• Leu / EUR4.9477
  • Leu / GBP5.8325
  • Leu / USD4.6725
Ziarul de Duminică

Câteva lucruri despre tine (II)/ de Florin Irimia

Câteva lucruri despre tine (II)/ de Florin Irimia

Autor: Ziarul de Duminica

01.08.2014, 00:17 129

Florin Irimia (n. 1976, Iaşi), lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Semnează cronici literare începînd cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Observator Cultural, Noua literatură, Dilemateca, România literară, Timpul şi Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică romanul de debut, Defekt, la Editura Brumar. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apărută la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele Familia, Timpul, Zona literară, precum şi în Ziarul de Iaşi. La Editura Polirom i-a mai apărut romanul O fereastră întunecată (2012).

*

*     *

Tatăl meu s-a născut în aceeaşi zi cu Roman Polanski. Eu m-am născut în aceeaşi zi cu Sharon Tate. Polanski trăieşte, Tate a murit.

Într-un fel şi eu am murit. Dar, într-un fel, şi Polanski a murit. În 1969, Polanski-cel-bun a murit şi s-a născut celălalt Polanski. Amatorul de pubere. Sodomizatorul. „Would you want me to go through your back?”, ar fi întrebat-o el pe Samantha, înainte de-a o penetra pe la spate. Asta chipurile pentru că Samantha nu-şi mai amintea când a avut ciclu. Ca să nu apară, vezi Doamne, vreo problemă apoi... Şi câte probleme n-au apărut! Dar, într-adevăr, sarcina n-a fost printre ele. Vezi tu, pe vremea aceea bărbaţilor le păsa, azi pur şi simplu ar intra. Ar intra şi ar vedea ei după aceea.

Glumesc, doctore, glumesc, poate nu-ţi vine să crezi, dar uneori până şi eu mai sunt în stare de-o glumă!

E greu să-nţelegi vremurile pe care nu le-ai trăit. Invers proporţional de cum îţi e să le judeci. Te uiţi la documentare, citeşti cărţi şi ai impresia că-ţi poţi da seama. Dar dacă n-ai fost acolo, degeaba.

Întrebat odată care este regretul său cel mai mare, Polanski a răspuns că acela de a nu se fi aflat pe data de 9 august 1969 în casa din Cielo Drive, Beverly Hills. Nu cel de a se fi aflat pe data de 7 martie 1977 în casa lui Jack Nicholson din Mullholand.

Răspuns corect, domnule Polanski!

Mă-ntreb care-o fi cel mai mare regret al Samanthei Geimer. Acela de a nu fi ajuns o a doua Nastassja Kinski? Acela de a fi dat în vileag tot ce s-a întâmplat în ziua aceea?

Şi oare care o fi cel mai mare regret al tatălui meu? Acela de a fi aşteptat până la  60 de ani ca să-şi ia o soţie de 20? Acela de a nu fi putut să-şi ia una de 15?

Şi care este regretul meu cel mai mare? Cel de-a mă fi născut dintr-un bărbat şi o femeie lipsiţi de conştiinţa că au un copil? Cel de a nu fi avut curajul până acum să pun capăt acestei glumiţe?

Nu ştiu unde vreau să-ajung cu asta.

Poate-mi spui tu, doctore.

Poate, dacă Sharon Tate ar fi trăit, lumea toată ar fi fost mai frumoasă. Mai suavă, mai mărinimoasă, mai puţin isterică.

Poate, dacă Sharon Tate ar fi trăit, aş fi fost şi eu mai puţin deprimat…

Poate, poate, poate.

Auzi, cică, „Dacă eu mor, îmi creşti tu copilul? Că voi tot n-aveţi!”, a adăugat, cu maliţiozitatea lui legendară. Uitasem partea asta. Sau, mai degrabă, mă străduisem s-o uit!

După care, ca să-mi cumpere da-ul, mi-a oferit un laptop. Care va să zică de ziua mea, care fusese cu vreo şapte luni înainte. Dar cine mai ţine socoteala! Aşadar, un laptop în schimbul creşterii şi educării unui copil. Aşa afacere mai zic şi eu! Cu precizarea că, da, bun, numai în caz de nevoie, un fel de măsură preventivă, un fel de plan de rezervă. Să nu crezi că nu l-am luat! Laptopul, nu copilul. Păi, cum, până la urmă chiar fusese ziua mea, ce naiba? L-am luat, după care i-am zis că nu vreau să mai aud de acest copil cât oi trăi eu. Că nu vreau să am nimic de-a face cu el, că, pentru mine, e ca şi cum n-ar exista. Dar nu asta trebuia să-i spun. Dacă eram inspirat, dacă vestea nu m-ar fi răscolit atât de profund pe moment, dacă aş fi avut curajul să-l înfrunt, măcar  o dată în viaţa, ar fi trebuit să-i arunc o privire de gheaţă şi c-o voce de fier să-l întreb: Tu eşti tâmpit? Chiar nu-ţi dai seama că eşti blestemat? Nu-ţi dai seama că ce-ai făcut din minete pregăteşti acum să faci şi din el?Un monstru după chipul şi asemănarea ta şi nimic altceva? Sau ceva „de genu’”, cum se spune în ziua de azi. În fine. A trecut ceva vreme de atunci. Copilul trebuie să fi crescut. Eu mi-am ţinut (pre)judecăţile pentru mine. Şi am rămas acelaşi, un profitor cinic şi bâhlit, cum am fost toată viaţa.

Îmi amintesc cum mi-a spus odată cât de jenat era ca adolescent de faptul că taică-său (care-l făcuse la  40 de ani!) era atât de… bătrân comparativ cu alţi taţi. Cum, când era copil, un coleg l-a întrebat de ce pe el îl aşteaptă bunicu-său, că ce, n-are tată, sau cum? Ce ruşine i-a mai fost atunci! Cât de umilit s-a simţit! Cum şi-a jurat că el nu va fi niciodată un tată bătrân!

Mda. Tatăl meu care poate nici nu e tatăl meu.

Da, doctore, hai, râzi cu mine, să râdem împreună de ironia sorţii, să râdem mai tare decât soarta îşi râde de noi toţi la un loc!

 

Fragment din romanul în pregătire la Editura Polirom, colecţia Ego.Proză

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9477
Diferență: 0,0061
Ieri: 4.9474
Azi: 4.6725
Diferență: -0,8825
Ieri: 4.7141
Azi: 5.8325
Diferență: -0,1353
Ieri: 5.8404
Azi: 4.8048
Diferență: -0,4599
Ieri: 4.8270