Ziarul de Duminică

Casele Bucureştilor (XXXVII). Dispărute (V) la demolări: Uranus, Izvor şi altele, de dr. Alexandru Popescu

Casele Bucureştilor (XXXVII). Dispărute (V) la demolări: Uranus, Izvor şi altele, de dr. Alexandru Popescu

Galerie foto

Autor: Dr. Alexandru Popescu

21.04.2016, 23:45 960

Dispariţia forţată, demolările

…fac parte din istoria multor oraşe europene, efectul lor pozitiv, atunci când sunt concepute în mod raţional, fiind modernizarea acestora, deschiderea de noi perspective evoluţiei lor.

Un exemplu în acest sens a fost programul de „renovare” a Parisului, conceput şi condus de baronul Haussmann, început în vremea împăratului Napoleon, continuat până în 1927. „Preţul” acestuia a fost demolarea a zeci de mii de locuinţe vechi, medievale, iar câştigul – deschiderea de noi cartiere şi bulevarde, legarea centrului oraşului cu suburbiile sale. Proiectul promovat de Haussmann a stârnit o serie de controverse, ceea ce a dus la demiterea acestuia, dar, în cele din urmă, i-au fost recunoscute meritele, astfel încât un recent volum ce i-a fost consacrat poartă titlul semnificativ „Haussmann – păstrător al Parisului”.

Se poate spune acelaşi lucru şi despre „programul” de demolări ale Bucureştilor, impus de Nicolae Ceauşescu în anii ’80 în cursul căruia

 

10.000 de case au fost demolate

…de pe o suprafaţă de 330.000 de metri pătraţi, iar 40.000 de persoane au fost evacuate odată cu începerea construcţiei Casei Poporului, în 1983.

Urmările acestor demolări, probabil fără precedent în secolul XX în Europa, au marcat decisiv peisajul edilitar şi arhitectural al Bucureştilor, dar la fel de amplu a fost şi impactul psihologic şi social al lor, descris, între alţii, de istoricul Dinu Giurescu:

„Vedeam cum se prăbuşeau acoperişurile, erau numai pereţii goi, ca nişte cranii în care nu mai exista viaţă, era moloz pretutindeni. Vedeai cum propria ta fiinţă se distruge, pentru că orice om are o familie, nişte repere, care când dispar tu rămâi ca o frunză bătută de vânt, care nu mai ştie din ce copac s-a desprins… Este un fel de Hiroshima, asta s-a întâmplat cu zona Uranus, a fost un dezastru total, s-a ras totul”.

 

Au rămas doar fotografiile…

Din fericire, există destul de numeroase fotografii ale străzilor, caselor, instituţiilor, monumentelor care s-au aflat în zona fostelor cartiere Uranus şi înainte de dezastru. Mai puţine sunt acelea care au reuşit să imortalizeze scene din cursul demolărilor, realizate de persoane care au avut curajul să facă aceste fotografii, dat fiind că acest lucru era strict interzis!

După 1989, a fost posibil ca aceste fotografii să fie făcut publice în presă, televiziune şi lucrări dintre care menţionăm: Gheorghe Leahu, „Bucureştiul dispărut” (1995); Andrei Pandele, „Fotografii interzise şi imagini personale”  (2007); „Bucureşti-arhipelag. Demolările anilor ’80: ştergeri, urme, reveniri, fotografii” de Cristian Popescu şi texte de Adrian Majuru (2007), precum şi seturile de fotografii realizate de Adrian Mureşanu şi alţii.

 

Uranus

De fapt, ideea construirii unui Palat al parlamentului nu era nouă. În 1935, Carol II făcuse cunoscută intenţia sa de construire a unei clădiri a Camerei Deputaţilor pe Dealul Arsenalului, proiectul fiind conceput de unii din cei mai importanţi arhitecţi ai perioadei. În 1938 s-a anunţat începerea demolărilor în vederea deschiderii acestui ax, dar războiul a făcut ca lucrările să fie sistate.

Nu se ştie dacă Ceauşescu a fost inspirat de acest proiect, dar în concepţia lui megalomanică, „planul de sistematizare” pe care l-a impus, în ciuda protestelor unor specialişti şi oameni de cultură, chiar din afara ţării, dar cu concursul altora care au trebuit să se pună în slujba sa, a fost conceput la proporţii faraonice, trebuind să se integreze în axa determinată de Bulevardul Victoria Socialismului.

Începând din 1982, deci în plină perioadă de criză materială şi socială, au început demolările care au dus la dispariţia unui cartier întreg, Uranus, a numeroase străzi şi monumente, de la unul dintre cele mai vechi şi mai utilate aşezăminte de sănătate ale Bucureştilor, Spitalul Brîncovenesc, la 29 martie 1984, deşi acesta nu se afla pe axa amintită.

Într-adevăr, pe parcurs, acest plan a fost extins, astfel încât, deşi iniţial se ceruse demolarea a 7.000 de imobile, numărul lor a crescut cu încă 2.000.

Practic s-a ajuns la demolarea unui cartier întreg, unul dintre cele mai vechi, mai mari şi mai populate ale oraşului, cu un pitoresc şi farmec aparte, aflat în spaţiul Dealului Spirii, lângă vechiul Arsenal. Au dispărut o serie de străzi mai mari sau mai mici, în pantă, pavate cu piatră cubică şi case vechi, pitoreşti, „unele frumoase, altele mai urâte, dar fiecare cu locul ei în istorie”. Ne facem datoria să amintim câteva exemple cu numele lor (şi ele pitoreşti) pentru generaţiile mai tinere: Cazărmii, Brutus, Bateriilor, Vităneşti, Puţul cu Apă Rece, Vânători, Sapienţei, Apolodor (parţial), Meteorilor, Antim, Puişor, Crăiţelor, Aleea Trandafirilor, Militari, Schitul Maicilor, Banul Mihalcea, Meteorilor, Minotaurului, Arionoaia.

În afară de unele vile boiereşti şi case vechi, au fost demolate în cartierul Uranus trei biserici: Alba-Postăvari, Spirea Veche şi Izvorul Tămăduirii, iar alte două au fost mutate în altă parte – biserica Schitul Maicilor şi Mihai Vodă (parţial). Aceste lăcaşe de cult au fost ascunse, alături de altele care au avut aceeaşi soartă, printre blocuri înghesuite, ca să fie cât mai puţin vizibile.

Tot atunci au fost puse la pământ şi alte monumente istorice de mare valoare din cartierul Uranus: Muzeul Militar, vechiul Arsenal, clădirea Operetei, stadionul Republicii (construit în stil art deco), Casa Demetriade, Fântâna Lahovary, ansamblul de chilii din jurul Bisericii Schitul Maicilor. A mai fost demolată cazarma regimentului de gardă „Mihai Viteazul”.

O catastrofă poate fi considerată demolarea ansamblului Mănăstirii Mihai Vodă, unde se aflau Arhivele Naţionale ale cărei documente au fost transportate, într-o noapte, de soldaţi, principala forţă de muncă a demolărilor şi construcţiilor ulterioare. Din cadrul acestei mănăstiri au fost mutate doar biserica şi clopotniţa, „rătăcite” undeva între blocuri.

Dealul pe care se afla mănăstirea a fost demolat, iar, în locul său, a fost deschis Parcul Izvor. La un moment dat, după 1989, acesta a adăpostit grupul de statui ale unor personalităţi ale istoriei şi culturii româneşti, pe durata amenajării pasajului de la Piaţa Universităţii. Ca să fiu sincer, m-am temut o vreme (şi cred că nu am fost singurul !), că acestea nu îşi vor relua locul…

În timpul demolărilor din fostul cartier Uranus, ca şi din alte spaţii, nu au fost iertate nici obiective economice, ateliere, fabrici, tipografii, magazine…

Unul din cele mai „importante” obiective ridicate în această zonă este Casa Academiei (în proiectul iniţial se numea Casa Ştiinţei şi Tehnicii, urmând a fi patronată de Elena Ceauşescu, care şi-a dorit probabil să aibă şi ea o construcţie asemănătoare cu a soţului ei). Clădirea este amplasată exact pe traseul fostei străzi Arionoaia, inclusiv a intersecţiei cu str. Ion Ţăranu.

În ceea ce priveşte forţa de muncă, se pare că ritmul alert, fără asigurările necesare, a dus la numeroase răniri şi decese care, bineînţeles, nu au fost pomenite…

O adevărată impietate istorică a fost mutarea „Monumentului Eroilor Pompieri” închinat trupei care a ripostat armatei otomane venite să înăbuşe Revoluţia de la 1848, dezvelit la 13 septembrie 1901, pe Dealul Spirii, în faţa Arsenalului Armatei, dispărut şi el. Monumentul a fost dezafectat în 1984, iar, în 1990, a fost mutat la intersecţia Căii 13 Septembrie, în faţa Hotelului Marriott, unde se găseşte şi la ora actuală, într-o perspectivă care nu îl avantajează…

…La un moment dat, am reuşit să mă apropii de acest şantier, având o anumită perspectivă. Nu ştiu cum or fi arătat şantierele piramidelor sau cele din Valea Regilor din Egiptul antic, dar cred că deosebirea nu era prea mare.

Aşadar, fostul cartier Uranus se găsea pe locul unde acum se află Casa Poporului, Centrul Civic şi o parte a noului cartier de blocuri 13 Septembrie.

Amintirea lui rămâne ca o „rană deschisă” a istoriei contemporane a Bucureştilor şi României…

 

Izvor

Pe malul drept al Dâmboviţei, între actuala Piaţă a Operei şi fosta stradă Uranus, se afla cartierul Izvor, demolat în 1986, din ordinul personal al lui Ceauşescu. Chiar în condiţiile de atunci, măsura a fost cu adevărat abuzivă deoarece distrugerea sa nu fusese prevăzută în niciun proiect.

Acest cartier era un ansamblu de construcţii cu o anumită valoare arhitectonică, cu o atmosferă proprie, aşa cum ne este descris de arhitectul Gheorghe Leahu: „Între Podul Izvor şi Podul Haşdeu, un splendid nucleu de vile urmărea cheiul, prelungindu-şi contururile spre strada Puţul cu Apă Rece. Aici, pe străzile Curiaţi, Simonide, Crăiţelor, Şoimăreştilor, V.A. Urechia, era adunat un mănunchi de case frumoase ridicate între cele două războaie mondiale. Prin curţi, boschete de liliac şi trandafir întregeau atmosfera.”  

Un obiectiv major al cartierului Izvor era Stadionul Republicii, inaugurat în 1926, multă vreme una din cele mai importante baze sportive ale vremii, chiar după construcţia stadionului 23 August. Aici s-au desfăşurat evenimente sportive de prestigiu, dacă este să amintim doar de Campionatele internaţionale de atletism ale României, frecventate de unii din cei mai importanţi sportivi ai vremii. Tot aici a realizat Iolanda Balaş unele din recordurile sale mondiale.

Stadionul avea 3 intrări, prin str. Maior Ene nr. 12, una prin str. Izvor, alta prin str. Puţul cu Apă Rece. În 1985 s-a dispus dezafectarea lui, fiind acoperit cu pământ şi o placă de beton, iar în subsolul său au fost amenajate garaje subterane pentru maşinile deputaţilor.

În apropierea stadionului, pe strada Izvor la nr. 137 se afla, din 1959, Muzeul Militar Central, demolat şi el în 1985. În acest an au mai fost demolate clădirile care adăposteau Teatrul Armatei, Cazarma Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul”, precum şi Tipografia Armatei şi a Buletinului Oficial.

După demolarea cartierului Izvor, a fost dezafectat şi podul Haşdeu, ceea ce a produs enorme perturbări traficului auto din zonă, până la reconstrucţia sa completă, în 1992.

Şi în fostul cartier Izvor au fost demolate străzi întregi dintre care, din fericire, au mai rămas câteva porţiuni spre Piaţa Coşbuc, ale străzilor Sabinelor, Sirenelor şi Săpunari, care au scăpat ca prin minune sistematizării.

După 1989, această zonă a dat loc la o serie de procese legate de faptul că unii cetăţeni şi-au redobândit în instanţă titlurile de proprietate pe vechile străzi, dar nu pot fi puşi în posesie din lipsa unui plan urbanistic coerent. Nu mai ştiu care este stadiul „problemei”…

 

Şi alte cartiere, străzi, case

…au avut de suferit de pe urma „planului de sistematizare” declanşat de Nicolae Ceauşescu în anii ’80, între care sunt de amintit zonele Pieţei Unirii, Calea Moşilor, Piaţa Sf. Vineri, Calea Rahovei, Centrul istoric.

Desigur, unul dintre cele mai dureroase exemple este acela al Căii Văcăreşti, cu demolarea Mânăstirii cu acest nume.

Una dintre cele mai afectate zone a fost aceea a „Cartierului evreiesc”, aflat pe malul stâng al Dâmboviţei, care avea ca ax central Calea Văcăreşti şi începutul Căii Dudeşti. Aici au dispărut străzi întregi (pe care le-a evocat şi Isac Peltz în romanul „Calea Văcăreşti”). Se poate spune că locurile sunt de nerecunoscut chiar pentru un fost locuitor de aici, unele străzi dispărând (Sf. Ioan Nou, Banu Mărăcine, Sf. Nicolae Jitniţă, Adam Goldfaden) iar altele sunt „rămăşiţe” cu nume schimbate, ajungându-se la unele situaţii ciudate: fosta stradă Măcin se cheamă acum Negru Vodă – iar fosta strada Negru Vodă, care era mai la sud, nu mai există; actuala stradă Căuzaşi este o porţiune din fosta Labirint, iar vechea Căuzaşi nu mai există.

S-ar putea spune că această situaţie aduce a vodevil, dacă, de fapt, nu ar fi vorba de o tragedie…

AFACERI DE LA ZERO