Motto:
„Însă sculptura nu este altceva decât apă. Apa însăşi!...”
(Constantin Brâncuşi)
Apele mediază între pământ şi cer. Din punct de vedere fizic, apa trece prin toate cele trei stări de agregare: solidă (gheaţa), lichidă (apa propriu‑zisă) şi gazoasă (vapori). În ziua a doua a Facerii biblice, Dumnezeu separă apele terestre de cele cereşti (apa de aer).
Vaporizarea şi condensarea apei suportă o mistică alchimică. Apa fundamentală este roua, cerul condensat. Apele limpezi şi cerul sunt transparente, dar apa mai densă simbolizează „aerul lichefiat”.
Din punct de vedere al antropologiei imaginarului, apa este un element predilect feminin. Calităţile ei fundamentale par ataşate de sufletul femeii: limpezimea, răcoarea, adâncimea, oglindirea. Limpezimea şi răcoarea mai sunt şi atributele raţiunii (latura masculină a psihicului feminin – animus), dar în acelaşi timp, sub aspect feminin, limpezimea ochilor captivează, hipnotizează, răcoarea braţelor astâmpără/stârneşte îmbrăţişarea, iar puritatea/naivitatea/sinceritatea/inocenţa atrag/fascinează dar reprezintă o primă desprindere de teluric. Calităţile însumate conferă înfăţişare senină, angelică. Oglindirea este legată de memorie şi de narcisism.
Fiecărui aspect al apei îi corespunde o tipologie feminină. Apele simbolizează sufletul, cele adânci profunzimile sale, care absorb umbrele aparenţelor. La extreme stau:
1. Apele stătătoare sau curgând liniştit: limpezi (ape vii) – femei angelice, blânde, liniştitoare/odihnitoare;
2. Apele stătătoare, nămoloase, sulfuroase, întunecate ori iuţi curgătoare, tulburi, turbulente, imperialiste, cotropitoare, devastatoare (ape moarte) – femei demonice/fatale.
Între aceste extreme există o paletă infinită de nuanţe.
Din punctul de vedere al gustului şi densităţii, putem face următoarea clasificare:
3. Ape dulci, lăptoase şi sărate, cu variantele lor:
3.1. Apa dulce inodoră, incoloră, simbolizând apa vie/sângele pământului. De aceea, spălarea rituală, de curăţare, se face cu apă limpede.
3.2. Apa sărată, lacrima/oceanul primordial, lichidul amniotic.
3.3. Apa lăptoasă, hrănitoare, maternă, legănătoare.
4. Din punct de vedere al sonorităţii, apele curgătoare sunt denumite „ape vorbitoare”, care şipotesc poveşti pentru cei ce ştiu să le asculte. „A” este vocala apei, sugerând rostogolirea valurilor. Silabele care conţin această literă/sunet sunt silabe lichide, izvorul e cuvânt, râul o frază etc.
Apele sunt melancolice prin excelenţă.
În tradiţia ţărănească, simbolul principal al fântânii este cel de pomenire a defunctului.
Cel ce bea apă îşi aminteşte de cel plecat în „lumea fără dor”, cinstindu‑i astfel memoria. Totodată, ofranda de apă simbolizează şi pomana dată de familie în amintirea mortului.
În oglinda apei se mai reflectă cerul cu nori, păsările în zbor, chipul omului aplecat peste ghizdul fântânii sau noaptea, luna şi stelele. Uneşte astfel fântâna, prin intermediul ei, pământul cu cerul şi poate fi omologată cu tunelul şi arborele cosmic? Cred că aici putem aduce în discuţie unele considerente interesante. Când cineva sau ceva se reflectă în fântână, pare că cerul coboară, cum ar zice Blaga, sofianic, până în oglinda apei. Acum oglinda pare poarta lumilor, făcând trecerea de la apa terestră la cea celestă, refăcând unitatea lor primordială, dinainte de ziua separării lor de către Dumnezeu, în ziua a doua a Genezei. Prin acest aspect, oglinda fântânii poate simboliza şi o poartă. Dacă ne gândim că axa lumii/arborele cosmic sunt simboluri masculine (falice), solare, prin partea lor aflată la suprafaţă (în lumină), fântâna întunecată simbolizează regimul nocturn al imaginarului, iar prin formă femininul (organul reproducător), care ar putea echivala simbolic cu partea de susţinere a coloanei sau cu rădăcina arborelui cosmic. Aşa cum axa lumii/arborele cosmic are o componentă chtoniană, şi fântâna poate avea una solară, când, la zenit, o rază de soare sau de lună pătrunde în fântână. Apa este elementul germinativ prin excelenţă, ca şi rădăcina arborelui cosmic. Apa şi umezeala sunt şi ele simboluri ale feminităţii. Găleata, care scoate la lumină apa din adâncuri, revelează misterul. Acum se poate compara fenomenul scoaterii apei din fântână cu defularea inconştientului în conştient. Într‑adevăr, în tradiţia ţărănească, se considera că, dacă îţi reflecţi chipul în apă, el rămâne acolo memorat, ca şi cum ar fi imprimat pe un film fotografic sau pe un suport electronic. Se credea că apa are memorie. Dacă îţi reflecţi chipul într‑o apă curgătoare, aceasta ţi‑l fură şi vei rătăci toată viaţa căutându‑l. În apa stătătoare însă, chipul rămâne acolo, captiv, pentru totdeauna. Avem de a face în acest caz, din punct de vedere psihanalitic, cu arhetipul încastrării şi cu complexul lui Iona.
Brâncuşi spunea că: „...sculptura nu este altceva decât apă. Apa însăşi!...” Afirmaţia conţine conotaţii complexe. Apa constituie elementul vital prin excelenţă, iar sculptura/creaţia însufleţeşte materia. Gândirea artistului este şi ea omniscientă şi omnipotentă, aşa cum apa se infiltrează pretutindeni. Formele şlefuite ale lui Brâncuşi parcă au stat o vreme îndelungată sub apă, sculptorul lucrează precum natura, firesc, organic, conform doctrinei naturalităţii. Gaston Bachelard afirmă că prima reverie dată de apă e oglindirea, oglinda fiind unealta visului pentru adaptarea la viaţa onirică. Oglinda reprezintă totodată imaginea dublului, ne permite să ne imaginăm aşa cum am vrea să fim sau scoate în evidenţă diabolicul din noi. Oglinda mai poate aduce inconştientul în viaţa conştientă. Oglindirea eufemizează producând narcisism, mângâierea propriei fiinţe în imagine. Narcisismul, oricum egoist, poate fi individual sau cosmic (lumea întreagă este frumoasă pentru că îmi reflectă chipul meu frumos). Narcis‑ul brâncuşian e cosmic, forma sa ovoidală îl identifică cu întreg universul (Începutul lumii).
Apa amestecată cu pământul, lutul sau gipsul eufemizează materia. Modelajul e mângâiere melancolică, permite visarea, revenirea, corectarea. Brâncuşi a părăsit această tehnică considerând‑o insuficient de virilă.
Însuşi Dumnezeu a modelat omul din pământ şi apă (amestec masculin – pământul şi feminin – apa, rezultând un produs fertil, germinativ). În universul său, având drept prototip modelul biblic, Brâncuşi a realizat cuplul Adam şi Eva din lemn tare (element masculin) şi apoi l‑a şlefuit (eufemizat).
Apa este prezentă în sculptura brâncuşiană prin următoarele aspecte:
– amplasarea Mesei tăcerii lângă apa Jiului;
– realizarea machetei Fântâna lui Haret/Narcis;
– proiectele de fântâni nerealizate: Fântâna lui Caragiale, fântâna de pomenire a eroilor căzuţi în primul război mondial la Hobiţa, probabil şase fântâni în jurul Coloanei fără sfârşit de la Târgu‑Jiu, după cum consideră Tretie Paleolog;
– bazinul cu apă din proiectul Templului eliberării sufletului de corp
– imaginarea unor sculpturi plutitoare/flotoare.
Apa fântânilor/apa primordială este dulce, dătătoare de viaţă, limpede, rece. Fântâna de pomenire astâmpără setea, dorul, amintirea mortului, uşurează trecerea dincolo, creează o abluţiune propice rugăciunilor spuse de cei ce beau apa în cadrul procesiunilor de pomenire. Fântânile din jurul Coloanei fără sfârşit (dacă ar fi să‑i dăm crezare lui Tretie Paleolog) ar fi putut simboliza, pe lângă amintirea lor în conştiinţa noastră, pentru sufletele defuncţilor, astâmpărarea setei de cele lumeşti, înainte de desprinderea de teluric şi urcarea la cer. O abluţiune cu apă ar fi fost proiectată şi la intrarea în Templul Eliberării, în punctul cel mai de jos al traseului descendent, înaintea urcării în incinta sacră.
Din păcate nu s‑a realizat niciuna din fântânile brâncuşiene, ne‑a rămas doar macheta Fântânii lui Haret, care se află în cadrul atelierului reconstituit la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris, Centrul „Georges Pompidou”.
Tot de reveriile acvatice ţine oglindirea, uzitată de Brâncuşi, fie prin reflectarea unor sculpturi în discuri de metal polisat: Peştele, Noul născut etc., fie prin oglindirea entităţilor şi a ambientului (inclusiv vizitatorii) în suprafeţele supraşlefuite ale majorităţii sculpturilor sale. Sculptura şi reflecţia ei în discul polisat formează o clepsidră. Curgerea timpului şi curgerea apei sunt sinonime ca imagine.
Brâncuşi a creat şi bestiarul său acvatic: Peştele, Foca/Miracolul, Pinguinii şi Ţestoasele (amfibii). Poate că pentru Ţestoasa zburătoare ideea i‑a venit gândindu‑se, în primă instanţă, la peştii zburători, apoi la înălţarea sufletului la cer.
Brâncuşi îşi comentează astfel Peştele: „Când vezi un peşte, nu te gândeşti numai la solzii lui, ci te gândeşti numai la iuţeala mişcărilor sale, la corpul său strălucitor, care înoată, văzut prin apă. Ei bine, iată ce am dorit eu să reprezint. Dacă i‑aş fi reprodus aripioarele, solzii sau ochii, i‑aş fi oprit mişcarea şi aş fi obţinut o simplă mostră (statică); în vreme ce eu am vroit să‑i surprind scânteia – spiritul dinlăuntru‑i.” (Aforismul 131)
Dincolo de dinamica urmărită şi de scânteia vieţii, Peştele, cel cu nervuri ondulate, pare amplasat în mediul său natural. La fel, Focile parcă ies pe mal cu apa şiroindu‑le pe spinările lor şlefuite.
Sculptura Leda, aşezată de sculptor pe o masă/oglindă rotitoare, se pretează la interpretări multiple.
Pentru Gabriele d’Annunzio – lebăda reprezintă o femeie şlefuită de râu, iar după psihiatrul Carl Gustav Jung această pasăre acvatică este simbolul soarelui ce moare (la asfinţit). În folclor, întâlnim multe fete lebede al căror nud alb simbolizează puritatea sufletului feminin.
Iată ce spune Brâncuşi despre sculptura sa: „Oamenii trebuie să înveţe să se joace din nou cu animalele tinere!... Această sculptură este Leda, nu e Jupiter – prefăcut în vreo lebădă. Căci trupul bărbatului este urât, ca şi cel al broaştei. Lebăda în schimb, ca şi corpul femeii, reprezintă unduiri de o mare gingăşie.” (Aforismul 91)
Alt ciclu legat de simbolul acvatic este cel al Danaidelor (realizat în perioada 1907‑1910), analizat de regretatul cercetător Ion Pogorilovschi. Cercetătorul afirmă despre aceste sculpturi că uneori Brâncuşi le denumea: Naiadă, Danaidă, Muză adormită, Cap de tânără fată, Danae, semn că – în cazul acestor sculpturi – conotaţiile mitologice sunt mai puţin importante. Totuşi, semnalăm două dintre ele. Danae este fiica unui rege din Argos, care fusese închisă într‑un turn sau o cameră subterană şi pe care Zeus o fecundează ajungând la ea transformat într‑o ploaie de aur. Danaidele sunt cele 50 de fiice ale regelui Danaos, din care 48 şi‑au ucis mirii şi, ca pedeapsă, trebuia să umple butoaie fără fund, cu ulcioare sparte, în Hades.
Ion Pogorilovschi mai afirmă că Danaidele nu reprezintă prefigurări ale D‑şoarelor Pogany, întrucât pictoriţa Margit Pogany îl va cunoaşte pe sculptor abia la 1 iulie 1910. După părerea mea, ciclul D‑şoarelor Pogany poate fi legat de apă prin faptul că părul le cade în cascade savante pe ceafă şi gât.
De fapt toate sculpturile brâncuşiene ovoidale par pietre şlefuite de ape. Una din Muzele adormite are scrijelită pe suprafaţa ei câteva unde.
Grupul statuar Trecerea Mării Roşii, distrus de sculptor pentru că îl realizase în manieră realist‑impresionistă şi nu mai corespundea crezului său artistic după schimbarea stilistică, este legat şi el într‑un fel adiacent de apă. Acum regăsim simbolul apelor sărate ameninţătoare, lacrimi ale durerii, care creează o barieră ce trebuie trecută spre izbăvire. Apele primordiale erau dulci şi au devenit sărate după o acţiune malefică. Poseidon/Okeanos era, la început, zeu celest.
Gaston Bachelard afirmă, în finalul cărţii sale dedicate reveriilor acvatice, că toate fluviile întâlnesc fluviul morţii. Apa simbolizează curgerea timpului spre moarte. Multe sculpturi ale lui Brâncuşi au conotaţii funerare: Sărutul, Rugăciunea, Ansamblul monumental de la Târgu‑Jiu. La Brâncuşi moartea este, sub influenţă platonică, eliberatoare, sufletul scapă prin extincţie de chingile terestre.
Doctrina metempsihozei, în versiune indiană, va fi ilustrată de Brâncuşi în proiectul Templului descătuşării sufletului de corp, în care reflectarea sculpturilor în apă, inclusiv a pelerinului, ar fi jucat rolul hotărâtor în crearea senzaţiei dematerializării corpului, aşa cum am arătat în capitolul 4.
Prin faptul că oglinda apei bazinului ar fi jucat rolul de poartă de trecere a lumilor şi că templul ar fi unit pământul, apa şi cerul, construcţia ar putea fi omologată, prin simbolurile echivalente conţinute, cu fântâna şi chiar cu axis mundi.
Să mai amintim spusele lui Brâncuşi referitoare la Masa tăcerii: „...Şi viaţa şi moartea, la fel ca şi materia, se confundă, în ultim, într‑o formă unică (tăcerea)... Căci totul se scurge în vasul tăcerii – marea oceanică unde se revarsă întregul nostru Univers... Acţiunile noastre, la fel ca orice act al existenţei pământeşti, tot ceea ce este viu, se prăvălesc în acest mut şi imens vas: Tăcerea!... Tăcerea – a cărei efigie ne relevă noţiuni duale: Timpul şi eternitatea.” (Aforismul 253)
Introspectând interiorul sufletului său, Brâncuşi şi‑a descoperit sensul existenţei ca artist şi eternitatea artei sale: „Săpând necontenit fântâni interioare, eu am dat de izvorul vieţii fără bătrâneţe. Aşa este arta: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.” (Aforismul 61)
Din volumul în pregătire la Editura Limes
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
