Nicolae Stan s-a născut pe 2 ianuarie 1953. Este doctor în filosofie al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti. A fost membru al Cenaclului de Luni şi al Cenaclului "Junimea". A debutat în anul 1984, cu volumul de proze Boare de Waterloo, la Editura Cartea Românească. Au urmat romanele: Aşezarea, 1989, Editura Cartea Românească; Apă neagră, 1999, Editura Nemira (premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în anul 2000); romanul-mozaicat, Evelyn, e-book, Editura Coresi, 2011; eseurile: Nietzsche, ermitul vesel, Editura Economica, 2011; Incursiune în sferapublică românească; Modele europene, Editura Eikon, 2011.
Cum să scrii un roman despre nihilismul contemporan, care să poate fi citit, de pildă, şi de cineva din anul 2091? Cum să dezvălui demonii "tranziţiei" româneşti postdecembriste, fără să rămâi captiv istoricismului? Nimic mai simplu… Nicolae Stan a construit un orăşel-satelit al Bucureştiului, în care se pot regăsi multe oraşe reale; a plasat în el tipologii diverse de personaje: oameni de afaceri, oameni politici, ziarişti, revoluţionari, mondeni etc.; le-a urmărit unora vieţile încurcate, iar altora le-a privit morţile izbăvitoare. A luat naştere, astfel, un roman perspectivistic despre o apocalipsă molipsitoare, întâmpinată cu credinţa într-un alt pământ, nou…
"Ceaţă pe Tamisaeste romanul unei lumi invadate deZgomot,din care Muzica a dispărut. Este carteala care m-amgândit din anul 2003, atunci cand am început "documentarea".Deoarece, o perioadă însemnată, am cunoscut din interior viaţa socio-politică a României, şi, pe de altă parte, pentru că, în accepţia mea, Demonii lui Dostoievski este romanul din care s-a născut modernitatea literară, am dorit să scriu un fel de echivalent românesc şi actual. A fost, totodată, şi un proiect generaţionist (am numit generaţia '80 ), al mizeişi pe tehnici, schimbări de perspective, totul culminând cu privirea unui narator transistoric, din anul 2091, care contemplă şi judecă lumea noastră." - Nicolae Stan
În sfârşit, a treia notă, nr. 5, este masivă, insolită, plină de sensuri. Am coroborat datele scrise de bunicul - care a scris în subtitlu, "o variantă", nota bene! - cu unitatea de memorie reactivată nr. 501, astfel încât am tot filmul evenimentelor variantei, pe care-l voi prezenta, pe cât îmi stă în putinţă, în stilul bunicului meu, cu care nu mă pot compara stilistic, ştiu. Este vorba de scena din Gara de Nord, ce i-a revenit în minte lui Cezar odată cu biletul misterios lăsat de soţia lui, Libertina, care plecase inopinat, cel puţin pentru mine, un simplu cititor.
Aşadar... De acolo, din camera sa, din întunericul ocrotitor de sub palmele lui bătătorite aplicate pe ochi, timp de câteva secunde, Cezar Fecioru văzu foiţele lui de hârtie, albe, atent decupate, pe care scrisese lozinci anti-Ceauşescu şi anti-comunism, cu litere mari, vizibile, şi cu care se deplasase către Bucureşti, dis de dimineaţă, într-un tren, undeva prin anul '74. Se încurajase puţin de cu seară, când consumase ceva alcool din cauza imposibilei - crezuse, căci n-o putuse gândi? - părăsiri, trădări, din partea marii iubiri a tinereţii lui, neasemuita Marionela. Ascuns în trenul dimineţii din '74, Cezar - cel - tânăr avusese revelaţia asemănării izbitoare dintre iubita lui şi neasemuita lui mamă: trăsături nobile, privirea grea şi magnetică, într-un cuvânt perfectă, precum mama lui. Atunci când, fatalitatea fatalităţilor, o văzuse cum pleacă într-adevăr de lângă el - deşi tot timpul păruse a fi a lui! -, cu vorbele acelea incognoscibile, "mă mărit, Cezar!", dorise din adâncul fiinţei lui s-o urască, s-o uite, s-o elimine din lumea lui, dar nu reuşise să-i mişte măcar un fir de păr. Şi atunci, într-o metamorfoză brutală, cu o duritate supraumană, se îndreptase distrugător contra lumii acesteia, care, iată, vizibil, era a lui Ceauşescu, pornise contra tuturor hienelor care-i furaseră, într-un fel inacceptabil, singura speranţă de salvare personală, fără de care nimic nu mai avea sens. Şi mai ales se îndreptase demolator către însăşi hiena hienelor: acel tartor, stăpânul sistemului care tocmai îl tâlhărise la drumul mare, îl jecmănise.
Ajuns în Gara de Nord, cu un psihic pregătit de ofensivă, gata de orice sacrificiu, lipise câteva manifeste pe pereţii şi stâlpii gării. Era o dimineaţă de mai, era momentul în care viaţa începea să prindă formă şi forţă: călători semiadormiţi, coborâţi ca nişte umbre din trenuri, treziţi treptat de răcoarea zorilor de mai; securişti acoperiţi sau pe faţă, conştiincioşi şi vigilenţi în restul zilei, mai puţin dimineaţa; miliţieni plictisiţi, patrulând încoace şi-ncolo, dar nimeni, absolut nimeni, spre furia lui Cezar, care să se scandalizeze de încălcarea atât de gravă a legilor statului socialist, de violentarea cu bună-rea ştiinţă a imaginii primului bărbat al ţării, aşa cum creativ îl botezaseră românii pe hiena hienelor, prin reprezentanţi, această matahală aflată în vârful unui stat pe care-l emanase. Jignit de-a dreptul de indiferenţa trecătorilor şi de orbirea aparatului represiv, ce nu-şi făcea datoria, Cezar fusese câteva clipe descumpănit. Îşi trecuse mecanic mâna prin părul lui lung ce-i cădea peste umerii puternici, de sportiv profesionist. În scenariul său, gândit cu febrilitate în tren, ar fi trebuit ca mulţimea de călători să se fi trezit, să ia act de grozăvia unui tânăr revoltat, şi să se fi împărţit în două tabere clare şi previzibile: unii, fricoşi, pro-sistem, sau pur şi simplu sinceri, cu sufletele lor aliate comunismului, spălate şi iluzionate; iar alţii, minoritari dar viguroşi, ataşaţi de mesajul insurgentului tânăr, de prospeţimea lui rebelă; şi, bineînţeles, atitudinea securiştilor şi miliţienilor, civili sau nu, era de bun simţ c-ar fi trebuit să fie alta: pur şi simplu să se fi trezit, înfricoşătoare, bruta cea adaptată din fiinţa lor submediocră şi să fi răcnit cu pulanele ridicate înspăimântător către tinerelul periculos, ivit pe nepusă masă în zona lor de protecţie a ceea ce era "nobil" în socialismul multilateral dezvoltat, şi să-l fi ameninţat histrionic, cu ochii ieşiţi din orbite: Stai! Eşti arestat, dizidentule!
Însă, lucru ciudat, nimeni nu părea că-l vede pe băiatul îmbrăcat cu o cămaşă neagră, descheiată larg, şi cu blugi albiţi în genunchi, cu o coafură lucrată în stil hippiot, vădit în contradicţie cu fundalul, dar care părea simpatic în deruta lui ingenuă. Într-un mod ce s-ar fi putut numi laş - profesionist, reprezentanţii represiunii - vreo cinci-şase la număr, numai în acea rază de acţiune! - reuşeau să se poziţioneze întotdeauna cu spatele la intrusul răzvrătit, puţin cu chef, cum părea.
În acea situaţie contradictorie, confuză, jenantă şi de neacceptat, ce mărturisea cu claritate pasivitatea laşă a mămăligii româneşti, Cezar Fecioru se dusese fulgerător şi febril către primul miliţian întâlnit, pe care-l informase calm şi complet:
- Tovarăşe, am lipit pe cinci stâlpi mai multe manifeste anti-Ceauşescu!
Parcă trezit cu forţa din somn, paznicul legii îl îndepărtase grăbit şi bagatelizator:
- Fugi de-aici, măi băiete, cu bazaconiile tale... În gară e ordine... Nu se vede nimic suspect... Eşti beat, pleacă!
Înfuriat cum niciodată nu fusese, Cezar Fecioru strigase deodată agresiv:
- Nu s-a întâmplat nimic, zici? Iată.
Şi imediat scosese din buzunarele burduşite şi aruncase în aer, cu ambele mâini, zecile de manifeste rămase nelipite, strigând către cupola gării:
- Jos Ceauşescu! Vrem libertate!
Ca împins, în sfârşit, de un resort magic, pe veci încrustat în reflexele lui native, miliţianul sărise ca o fiară asupra tânărului rebel, iar acesta se prăbuşise pe peronul gării, zbătându-se şi continuând să strige de-acolo lozincile sale înflăcărate, cu un entuziasm fericit, gândise miliţianul mirat, ce tocmai reuşise să-i astupe gura spurcată tinerelului, ajutat rapid de confraţii lui de misiune, răsăriţi într-o clipă ca din pământ, vigilenţi, regulamentari şi mulţi.
Ceea ce urmase fusese cu adevărat perfect, în limitele procedurilor statului-mamut şi cu totală predictibilitate atât din partea unor miliţieni şi securişti prompţi şi patrioţi, cât şi din partea unui tânăr dizident apărut din neantul unei provincii active: mărturisirile fuseseră complete, actul insurgent fusese al unei singure persoane, fără complici - cum declarase cel prins -, asumarea faptei era absolută, procesul se derulase rapid, aşa că, în timp foarte scurt, Cezar Fecioru "reuşise" să obţină o condamnare de şase ani, pentru "uneltire împotriva ordinii socialiste", timp în care fusese plimbat pe la principalele temniţe de profil din ţară, de la Rahova, la Aiud. Dar aproape de împlinirea unui an de detenţie, fusese eliberat condiţionat, pentru bună purtare, i se spusese, şi atunci se întâmplaseră două lucruri ce-i vor fi marcat viaţa pentru totdeauna: întâi, decisese, el, Cezar Fecioru cel adevărat, se va retrage, se va apăra, va fi intangibil într-un eu transcendental, pur, delimitându-se astfel net, iremediabil, de zgura socială cenuşie din jur; totuşi - în al doilea rând -, în această zgură infectă trebuia să trăiască eullui empiric, cel efemer, material şi neimportant, corpul lui perisabil - deşi tot mai frumos şi plăcut de femei, ăsta era adevărul! -, care-şi va găsi un loc minunat. Se va angaja acest din urmă eu, corporal şi slab, în sistemul marginal al cooperaţiei meşteşugăreşti socialiste, ca fotograf, în baza unui hobby al lui de mic, de unde şi urmase şi finalizase cu greutate, din cauza dosarului său aparte, cursurile Facultăţii de Istorie din Bucureşti, la fără frecvenţă.
- Nimeni nu face poze ca ale mele! mai preciza uneori, zâmbitor, lumesc, eul pământesc al lui Cezar Fecioru, către amici, către superiori, indiferent de ce conţinut aveau pozele, fie realizări socialiste, fie chipuri de comunişti, fie chipuri de îndrăgostiţi - pozele erau doar poze! În această vreme, severul şi inaccesibilul său eu transcendental plutea peste lumea bulversată, o contempla suficient sieşi, fiind propria lui cauză, autarhic.
În acestă stare de hălăduire post-concentraţionară, când pletele negre ale lui Cezar Fecioru cădeau din nou libere, peste umerii lui impozanţi, apăruse acel lucru mirific, gânditor-vorbitor- şi - captivant în viaţa lui. Se numea, fapt rar, dar ce era rar era preţios, Belizarie Libertina, şi era blondă, cât trebuia de durdulie şi cu carnea tare, albă. Iar ea îl pescuise, îl salvase pe el din apele tulburi ale micului orăşel. Tânără arhitectă, Libertina îl cucerise repede cu farmecul ei natural, cu stilul ei de viaţă direct, practic şi neînfricat, ce uneori părea chiar aventuros, judecase Cezar Fecioru cu admiraţie şi cu o nouă iubire, uitând-o pe nărăvaşa Marionela ce se-ncurcase c-un neisprăvit de ingineraş fără viitor. Aşa că, făcuţi unul pentru altul, spuseseră un "da" din tot sufletul la ofiţerul Stării Civile şi se mutaseră în apartamentul Libertinei, spaţios şi central, nou repartizat: în sfârşit, găsise un aliat ce-l va apăra necondiţionat, îşi zisese Cezar, deodată iluminat, cu cele două euri contaminate - rarisim! -, suprapuse, aproape contopite...
... Aici se încheie şi ultima notă, şi parcă e de ajuns pentru astăzi. Dar sunt fascinat să urmăresc, împreună cu voi, contemporani europeni, bucureşteni şi berlinezi şi londonezi, continuarea acestei poveşti ce-mi pare incredibil de rezonantă cu sufletul meu de vechi român, incurabil melancolic, fermecat de trecut, deşi atât de protejat de cei apropiaţi mie, azi: fetele mele, strălucitoare, calde, îndeosebi Barbara; băieţii mei, cutezători şi protectori, îndeosebi Friedrich; soţia mea, pistruiata şi seducătoarea Ilinca, stabilită cu băieţii la Londra, de unde-mi transmite, continuu, iubirea ei pătimaşă de româncuţă; vărul meu, îndrăgitul pictor Nicholas, cu şapte ani mai mare ca mine, urmaşul singular al celebrului său tată, unchiul Alexander, dispărut dintre noi acum unsprezece ani, în acelaşi an cu iubita mea mamă, Dumnezeu să-i ierte!...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
