarea unor fragmente de către regretatul nostru prieten, scriitorul Ioan Lăcustă. Sunt fragmente din anii primului război, când Lupu Kostaki a rămas la Bucureşti, în teritoriul ocupat de Puterile Centrale. Şi, evident, memoriile sunt scrise pentru a se justifica, aşa cum, de regulă, sunt scrise paginile de amintiri: „Atacat drept criminal politic, mă văd silit să vorbesc. Să-mi apăr cinstea şi numele familiei. Eu nu m-am atins niciodată de banul obştesc fără drept în tot timpul cât am slujit ţara. Aşa mi-a fost înclinarea mea firească şi învăţătura de la părinţi.” Memoriile lui L. Kostaki sunt pline de interes însă şi dincolo de anii războiului, de fapt înaintea de izbucnirea acestuia.
Lupu Kostaki s-a născut la 1 aprilie 1851 şi a prins deci toată transformarea prin care a trecut ţara în epoca modernă. Tatăl lui, Constantin Kostaki, căsătorit cu Elena, fiica agăi Gh. Kostaki, era mare proprietar, la Ciortolom, în judeţul Tutova, la 11 km de Bârlad.
Casele boiereşti, la mijlocul secolului 19, erau, ne spune Lupu Kostaki, spre stradă, aveau gratii de fier la ferestre, două rânduri de obloane de lemn şi o perdea groasă de postav verde. Ascunzătorile de bunuri preţioase se făceau în pereţii casei. Atunci când în casă aveau loc diverse reuniuni se puneau sfeşnice mari cu lumânări după sobă, pe masă se aşezau hârtie de scris, cerneală şi condee din pene de gâscă. În casa părinţilor Kostaki de la Bârlad se întâlneau C. Negri, Manolache Kostaki Epureanu, Alecu Cuza, Anastasie Panu, Petre Mavrogheni, M. Kogălniceanu... Mergeau toţi în odaia cea mare. Luau o mastică şi serveau masa. Tânărul Kostaki e impresionat de mic de M. Kogălniceanu, cu darul lui fermecător de a vorbi, dar şi de Costake Negri, care se bucura de o mare consideraţie printre amicii săi.
Înainte de masă toţi oaspeţii se spălau, aruncându-şi vorbe de duh. La masă se bea vin roşu, de la Nicoreşti. Bucatele româneşti erau de mare preţ. La sfârşitul mesei se servea totdeauna plăcinta, vestita plăcintă moldovenească.
Se vorbea mult de relele care veneau în Moldova de la străini, mai ales de la ruşi. Negri şi Manolache Kostaki se întreceau în a descrie tot ce a suferit Moldova de la ruşi. După masă se juca o horă în curte.
De Paşti, se aduna lumea în Parc, în grădina publică a Bârladului. Aici erau bănci cu grilaj de lemn. Era şi un taraf de lăutari. Lupu Kostaki e plin de vivacitate atunci când povesteşte cum s-a cântat hora unirii la Bârlad, când ea era interzisă, cum a fugit ispravnicul locului, cum erau toţi îmbătaţi de bucurie şi au sărbătorit unirea noaptea, la lumina putinelor de păcură.
În acea epocă erau foarte rare cărţile româneşti. Dr. Emanuel Kostin aduce la Bârlad teatrul de sub conducerea lui Ioan Vlădicescu. Se juca Vasile Alecsandri în costume naţionale. Se cântau cântece româneşti cu Iancu Jianu, cetatea Neamţului, intrarea armatei moldoveneşti în Basarabia. Nu se uita Vivandiera lui Alecsandri. Astfel erau cunoscuţi autorii români. Pe vremea aceea nu erau imprimerii la Bârlad. Copiştii erau puţini şi nu prea buni. Lupu Kostaki descrie organizarea unui servicu de copiere la primărie. Descrie bucuria alegerii lui Cuza şi la Bucureşti, aşteptarea ştirii la telegraf, unde erau mereu trimişi jandarmii călări. Laudă unioniştii: „mulţămită muncii lor neobosite, fără subsidii străine, toată suflarea moldovenească a împărtăşit simţământul măreţiei actului.” Descrie eliberarea treptată de străini, felul cum consulii şi viceconsulii străini nu mai aveau dreptul să ia parte ca judecători la tribunalele româneşti (doi jandarmi opresc la intrare pe viceconsulul austriac Schultze, se interzice limba grecească în strană). Laudă actul de la 2 mai 1864 care a îngropat Convenţia de la Paris şi a înlăturat amestecul străinilor.
Memorialistul are frumoase portrete ale lui Kostaki Epureanu şi Barbu Catargiu (pe acesta îl învinuie de atotputernicie autocrată). Portretul cel mai frumos îl face lui Al. I. Cuza, un om chipeş, cu părul blond, castaniu, bine făcut, vesel, glumeţ, foarte îndatoritor; purta barbişon şi favoriţi, era de o onestitate, hărnicie şi pricepere neîntrecute, era mai ales un om hotărât. Îl revede pe Cuza la Viena în 1871. „Dacă nu-i iubea pe reacţionari, cu atât mai mult îi ura pe demagogi şi pe roşii”. I-a spus cum „intrigile josnice” ale acestora l-au împiedicat să îndeplinească programul de prefacere a ţării şi îi conjură pe el şi prietenii săi să dea tot concursul domnitorului Carol, pe care îl aprecia mult, deşi ştia că nu avea multă iniţiativă.
L-a întrebat pe Cuza cum a putut el obţine atâtea confirmări de la aeropagul european, pentru că nu era deloc simplu. Cuza îi spune că „ţara a avut marele noroc de a avea ca reprezentant la Constantinopol pe moş Costache Negri. Acest om este de o cinste, de un patriotism şi de un devotament intereselor ţării care nu pot fi descrise. Prin purtarea lui, prin vorba sa măsurată, îşi crease o situaţie excepţională în corpul diplomatic. I se cerea avizul şi în chestiuni ce erau cu totul străine nouă. Ei bine, acest om ştia, prin modul cum înfăţişa interesele ţării, să le obţină aprobarea fără discuţii numeroase şi inutile. Mai era desigur şi politica lui Napoleon al III-lea, care, căutând a menţine prestigiul de mare om politic în Europa, ne da tot ajutorul pentru a realiza unirea Principatelor, provocând duşmănii între Austria şi Rusia. În sfârşit, nu trebuie să uităm rivalitatea naturală între cele trei state care nu doreau nici întărirea politică, nici dezvoltarea economică şi care intrigau unul împotriva celuilalt. Costache Negri a ştiut să profite de toate acestea. Astfel secularizarea averilor mănăstireşti a reuşit şi mulţămită felului în care a fost prezentată la Constantinopol de către Negri, care, înarmat de Mihalache Kogălniceanu cu documentele necesare, a susţinut teza românească strălucit.’’
Memorialistul scrie despre şcolile urmate. La Bârlad nefiind şcoală franceză, se duce la Galaţi, la pensionul Ghionis, unde preda profesorul Perier. Are grijă de el mama lui Cuza (îl lua de la internat în fiecare duminică şi sărbătorile). Dar pensionul Ghionis era în realitate o şcoală grecească, unde se făcea foarte puţină franceză, şi, după sfatul dat tatălui său de Manolache Kostaki Epureanu, e trimis la Bucureşti, la pensionul elveţian al lui Schewitz. Aici face primul an de liceu. Tatăl său profită de prietenia cu familia Carp, se duce la Ţibăneşti, felicitând întoarcerea lui P.P. Carp de la studii şi ia informaţii. E sfătuit să-şi trimită fiul la Berlin, la pensionatul francez. Pleacă cu Dimitrie şi Alecu Emandy, cu Ştefan Ganea la liceul francez din Berlin. Povesteşte că aici i se cere la poliţie să-şi vizeze paşaportul la consulatul turcesc, ca supus turc. S-a opus. După o lună i s-a spus ca nu mai e nevoie. La şcoală în manuale Principatele figurau ca provincii turceşti. I se spune că, până la aprobarea de către marile puteri, Principatele erau separate şi făceau parte din Imperiul Otoman.
15 luni studiază la Politehnică. Simultan urmează şi cursuri de istorie şi literatură. Se întoarce în ţară, tatăl fiind bolnav. „Copii mulţi, avere puţină”, justifică el încetarea studiilor la Berlin. O familie numeroasă, într-adevăr: 12 fraţi şi surori în viaţă. El era fiul cel mare. „Mă mândresc de modul cum am ştiut să-mi îndeplinesc îndatoririle de prim născut. Ajuns astăzi la vârsta de 70 de ani, am rămas iubit, stimat şi ascultat de ai mei”.
E atras de cariera administrativă. E sfătuit să renunţe, pentru că „la noi în administraţie nu se poate face carieră, deoarece ea era legată de peripeţiile luptelor politice”. Vrea totuşi administraţie. Şi se adresează lui Manolache Kostaki. Locuia în casele lui Iorgu Radu în Bucureşti, dispărute încă de prin anii ’20 ai sec. XX (s-a construit ambasada Germaniei). Aici a cunoscut pe fraţii I. şi D. Brătianu, pe C.A. Rosetti, pe C. Bozianu. Când vine coaliţia de la Mazar Paşa la putere putea fi subprefect la plasa Mijlocu din jud. Fălciu, după dorinţa lui M. Kogălniceanu, la plasa Horincea, după dorinţa prefectului Iordache Răşcanu şi la plasa Corod, jud. Prahova, după cum ar fi vrut M. Kostaki. Preferă să rămână în judeţul în care s-a născut şi unde familia lui avea strânse legături cu populaţia. După numirea lui I.C. Brătianu prim-ministru, îl cheamă prefectul de Tutova, Vasile Mitrea, care îl întreabă dacă vrea să mai rămână. El vrea, dar insistă să nu fie amestecat în politică.
Începe războiul ruso-turc, devenit apoi ruso-româno-turc. Pe lângă armata rusă sunt numiţi comisari ai guvernului. La Tutova e numit Alexandru Papadopol Calimachi, foarte bun prieten cu tatăl său. Dar el nu putea fi prezent tot timpul în Tutova. „V. Mitrea era cinstit, dar nu ştia franceza şi germana, ca să se înţeleagă cu ruşii”. Al Papadopol îl propune pe Lupu Kostaki să-i ţină locul la Tutova. I.C. Brătianu îl chemă la Bucureşti şi după o jumătate de oră îl confirmă în funcţie şi-i cere să pună mâna pe podraşticii care însoţeau armata rusă şi făceau contrabandă cu tutun (o societate engleză avea concesia monopolului în România). Discută şi cu Al. Papadopol la Hotel Hughes şi se întoarce la Bârlad. E şef al poliţiei oraşului. Când trece Kogălniceanu prin oraş, spre moşia sa Râpile, îl întâmpină V. Nicolau, de la prefectură, cu „sărut mâna”. „–Ruşine’’, îi zice Kogălniceanu. „Tocmai voim să scăpăm de turci”. Iau masa la Iordache Lambrino. Aici Lupu Kostaki îi raportează contractele oneroase pentru localnici încheiate de anteprenorii ruşi, ceea ce îl înfurie pe Kogălniceanu şi dă de aici telegrama care duce la afacerea Mihăilescu-Varşavski. Obţine condamnarea contrabandiştilor de tutun, care sunt închişi la penitenciarul Dobrovăţ din Vaslui. Memorialistul îi găzduieşte pe generalii ruşi Fuchs, Baranow, pe colonelul Puşchin. Are discuţii cu ofiţerii ruşi, găzduiţi la Iancu Diamandy. „Prietenie între noi şi ruşi nu poate fi, le spune el, atât timp cât Basarabia nu ne va fi restituită”. „Atunci luaţi-o, dacă puteţi”, răspund ruşii. L. Kostaki se mândreşte că a pus capăt bacşişurilor de la Baia evreiască, de la cafenele, lupanare de noapte, măcelării, de la pitari şi birjari. În oraş nu se mai vinde pâine mucegăită, necoaptă şi mai mică la cântar. Birjarii îşi pun uniforme conform regulamentelor comunale.
După război îl cheamă Kogălniceanu să-l numească subprefect de Sulina. Preferă director la prefectura din Tutova, din cauza tatălui, tot bolnav. În 1883 i se oferă postul de prefect de Tutova. Când I.C. Brătianu pleacă la băi, la Friederichruhe, îl lasă pe el Secretar general la Ministerul de Interne.
Ajunge şi director general al penitenciarelor. Din această perioadă povesteşte cele întâmplate cu Nicu Xenopol, directorul „Voinţei Naţionale” şi şeful de cabinet al lui I.C. Brătianu. Xenopol atacase în presă pe tinerii conservatori de la „Epoca”, ziar condus de Nicu Filipescu şi Alex. Balş. Amândoi erau impulsivi, foarte susceptibili. Ei se duc la Xenopol acasă. Sună. Din întâmplare le răspunde chiar Xenopol. Îl întreabă dacă el e Xenopol. La răspunsul lui afirmativ îi ard două palme şi se retrag. Amândoi erau buni mânuitori de arme. N. Xenopol nu era. Şi în locul duelului preferă să ceară trimiterea în judecată a celor doi. Ei sunt condamnaţi şi trimişi la Văcăreşti. Aici se bucură de cea mai completă libertate. Vin nevestele şi stau cu ei. Li se permite să se dueleze între ei, cu ce arme voiau. Chemat să explice de ce au atâta libertate, L. Kostake le declară lui Eugeniu Statescu, ministrul Justiţiei, şi lui I.C. Brătianu: „am crezut suficientă pedeapsă a ţine închişi pe aceşti tineri şi n-am voit ca printr-o aplicare riguroasă şi inutilă de regulamente să mai înăspresc opinia publică contra guvernului. Totuşi sunt gata a mă retrage din funcţiunea ce ocup prin demisie, fie, dacă dl Stătescu o cere, fie prin destituire”. La care I.C. Brătianu îi răspunde: „ai comis o greşeală călcând regulamentele închisorilor, care trebuie aplicate egal tuturor deţinuţilor, dar, dacă eram în locul dumitale, tot aşa aş fi făcut şi eu”.
L. Kostaki a mai ţinut arestaţi la Văcăreşti pe C.G. Costa-Foru şi pe Nicolae Fleva, victime ale luptei Opoziţiei Unite pentru înlăturarea guvernului I.C. Brătianu. Cu acoperirea lui Brătianu pe toţi i-a tratat cu aceeaşi îngrijire.
Pe cât posibil, L. Kostaki caută să fie în afara luptelor politice: „Intrând de tânăr în viaţa administrativă a ţării, mă hotărâsem să nu fac politică. Încetul cu încetul însă m-am convins că apucăturile făţarnice şi necinstite, rămase nouă în moravuri de la fanarioţi, nu vor putea fi strivite decât de un organism politic format din oameni cinstiţi şi hotărâţi a lucra în mod dezinteresat pentru binele obştesc”. Aşa că se înscrie la junimişti, fiind un mare admirator al lui P.P. Carp. Face politică până intră în Consiliul permanent administrativ, la Bucureşti. „Din acest moment am încuiat în mintea mea şi inima mea ideile politice şi am încetat a mai face politică militantă.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
