Belorado – Atapuerca (30 km)
6 august 2009. Buenos dias! Am părăsit primul albergul „El Caminante” la ora 5 şi 20 minute, dovada întâietăţii fiind faptul că am deschis cu cheia poarta dinspre stradă a curţii interioare (utilizată pentru plecările timpurii). Aşa cum am convenit, Cornelia a mai rămas o zi şi mi-a promis că va face unele schiţe (de pictură, desigur). Ajung repede în Plaza Mayor, luminată a giorno aproape, pe fondul unui vânticel răcoricel şi al dovezilor sonore ale trecerii mele (paşi, scârţâit de rucsac – în cadenţa paşilor şi vorbe ce le adresez reportofonului). Ajuns în parc, devin atent la „irigatoarele” peluzei, ce baleiază cu jetul lor de apă şi partea pietonală a acestuia. Acum trei ani mi s-a părut că văd (era spre ora nouă dimineaţa) două românce spre care am „exhibat” tricolorul rucsacului care însă nu a produs nicio reacţie din partea lor. Anul trecut, nu am mai dat greş cu întâlnirea românească beloradiană, această având loc la un bar din preajmă unde am luat o tortilla, fiind serviţi chiar de co-patroană, o româncă voinică, stabilită de ceva timp aici (se căsătorise, avea copii, îşi luase şi casă).
Acum am luat de la o cişmea apă rece, rece şi constat că temperatura ambientală este destul de ridicată pentru această oră (170C la ora 5 şi jumătate). Înaintez prin partea nouă, cu blocuri P+3, P+4 dar şi case mai dichisite individuale precum şi unităţi economice (în stand by la această oră), intimidat parţial de TIR-urile care se scurgeau spre est şi care mă orbeau cu farurile lor. La 6 fără un sfert, am părăsit şoseaua şi m-am înscris pe poteca pelerinistă; traversez RíoTirón, râu scurt cu un debit respectabil (aici la Belorado), ce primeşte mai la vale Río Oja – a cărui albie (seacă) am traversat-o ieri pe podul de la ieşirea din Santo Domingo de la Calzada – şi se varsă în Ebro la capătul a 64 km. După câteva minute, ajung în „curtea” benzinăriei Repsol, unde erau parcate trei TIR-uri. Drumul continuă apoi, mai departe de şosea, pe partea dreaptă a râului (şoseaua este pe stânga) pe o potecă baleiată acum de lanterna mea nu foarte convingătoare. Cerul e acoperit, s-ar putea să plouă, nu e nimeni pe drum în afară de mine, şi deodată remarc că a merge singur la o astfel de oră nu este o treabă foarte plăcută; se aud doar greierii „greierind” şi maşinile, departe, scurgându-se în ambele direcţii.
La 6 şi 21 minute am intrat în Tosantos (5,74 km2, 56 loc., 2009), după ce am depăşit doi pelerini, ea având lanterna de cap în funcţiune, el având deplină încredere în forţa „iluminatoare” a tovarăşei sale de drum. Vântul bate şi şansele de ploaie rămân neschimbate. La 7 fără un sfert am intrat în Villambistia (13,07 km2, 54 loc., 2009), şi-mi propun să trec pe la albergul „San Roque” (unde am fost cazaţi acum un an), să-i spun gospodarului, dacă-i trezit, „bine ne-am regăsit!”. Tentativă eşuată, deoarece nu se vedea nicio lumină, iar la ieşirea din spate a albergului nu era nicio mişcare. M-am bucurat când am văzut bazinul cu peşti, din piaţa adiacentă albergului, ei înotau cât puteau, nu păreau a fi adormiţi! „Chiar aşa, cum dorm peştii?” „Altfel spus, ei dorm vreodată?” Am continuat drumul prin satul liniştit, reintrând în traseul pelerinilor, moment în care am întâlnit, cu bucurie, o cunoştinţă, Narciso, colegul de drum de ieri dimineaţă, care mi-a spus că a dormit (pe colchoneta) în albergul din Tosantos, unde nu a plătit pentru cazare (este cu donativo). Auzind asta mi-a venit în minte, fără a comunica tovarăşului meu de drum, textul – la vedere – din albergul „Domenico Laffi” din El Burgo Ranero ce spune că „donativo nu înseamnă gratuito”.
În următorul sat Espinosa del Camino (6,93 km2, 38 loc., 2009 este un alt alberg (nu ştiu dacă e cu donativo) despre care trei pelerini – care îl părăseau în timp ce noi treceam prin faţa lui – ne-au spus că este un alberg foarte bun.
(...)
La ora 8 fără 5-6 minute am ajuns la barul „El pajaro” din VillafrancaMontes de Oca, unde am mâncat şi anul trecut, m-am uitat şi acum la televizor pentru a afla prognoza meteo; vremea se strică dar, din ce-am văzut pe hartă nu sunt şanse de ploaie zdravănă pe aici. Am luat o cafea cu lapte şi un corn ceva mai umflat (cu cremă de ciocolată), 2,20 euro ambele. În timp ce molfăiam şi mă odihneam, gândeam la ce a fost şi ce a ajuns acest pueblo: cândva, acum aproape un mileniu, sediu episcopal, cu o mănăstire mozarabă în preajmă, importantă de vreme ce acolo şi-a găsit somnul de veci fondatorul oraşului Burgos; acum un sat – reşedinţă a unui municipio cu 52,45 km2 şi 140 loc. (2009) (iarna rămânând în jurul a 30 de persoane, conform spuselor unui localnic!) care supravieţuieşte graţie renaşterii pelerinajului spre Santiago de Compostela. El Camino da vida al pueblo, al bar, a la panaderia... spunea cuiva hospitalera albergului din apropiere. Sunt zile când numărul pelerinilor îl depăşeşte pe cel al localnicilor! „Viva el Camino!”
Am pornit, alături de prietenul pampelunez, pregătiţi să înfruntăm ploaia care se lasă aşteptată (n-aş zice că-i duc dorul..), noi înaintând printr-o ceaţă specifică regiunilor joase la ora dimineţii. Am zărit biserica neoclasică „Santiago Apostol” (sec.18) unde se păstrează o scoică gigantică (65 kg, cred că e un exemplar de Tridacna gigas) adusă din Filipine spre a întări apartenenţa la camino a acestei localităţi, situate la poalele unei regiuni muntoase, periculoase cu secole în urmă (din cauza lupilor dar şi a hoţilor). Geografic, acest areal muntos este foarte important numai şi pentru faptul că se înscrie pe cumpăna de ape între cele două fluvii din N peninsulei Iberice: Ebro (în al cărui bazin ne-am aflat în tot acest parcurs de la Roncesvalles până aici) şi Duero, fluviul ce ajunge în Oc.Atlantic în dreptul oraşului Porto (Portugalia), în bazinul căruia vom intra peste câteva ore.
(...)
Am trecut pe lângă clădirea cu blazon habsburgic şi am început să urcăm, luând urma altor doi pelerini mai tineri care au finalizat mai repede micul dejun luat aici la „El Pajaro”. Panta fiind destul de pronunţată mergem cu pas rar şi apăsat şi discutând ceva politică; Narciso e de acord cu mine că monarhia e cea mai bună formă de stat pentru Spania, fiind un adevărat liant al ţinuturilor / regiunilor cu personalitate. Nu e de acord cu bascii (acţiunea, viziunea lor). Intrăm apoi în pădure şi după ce trecem de areade descanso „Fuente Mojapan”, aflată la 1,2 km de satul din vale, abia părăsit, ajungem la acel monument (nu chiar) cu flori încastrate a cărui semnificaţie încerc să o desluşesc dar nu reuşesc decât să-l fotografiez. Mai era şi o fată care fotografia (acel monument să-l numesc) m-a întrebat dacă a murit cineva acolo şi i-am răspuns „cred că da, nu sunt foarte sigur”. Acum am depăşit-o şi încerc să-l ajung pe pampelonez. Deocamdată ploaia anunţată este mai degrabă un fel de bură care ne este favorabilă la mers şi nu un impediment. Traversăm poiana lungă şi largă de pe culmea lată a muntelui, în apropierea pasului „La Pedraja” (poiană în care ne-am oprit anul trecut), în care Narciso are timp destul să-mi prezinte o reţetă de tortilla (am înregistrat-o pe reportofon) şi la 9 fix ajungem la monumentul celor căzuţi (împuşcaţi) în timpul Războiului civil (cu textul „No fue inutil su muerte, fue inutil su fusilamiento”). Coborâm apoi prin ceaţă pe un drum aranjat cât de cât, tot piatră, dar mai aşezată. În stânga se aud autovehiculele trecând pe şoseaua N 120, spre şi dinspre Burgos, oraşul prin care voi trece mâine pentru a patra oară. Zâmbesc la gândul că sunt oraşe importante din ţară în care nu am poposit de patru ori!
Aproape de San Juan de Ortega, cerul s-a degajat de-a binelea (unde o fi ploaia anunţată?) astfel că am intrat cu feţele luminate la capătul acestei traversări a unui ţinut sălbatic odinioară (plini de pericole) unde cel ce a dat nume localităţii a ridicat un schit, apoi o mănăstire în jurul căreia s-a conturat şi satul de azi. Sat nu prea mare (cu două străzi, Calle San Juan şi Calle de La Iglesia), având mai puţin de 20 locuitori permanenţi (18, mai precis, 2009), dependenţi şi ei de fluxul pelerinilor (vara trec zilnic cca 100 pelerini). Complexul monahal cuprinde pe lângă biserica romanică (sec.12) cu moaştele lui San Juan de Ortega, o capelă (Capilla San Nicolás de Bari), mănăstirea Ieronimilor (monasterio Jerónimo) şi un refugiu pentru pelerini (62 locuri).
Am traversat piaţa din preajma complexului monahal şi m-am oprit la barul „Marcela” în faţa căruia m-am despărţit cu părere de rău de tovarăşul meu de drum (nu de tot, după cum se va vedea). Narciso a pornit mai departe, spre Agés iar eu am luat un bocadillo con jamon y queso plus o bere, pentru hidratare desigur, şi m-am aşezat sub o umbrelă de pe terasa adiacentă. Privind în jur (pelerini, ce trec sau se opresc la bar, pomi cu fructe, case, câte sunt, refugiul gol la această oră, aşteptând noi oaspeţi) aud aria reginei nopţii din „Flautul fermecat”, produsă de alarma telefonului mobil. Mă întreabă Cornelia, dacă am sunat-o, i-am zis că nu, şi „îi dau raportul” despre ceea ce s-a întâmplat până acum cu mine pe drum. Îi spun că este soare, că am avut ceva stropi, dar nu prea insistenţi şi trag concluzia că ploaia e aproape de Belorado, de vreme ce norii stau grămadă peste locul părăsit de mine de ceva ore. I-am zis că ne vedem mâine la Burgos şi pe final Hasta luego! Adaug, un Buen camino! şi un Adios! urări îndreptate către câţiva tovarăşi de drum şi de terasă aflaţi acum pe picior de plecare. Alături se află pelerinele cele scunde (întâlnite ieri) care au dormit la Villambistia, deci au pornit şi ele devreme. Mă miram de ce nu le-am întâlnit, nu aveam cum deoarece au plecat şi ele cu noaptea-n cap. Nu sunt franţuzoaice (cum credeam) ci spanioloaice (mă lămuresc auzind, fără să-mi propun, fragmente din sporovăiala lor). Berea fiind terminată şi sandvişul prea mare, am încheiat pauza de masă punând partea neconsumată (destul de consistentă) în rucsac şi la ora 11 fără 5 minute, după un Adios! şi Buen Camino! adresat vecinelor de terasă am plecat mai departe, spre Agés. Am dat un ocol prin biserică, am revăzut sarcofagul sfântului, apoi stâlpul cu capitelul ”faimos” (la echinocţiu) şi mi-am văzut de drum (anul trecut am petrecut aici momente de mare încărcătură sufletească alături de Cornelia, aflată acum în „program de voie” în Belorado).
(...)
Am părăsit satul mergând în lungul drumului asfaltat şi după câteva sute de metri ajung la crucea de lemn care marchează o bifurcaţie în traseul pelerinilor. În stânga, în lungul drumului asfaltat se merge spre Santovenia de Oca şi Ibeas de Juarros (şi de acolo spre Burgos) iar în dreapta, prin pădurea rară de pin (la început) este traseul principal către Agés şi Atapuerca (şi de acolo spre Burgos); privind pe hartă constat că nu mai e prea mult până la Agés. Mă înscriu pe acest drum, clasic, spre Agés şi după câteva minute, în pădurea destul de luminoasă dau peste un biciclist oprit pe marginea şanţului, ronţăind nişte seminţe. Am schimbat câteva cuvinte, el invitându-mă să-l sprijin în „golirea” pungii cu seminţe; l-am refuzat politicos spunându-i că m-am sculat de la masă de puţin timp, micul meu dejun (agrementat cu o bere San Miguel) fiind din cale afară de săţios. Ne-am luat la revedere şi am pornit mai departe pe drumul de care, destul de lat, cu piatră spartă, tasată. Esenţe forestiere pini şi stejari cu ceva poieniri. Neavând nicio dificultate de traseu mă gândesc care să fie capătul etapei de azi: „Dacă mă opresc în Atapuerca câştig trei km (din drumul ce trebuie să-l parcurg mâine) dar nu ştiu cum este albergul de acolo. Nu, mai bine mă opresc în Agés, cel puţin cunosc oferta de cazare; în plus, la Atapuerca am petrecut ore bune anul trecut pe când în Agés am ajuns aproape de înserat şi nu prea am umblat prin sat”. Merg, merg, pufăind. Soarele e stăpân deplin pe un cer practic senin, doar nişte norişori „pătează” albastrul pur, mediteranean. Apreciez că norii filamentoşi se află acum deasupra Burgosului. Cum era timpul acum o oră şi cum e acum. În zona montană era cum era, aici în depresiune cerul e despejado (degajat) cât se poate. Înscriu pe reportofon, din memorie, reţeta de tortilla comunicată de Narciso.
(...)
Ajung la un debleu (neaşteptat) înscris în traseul pelerinilor peste care se întinde un podeţ; alături este un anunţ (lămuritor) despre un program al Juntei de Castilla y Leon privind amenajarea – turistică – a unui vechi traseu feroviar, parte a căii ferate gândite de acel englez pentru a expedia minereul de fier extras din SierradelaDemanda spre uzinele metalurgice din Bilbao, graţie căruia s-au descoperit siturile arheologice de la Atapuerca. Deocamdată acest debleu este invadat de vegetaţie arbustivă, ierboasă fără nicio urmă de intervenţie „modelatoare”. La ora 11 şi 25 minute mă aflu într-o rarişte, unde caut cu privirea cei doi stejari bătrâni marcaţi pe planul din ghid, printre care va trebui să trec. În dreapta în zare se văd moriştile (instalaţiile eoliene); până spre ele câmpuri galbene (mirişti) şi ceva floarea-soarelui iar în stânga munţii Sierra de la Demanda. În faţă macizode Atapuerca, claro!. Privind mai atent, văd că acele morişti fac parte dintr-un enorm parc eolian cu două concentrări, cu zeci de unităţi productive, acum când vântul este vioi bine de tot; vântul se simte în reportofon şi aduce o nuanţă de confort drumului. M-am uitat în ghid şi văd că albergul din Atapuerca are 48 de locuri; având în vedere ora deloc înaintată mă hotărăsc să „mă fixez” azi în Atapuerca, fiind sigur că voi prinde un loc.
Am ajuns la amplasamentul stejarilor care sunt ca doi fraţi, dar nu este nevoie să treci printre ei (cum se spune în ghid), pe lângă ei e loc suficient să alegi calea dreaptă. Poteca în cauză te duce la drumul lat pe care merg, de regulă, bicicliştii. Miriştile din dreapta drumului la care am ajuns au dâre pe ele, e vorba de paiele ce aşteaptă să fie balotate şi transportate în girezi care să stea să se înnegrească de ploaie până la anu’ (cazuri mai multe văzute în Spania în anii precedenţi). Şi în vale, la poale, este Agés, mare cât se poate, iar în zare Atapuerca, mică de aici, mare în istorie şi când mă voi apropia de ea. Spaţiul acesta de culme pe care coboară drumul nostru e – în mare aprte - lăsat în regim natural. Mă gândesc că eu am plecat din Belorado, dar alţii (pretendenţi la cazare în Atapuerca) au pornit de mai încoace aşa că sigur voi găsi pelerini în aşteptare.
La ora 12 fără 23 minute am intrat în Agés, un municipio cu 16,12 km2 şi 56 loc. (2009; în 1950 avea 254 loc.) şi o vechime milenară; îi fac o poză intrării şi înregistrez (din nou, după un an) odonimia întâlnită: am intrat pe Calle San Juan de Ortega , apoi pe CalleLa Cruz, şi Calle Ochabro (salut cu Hola! câţiva localnici), ajung la albergul „El pajar de Agés” (în care am dormit anul trecut); Calle del Medio, Calle la Fragua, Calle La Cigüeña, Calle delPonton (el ponton este un fel de stâlp ce ţine grinzile casei). Ultima stradă înregistrată este Calle del Campo, pe care ieşim din Agés , vorbesc la plural pentru că l-am convins pe Narciso (sosit mai devreme şi care aştepta să înceapă cazarea la albergul municipal) să vină şi el la Atapuerca. Aici am fi avut de aşteptat mai bine de o oră şi mare lucru nu era de văzut în localitate (mi-am dat seama după ce am străbătut satul aproape în întregime); i-am spus că mai scurtăm cu trei km etapa de mâine (care încă nu ştiam ce surpriză ne va oferi...). Mă bucur să mergem împreună şi cred că şi lui i-a plăcut să meargă cu cineva; trecem pe lângă o bătrânică aflată la plimbarea dinainte de masă (obicei foarte sănătos în Spania) pe care o salut (îmi răspunde).
(...)
Ne deplasăm în pas vioi, oarecum la vale (nu prea tare) şi chiar trecem peste un curs mărunt de apă, pe care în stânga, se află un pod romanic, clădit, se spune de către San Juan de Ortega pe noul drum al pelerinilor trasat împreună cu Santo Domingo de la Calzada în plin secol al 12-lea, la porunca regelui Alfonso VII spre a uni Logroño de Burgos, pe o rută mai spre nord decât cea existentă până atunci. Pe dreapta şi pe stânga, drumul nostru e mărginit de câmpuri miriştite pe care, în faţă, în apropiere de Atapuerca zăresc nişte megaliţi. Aceste stânci au făcut obiectul unui experiment, început în 1999, de practicare a transportului megaliţilor în poziţie culcată, traşi cu frânghiile pe nişte buşteni rotunzi şi implicit mobili pe o anume distanţă. Se caută, reconstituirea – cu ajutorul voluntarilor locali – a uneia dintre posibilele activităţi la care se „dedau” oamenii preistorici, ale căror fosile au fost identificate în faimosul acum sit Atapuerca, fosile ale unui hominid de peste 1 milion de ani. Doi dintre aceşti megaliţi sunt pe partea stângă (unul din 1998, altul din 2000) iar un al treilea pe dreapta, înainte de panoul cu numele localităţii are şi un înscris: Fundación Atapuerca con motivo del paso de la ruta Quetzal 2001, por la Sierra de Atapuerca y como homenaje a todas aquias personas y entidades que apoyan proyecto de investigación de yacimiento de Atapuerca, Burgos VII 2001.
Am pătruns în Atapuerca (24,75 km2, 191 loc., 2009) pe Camino de Santiago (e numele străzii principale) şi la puţin timp am dat de alberg, aflat pe dreapta cu o curte „peluzată” şi o bornă ce are înscris pe ea 501 km (mai mult ca sigur distanţa până la Santiago). Este formată o coadă, mai mult de rucsaci, pelerinii stau pe unde pot, pe la umbră sau pe la soare, pe gazon; apreciz că am şanse foarte bune să mă cazez aşa că privesc mai detaşat şi nu prea, pentru că observ prezenţa cuplului catalano-brazilian, Oscar- Isabel (Hola Oscar, Hola Isabel! Hola Nico!). La ora 13 am început cazarea, iar după şapte minute eram cazat primul în habitación IV, o cameră cu şase locuri. S-au cazat ulterior doi spanioli, o nemţoaică voinică şi doi italieni. Eram terorizat de gândul că Isabel „roncadora” (ce era aproape de mine, la coadă) vă prinde un loc în aceeaşi cameră cu subsemnatul. Din fericire sistemul de repartizare a făcut ca perechea braziliano-catalană să fie cazată în dormitorul de vizavi, împreună cu Narciso (săracul de el), aşa că prin uşile închise – a noastră şi a lor, (scut fonic destul de evident) – sforăitul va fi puternic temperat şi somnul asigurat. Mă voi odihni şi apoi o voi lua prin sat. Ca şi în alte alberguri am lăsat la intrare încălţările de drum şi am trecut la papuci pentru a ne deplasa prin acest alberg curăţel, îngrijit.
La ora 8 p.m. pun capăt însemnărilor de azi. Am convenit să-l trezesc pe Narciso (din dormitorul de vizavi) pentru a pleca împreună spre Burgos. A urmat programul de seară obişnuit. Buenas noches!
Din volumul Camino de Santiago. Însemnări ale călătoriei mele, de Ion Nicolae, în pregătire la Editura Meronia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
