Am început să îndrăgesc boema încă de pe vremea când, aflându-măla liceul militar, eram foarte tînăr, aproape crud. Nu împlinisemmai mult de paisprezece ori cincisprezece ani şi începusem săcitesc ceva din «Legenda secolelor».
Îndrăgisem, în consecinţă, Parisul lui Victor Hugo, prin simplulmotiv că mă închipuiam acolo, în acel Paris mirabil, colindam pecaldarâmul lui, deşi nu-l văzusem niciodată - şi aveau să maitreacă alţi vreo cincisprezece până aveam să poposesc acolo.
Era Parisul lui Baudelaire, Apollinaire, Lautreamont, Verlaine,Mallarme, precum şi Parisul lui Francois Villon - şi ce pretextmai bun să evadezi dintr-o lume în care, seara, stingerea se dădeala nouă şi jumătate-zece, iar deşteptarea avea loc la cinci şitreizeci punct.
Boema noastră, a elevilor de liceu militar, era să nesocotimregulamentul, să umblăm cu boneta la centură (lucru totalnepermis!), să fumăm în spălător (lucru şi mai grav), să aducemrufele de la spălătorie, din oraş, după ce, în prealabil, am ascunssticlele de băutură la fundul căruciorului mirosind a rufăriecurată - şi, culmea îndrăznelii, să sărim gardul, sub ameninţareapistolului automat şi a rafalelor de mitralieră, ca să mergem lascăldat sau după femei, care cum avea o prietenă - ori ibovnică(norocosul!) - prin împrejurimi.
Boema liceului militar nu era doar o boemă simplă, gratuită; eraşi frondă, în cel mai înalt grad. N-ar fi nimic de mirare să spuncă, atunci când, mult mai târziu, prin anii 90, am citit «Oraşul şicâinii», cartea lui Mario Vargas Llosa, m-am trezit, pe clipă, pedată, fascinat de ea. Şi cum să nu fii fascinat când, parcă,altcineva povestea istoria mea personală - sau o aventură atât desimili.
Dar am să fac, brusc, un salt până anul trecut, când, într-o zide joi, am ajuns pe la "boema" din staţia de maşină 123 (sau/şi133). Mai ajunsesem de câteva ori în acea tavernă/bistrou,alintată, uneori, lasciv, cu numele de cârciumă.
Acolo m-am întâlnit cu un vechi prieten (dacă un prieten de prin1983 poate fi considerat la fel de vechi ca vinul J),Daniel Iacob Vorona. Are nume de ăla, ştiţi dumneavoastră,care se lupta cu îngerul. A început o serie de întâlniri cuscriitori, ăsta ar fi cel mai potrivit cuvânt; dar nu oricum, ci înaerul & spiritul boemei. Adicătelea să nu văînchipuiţi (cei care n-au fost!) că ar fi altceva decât fum de îltai cu cuţitul (eventual cu cel de desfăcut corespondenţa), bere,vin, sporovăială (uneori enervantă).
Preţurile sunt cuminţi - şi noi asemenea. Căci, deşi e boemă, nus-a pomenit nici un scandal (de ce scandal, la urma urmei?). Sigur,se mai iau oamenii în furci… Structura boemei de la 133 nu sebazează pe un spirit de cenaclu. Nu se întâmplă incizii critice. Seîntâmplă, mai curând, un spectacol de muzică şi poezie. Cei carevin acolo nu sunt neaparat mari scriitori, mari poeţi. Deşi sunt şidintre aceştia. E o lume amestecată, cam de toată mâna. Există,aici, un spirit democratic. Un soi de proletariat al literaturii,care nu se sinchiseşte de fiţe & scrofulozităţi. În principiu,poate veni oricine, dar nu ne aşteptăm să-i vedem intrând pefilfizonii literaturii. Şi chiar de ar veni, i-am primi cu blândăbineţe.
Structura evenimentului porneşte de la celebrarea unui invitatspecial/principal. Rând pe rând, pe acest «scaun teroretic» austat, în ordine aleatorie: Radu Sergiu Ruba, Daniel Bănulescu, IoanEs. Pop, Mihai Antonescu, Gabriel Stănescu (fi-i-ar ţărâna plină cuvin roşu!), Gabriela Panaite, Valentin Iacob etc. Lista esteîndestul de lungă - şi se mai, încă, dilată. Ideea e nu de acomenta (musai) producţiile literare, deşi se mai întâmplă şi dinastea, ci de a le gusta, în splendoarea lor, pe cele izbutite. Aşacă, firesc, există seri mai pritocite/norocite, precum şi altelemai puţin reuşite.
Există şi pictori care vin aici, cu tablourile lor cu tot. Măgândesc, de exemplu, la Cătălina Drăgulin ori la Carmen Creţu. Uniichiar vând ceva, nu mare lucru.
Există şi muzică, de la Ana-Maria Dumitru la Cristian Pavel, dela Eugen Stan la Tic Petroşel & Marlene-Jeanette (autrementcoifee J), grupul CANTOS ş.a.m.d. La recitări esteresponsabilă Mariana Bârsăşteanu, dar şi Antilia Romanescu, fiicalui Ioanid Romanescu. Unii vin o dată, nu le placefumul/vinul/berea sau întâmplarea - şi nu mai vin. Alţii vin numaicând şi dacă sunt celebraţi. BOEMA 133 este un ostrov altoleranţei. Nu al preafericiţilor. Ci doar al fericiţilor pentru unmoment, pentru o seară, pentru o clipă. Într-o vreme în care multelucruri sucombă, în proza & zaţul crizei, BOEMA (1)33 are (celpuţin) un singur merit: că există.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
