1. Prima iubire a lui Nerval
Nu ţi-am vorbit niciodată despre impreciziile mele erotice. Toţi ascundem iubirea neîmplinită a unei femei amplificate în perimetrul închis al oraşului în care trăim. Toţi cei fireşti în aberaţia lor blazată. Uneori sîntem surprinşi de mîhnirea evocării, ruşinaţi de naivitatea vîrstei, mistificaţi de scurgerea deformărilor emoţionale, rareori dispuşi la o întoarcere analitică.
Înaintea amănuntelor, importante ca pitoresc, dar fără discernămînt loial, sîntem interesaţi de cadru. Principiul este simplu, ca orice principiu descifrat: distincţia dintre ordine şi haos este asigurată de limită. Dacă numărul unu este întruchiparea purităţii maxime, numărul doi cuprinde cea mai vagă formă a potenţialului dizarmonic, în raport cu procentajul concordanţei. Pe măsură ce înălţimea cifrei sporeşte, fracţia îşi inversează valorile, raportul rămîne constant. Insist să accentuez că ne referim la sistemele perspectivei umane. Orice punct pe axa numerelor reprezintă o îngrădire a neliniştii absolute. Pe scurt, haosul total poate fi găsit doar în prezenţa infinitului. Cum numai lui Dumnezeu îi este conferit atributul nemărginirii – şi cum în el nu poate exista nimic haotic, putem deduce că haosul, în forma lui completă, nu există. Ca manifestare a polului potrivnic, învălmăşeala, confuzia, dezordinea alcătuiesc idealul Îngerului Întunecat, cu aplicabilitate impactuală pe porţiuni mărunte, chiar dacă nouă, fiinţe bicisnice prin tratament, ne apar nelimitate.
De notat că formulele repetitive, inerente unui cuprins fără mărginiri, diminuează forţa incoerenţei. Practic, debandadă absolută nu există decît în forma pur teoretică a unor spaţii restrînse, entropice, restrictive. Orice împuţinare a infinitului afectează două coordonate organizate pe traseul a două mărimi matematice cu direcţii opuse: dezordinea, cu vector negativ, şi armonia, cu tendinţă contrară. În ideea că lucrurile au o aplecare firească de a fi redate alinierii iniţiale, Universul urmează să se contracte prin spasme deloc plăcute.
Aparenţa dezordinii aduce un punct de sprijin elocvent în favoarea poeziei, eludînd structura matematică nevăzută a zilei. Un tînăr cu morbidităţi lirice începe să zburde prin cala inspiraţiei, smulge informaţii culturale de unde poate, coboară în văgăunile propriului eu sacrificat şi se aşterne pe înşiruit stanţe poetice uimit de precizia figurilor sale de stil, de cadenţa metaforei, de ritmul revenirilor, fără să bănuiască o clipă că în spatele aparenţei citadine pe care încearcă s-o redea hîrtiei se află geometria univocă a spaţiului circumscris. Repetiţia creează rînduială şi rigoare, în ciuda variaţiunilor, timpul introduce culoare în jocul improvizaţiei şi în rigiditatea sistemului. De aceea prima iubire este atît de importantă în viaţa unui individ alienat strămutării. Experienţele adolescenţei sînt sculptate în piatra cetăţii prin care-ţi umblă paşii, rămîn imprimate în eternitatea creierului şi a sufletului, strălucesc ca o pecete a ceea ce-ai fost cînd erai cu adevărat, într-o combinaţie organică a două planuri complementare, disjunctive, adverse şi adiacente.
Un filozof a constatat că universul se termină la marginea cunoaşterii. E tot ce contează în concluzia acestor meditaţii. Trăim în plină armonie cu spaima dezordinii şi străbatem fericiţi porţiuni de peisaj acoperind rîpe primejdioase. Moleculele sentimentului de-atunci, frînturi de imagini, fulguraţii ideatice plutesc la tot pasul prin văzduhul imediat. Din esenţa lor distilată poţi recrea oricînd absolutul primordial.
Iubirea mea a început într-un parc înţesat de umbre articulate de crengi în vigoare, dialoguri de păsări, scîrţîituri irizate de tramvai urcînd Copoul de-a lungul anilor, familii în trai măsurat. Nu-i ştiam numele, n-o mai văzusem niciodată, prima prejudecată participa la ideea că e o străină în căutare de aventuri într-un oraş în care n-o cunoaşte nimeni. Mă înşelam aproape în toate privinţele.
Stătea pe o bancă scofîlcită, fuma cu coatele pe genunchi ţinînd picioarele desfăcute sub o fustă lungă în carouri mărunte de culoarea maroului distribuită în vreo cinci nuanţe alternative. O pamblică de factură indiană îi ţinea fruntea liberă de părul castaniu revărsat pînă la brîu. Cînd m-a văzut a aruncat restul ţigării cu două degete, s-a ridicat, m-a apucat de mînă ca şi cum mă aştepta de cine ştie cînd, a rostit „hai” cu o muzicalitate aparte şi m-a tras după ea două străzi mai încolo, negăsind necesară articularea vreunui cuvînt. S-a oprit în dreptul unei case pipernicite, a băgat mîna sub tivul fustei, de unde, dintr-un soi de portofel, a produs o cheiţă, a deschis lacătul porţii înlănţuite – după ce-am intrat l-a încuiat la loc, am străbătut o verandă îngustă şi am pătruns într-o cameră de mărime obişnuită pentru acele locuri, apucături şi timpuri.
Spaţiul era întregit de un pat îngust, o masă nehotărîtă, o oglindă ruginită zumzăind pe unul dintre pereţi, o lampă de petrol care adăpostise trei generaţii de oameni simpli, două scaune desperecheate de Miliţia Populară, un aragaz fără cuptor, un cuier de metal, un şifonier schimonosit, chipuri de morţi în fotografii înrămate, covoare subjugate de istoria prafului, o chiuvetă de fontă. Mi-a făcut semn să iau loc pe pat. S-a întors să prepare un ceai, s-a prezentat silabisind cu accent:
Ludivina Panamarra, Catalonia franchistă, studentă la Arhitectură. Tata e neurochirurg în Vilafranca del Penedes. Eufemiano Cervantes. S-a întors cu cănile aburind, le-a depus pe masă. Şapte fraţi şi patru surori.
Asta ducea la un total semnificativ de doisprezece. Mă strivise cu informaţii care ţineau de cultura profundă. Pentru ea, probabil banale. Mie, nici prin cap nu mi-ar fi trecut. N-am putut spune prea multe.
Fiu unic la părinţi, elev la Naţional, cunoscut sub reputaţia de Leandru Apocinaceu Popescu.
De-acum înainte, Nerval va fi numele tău.
Am băut. N-am articulat nicio obiecţie, tocmai din politeţea de-a nu jigni incapacitatea ei de-a pronunţa nume sofisticate în altă limbă. Situaţia era suficient de extravagantă ca să mai stric din uvertură.
O dragoste la prima vedere, mi-a zis, şi era cu vreo patru ani mai în vîrstă decît mine, survine după un contact vizual de 8,2 secunde, o medie stabilită clinic de savanţi cu conştiinţa observaţiei în afara circumstanţelor. Din cele determinate de tata, atracţia este apriorică în configuraţia firii, datorită capacităţii de rezonanţă a fiinţei. Toate astea mi le-a spus în aeroportul din Barcelona, accentuînd irelevanţa genetică. Nu orice ureche este capabilă, nu orice ochi poate detecta, nu orice palmă simte. O lungime de undă corespunde optim unei singure alte lungimi de undă, întocmai coardei lovite care antrenează cutia de rezonanţă a chitării pentru a emana o notă particulară. În relaţiile dintre fiinţe, lucruri, plante, concepte, visuri şi opere de artă, vibraţia joacă o funcţie de comunicare esenţială. Acum eşti pregătit… Vamos!
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
