Ziarul de Duminică

Cei patru care au luptat la Austerlitz/ de dr. Adrian-Silvan Ionescu

Cazacul însetat

Cei patru care au luptat la Austerlitz. Fotografii de Adrian-Silvan Ionescu

23.12.2010, 23:42 394

Bătălia celor Trei Împăraţi - cum a fost botezată aceastăconfruntare pe câmpurile înzăpezite ale Moraviei dintre armateleproaspătului suveran francez Napoleon I, încoronat cu doar un an înurmă, şi oştile capilor celei de-a treia coaliţii antifranceze,kaiserul Francisc I şi ţarul Alexandru I - îi fascinează peistorici şi pe pasionaţii de istorie de 205 ani încoace.Apropiindu-se această aniversare - sau comemorare (depinde din cepunct de vedere este abordată problema, din acela al victorioşilorsau din al celor jertfiţi) - ne-am decis şi noi, cei câţiva valahidin Asociaţia "6 Dorobanţi", să ne alăturăm trupelor imperiale.Ce-i drept, de partea franceză nu au luptat români în acea bătălie;ei puteau fi, mai probabil, la oponenţi, căci regimentelegrănicereşti din Transilvania făceau parte din armatele crăieştiaustriece. Dar cine mai ţine seama de acest amănunt, de vreme ceîntre infanteriştii, artileriştii şi cavaleriştii adunaţi subacvilele lui Napoleon - poreclite "cuci" de către şugubeţii soldaţi- erau reprezentanţii mai multor naţiuni central-europene şi destulde puţini francezi get-beget?

O întoarcere în timp la anul 1805

Am părăst un Bucureşti înmuiat în hidrogen lichid, ferindu-ne ane rupe picioarele pe caldarâmul alunecos, căci altfel nu am mai fiparticipat la campanie, şi am înaintat spre o zonă unde iarna eradeja instalată. Am trecut pe lângă Brno (fostul Brün) şi am ajuns,pe întuneric (deşi era doar ora 17.00), la Křenovice, unde se aflacantonată armata franceză.

Am coborât din maşină, ne-am scos ceasurile de la încheieturamâinii şi ne-am rupt total de realităţile lui 2010, scufundându-neîn istorie, în atmosfera anului 1805. Nici nu era greu, pentru cătoţi aceia pe care-i întâlneam în curtea şi pe culoarele clădiriiunde ni se stabilise cvartirul erau uniformaţi şi înarmaţi ca învremurile acelea de demult.

Chiar şi fizionomiile fuseseră schimbate: unii purtau peruci,alţii îşi împletiseră părul lung în codiţe sau îşi răsuciserămustăţi impozante; unii, care nu aveau în mod obişnuit mustăţi, îşilipiseră unele din recuzita de teatru. Ne-am grăbit să ne asimilămîn acest grup colorat, aşa că am descărcat lucrurile şi ne-amîntins păturile şi sacii de dormit pe podeaua unei săli despectacol, despărţită printr-un panou din placaj de sala de mese aunei cârciumi populare, din care se auzeau voci dogite şi clinchetede pahare. Dar nu am luat seama la aceasta pentru că trebuia să neechipăm repede, căci, nu departe de acolo, se desfăşura deja oluptă şi se auzeau bubuituri de tun. Necunoscând topografialocului, ne-am orientat după detunături şi am luat-o pe niştestrăduţe înzăpezite. Dar, până să depistăm locul, zgomotul lupteis-a stins şi liniştea s-a reinstaurat în acel orăşel paşnic şitroienit.

Fabuloasa cină de campanie...

Necăjiţi că am pierdut prima confruntare ne-am întors la "han" -acesta este un termen mai potrivit pentru locanta ce avea să ne fiebucătărie, adăpătoare şi adăpost pentru următoarele două zile. Încurte, în jurul unui foc straşnic, erau adunaţi soldaţi de diversearme şi din diverse unităţi, inclusiv de la "inamic", ce-şiîncălzeau mâinile şi se întreţineau, prieteneşte, ţinând câte ostacană din care sorbeau, adesea, cu poftă: ruşi cu uniforme verzi,cazaci încăciulaţi, austrieci în alb sau brun şi mulţi "francezi"(interpretaţi de cehi!), în ţinutele lor albastre, cu gulere şimanşete roşii. La foc, într-un ceaun voluminos, era fiert vin roşucu mirodenii, din care convivii se serveau cu un polonic. La un altfoc, înteţit de un bucătar ce-şi încinsese un şorţ pătat pesteuniforma cam la fel de pătată, se perpelea un purcel înfipt într-oenormă frigare. Bucătarul îl stropea, din când în când, cu bere.Aspect şi miros erau foarte apetisante, mai ales pentru niştesoldaţi ai acelor ani, constant flămânzi. Pe la orele 21.00 s-aconsiderat că friptura era gata şi am fost chemaţi să ne primimporţia. Ne-am aşezat, disciplinaţi, la coadă, fiecare cu blidul săude lemn ori de lut - iar pentru cei nepregătiţi cu ustensile demasă, erau oferite cartoane de ospătărie - în care ne-au fost pusebucăţile de carne fragedă, alături de care o cantinieră dolofană şirubicondă ne trântea o lingură de hrean ras ori de muştar, dupăgust. Pâinea neagră era, la discreţie, într-un coş. Mulţi mâncaude-a-n picioarelea, afară, în frig şi sub ninsoare. Nu mai puteaişti, după masă, cine fumează şi cine nu, pentru că la toţi leieşeau aburi din gură. Noi, cei patru valahi, ne-am dus în han cublidele pline, spre a fi mai în largul nostru şi a sta jos. Nefuseseră repartizate nişte bonuri pentru care primeam un pahar debere gratis (următoarele trebuiau plătite. Militarii seamestecaseră cu localnicii paşnici şi civili. Peste tot erau figuriprietenoase, zâmbitoare, dornice de comunicare dar... înimposibilitate de a comunica din cauza barierelor de limbă - cufoarte puţine excepţii, camarazii noştri cehi nu cunosc o limbă decirculaţie internaţională, fapt ce face dificilă orice încercare dea dialoga altfel decât prin mimică. Plină de solicitudine, vioaieşi totdeauna bine dispusă, vivandiera Eva Foberova, strânsă într-ouniformă cu plastron alb şi având pe cap o pălărie cu pene, neslujea de traducător şi de intermediar în relaţiile cu superioriisau camarazii.

După terminarea cinei am ieşit iar afară şi ne-am strâns înjurul focului, să ne revedem prietenii sau să ne facem alţii. Cândte întâlnesc te salută cu expresia, plină de jovialitate, "Ahoe!" -care, nouă, românilor ne aminteşte de marele poet şi băutor TudorGeorge-Ahoe, figură pitorească a boemei literare din trista "epocăde aur", pe care îl puteai vedea, prin anii 70-80, la CasaScriitorilor şi pe culoarele Fondului Literar. Camaradul OtakarHudec, în ţinuta sa ponosită de fusilier (puşcaş), cu bicornul camdeformat de ploile şi viscolele multor campanii, a venit surâzătorspre noi, să ne ureze bun sosit şi am comunicat prin intermediulunui amestec original de frangleză şi semne.

Peste vreo oră a fost servită o a doua cină, constând dintr-undelicios gulaş de vacă. Vinul fiert era pe sfârşite: mai rămăseserăcâteva polonice pe fundul ceaunului. Doi aprigi cazaci în caftanealbastre, încinşi peste ele cu nişte centuri de care atârnau sabia,kindjalul (pumnalul) şi nagaica (biciul), dădeau târcoalerecipientului şi priveau, îngrijoraţi, puţinătatea conţinutului.Unul dintre ei, bărbos şi curajos, a pus mâna pe ceaun şi, fărănici o sforţare, l-a dus la buze şi a sorbit cu nesaţ tot ce mairămăsese. S-a şters, râzând, cu mâneca la gură şi a plecat.

...şi noapte cu somn puţin

Era timpul să mergem şi noi la culcare. În mijloculdormitorului, nemişcat ca o statuie, un puşcaş care probabil seluptase cu multe stacane de vin adormise şezând pe scaun, cu bărbiaîn piept, într-o poziţie foarte ciudată. Boneta de poliţie -comodul şi pitorescul acoperământ de cap folosit în ţinuta decazarmă, ce seamănă cu o bonetă de noapte de genul poreclit, pevremuri, "Moş Coprol" - îi atârna cât era de lungă, până lagenunchi. Am scos doar puţine articole vestimentare de pe noi,pentru că în sală era destul de frig, şi ne-am vârât sub pături.Dar pas de dormi! Sforăiturile camarazilor aflaţi deja în braţelelui Morfeu se împleteau cu vocile stridente şi hărmălaia celoraflaţi dincolo de peretele despărţitor, în cârciumă. Stomaculsolicitat de cina prea abundentă a fost o altă cauză de insomnie.Lumina de veghe - încă una. Aşa că, la orele 5.30, m-am sculat şimi-am îmbrăcat uniforma. Afară era foarte frig, -12º C, otemperatură totalmente diferită de cea din urmă cu 205 ani, cândtermometrul a arătat o variaţie foarte mică, între Ă2,5 şi 5º C.Camarazii se treziseră şi se grăbeau să se echipeze pentru aparticipa la o solemnitate matinală.

Jurământ în faţa Împăratului

Ne-am deplasat, prin ceaţa dimineţii, pe piscul unei coline undese afla un mic monument. Era locul din care Napoleon I văzuserăsăritul de soare ce îl interpretase ca un semn de bun augur dupămai multe zile de cer acoperit. Am făcut front, cu armele la umăr,şi am aşteptat. La orizont apăruse o geană de lumină. Ceaţaîncepuse să se destrame. Atunci, la baza colinei, a apărut un grupde ofiţeri superiori, strălucitor înveşmântaţi şi cu bicornuriledecorate pe margine cu pene albe sau negre de struţ.

Între ei, unul mai mărunţel, cu îmbrăcăminte foarte simplă:redingotă gri şi bicorn fără alte ornamente, în afara cocardeitricolore. Era chiar Împăratul. I-am dat onorul. El ne-a trecut înrevistă apoi s-a apropiat de culmea dealului şi a privit cumsoarele evolua, de la un modest arc de cerc purpuriu, la un discroşu strălucitor. "Le soleil d'Austerlitz" se arătase şi pentrunoi! Erau orele 7. Împăratul părea mulţumit. A revenit în faţanoastră, a luat drapelul desfăşurat din mână stegarului şi a ţinutun mic discurs, evident, în franceză: "Juraţi să apăraţi drapelulcelui de-al Cincizeci şi şaptelea de linie?" Dar nimeni nu arăspuns, pentru că bravii cehi care compuneau această unitate nuînţelegeau boabă franceza. Iar noi, care înţeleseserăm, eram preapuţini pentru a răspunde în numele întregii trupe.

Văzând că nimeni nu reacţionează la întrebarea sa, Împăratul arepetat-o, cu o expresie intrigată: "Vous jurez?" Atunci, pentru asalva situaţia, unul dintre ofiţeri a spus, cu glas profund şihotărât, "Nos jurons!" Parcă uşurat, Napoleon a zâmbit, vag ironic,şi s-a întors spre statul său major. Sublocotenentul nostru, ReneRagas, a scos o sticlă de vin spumos, roze, de producţie proprie -pe a cărei etichetă era scrisă porecla Regimentului 57, LeTerrible -, a deschis-o folosind metoda "sabré" (i-atăiat gâtul cu sabia) şi i-a oferit Împăratului să o guste dintr-unpahar de argint. Recunoscut pentru sobrietatea sa gastronomică, deadevărat soldat, monarhul aprecia şampania şi o savura totdeaunadupă victorii. Acuma a băut-o, privind soarele ce începuse săstrălucească, sigur, probabil de biruinţă. După plecarea sa, urmatde uralele noastre, ne-a fost trecută şi noua sticla, din mână înmână, până s-a terminat conţinutul. Câţiva dintre veteraniicampaniilor de iarnă se mai încurajau şi încălzeau din propriileploşti, unde, evident, nu era apă, ci rom. Unul, bine "încălzit",deja se clătina.

Ni s-a comandat să rupem rândurile şi am luat drumul înapoifăcând o escală la Vechea Poştă de la Pozořice. Acea clădire nuşi-a schimbat destinaţia şi a rezistat timpului: poşta fuseseinstalată aici de austrieci în 1785, iar în timpul confruntărilortrecuse de două ori de la una la alta dintre tabere, fiind maiîntâi cartierul general al mareşalului Murat, unde Napoleon îşiconvocase comandanţii pentru a stabili planul de bătaie, iar îndimineaţa luptei, generalul conte rus Bagration o cucerise şi-şistabilise propriul cartier general, pentru a o pierde şi el lasfarşitul zilei, când tot aici s-a întâlnit Împăratul cu prinţul deLichtenstein, trimis al lui Francisc I, pentru a-i face propuneride pace. Acum în interior erau un muzeu şi un... bar, unde ne-amaşezat să bem un grog.

Într-una dintre grinzile seculare era înfiptă o sabie dehusar.

Pregătiri de atac

Reveniţi la tabără, ni s-a servit micul dejun şi am fost liberitimp de vreo două ore, perioadă ce ne-a permis să mai adăugămcâteva articole vestimentare pe sub uniformă, pentru a nu suferi defrig. Marea căciulă de grenadier îmi ţinea cald - chiar dacă îmicădea pe ochi -, faţă de bicornurile camarazilor puşcaşi, care nu-iprea apărau la urechi şi la ceafă. De aceea, mai toţi îşiînveliseră creştetul cu şaluri sau năframe groase ori îşi rulaserăfulare în jurul gâtului. Majoritatea aveau mănuşi de lână, pentrucă altfel mâna ar fi îngheţat pe ţeava armei. (Caporalul nostru s-aplâns toată seara şi dimineaţa următoare că are degetele amorţite!)Pentru a le fi mai la îndemână când încărcau şi trăgeau cu puşca,mulţi îşi tăiaseră degetul mare şi arătător de la mănuşă - aceastadacă nu aveau chiar mitene, fără degete. Tot ce le era necesarsoldaţilor era pus în raniţa din piele de viţel sau agăţat decurelele ei: mantaua, boneta de poliţie, blidul, cana de cositor,saboţii de lemn, câte o sticlă cu băutură (independent de plosca dela şold); ba unul îşi atârnase chiar un umeraş, pentru cazul că vafi găzduit într-o casă de oameni cumsecade unde trebuia să seprezinte bine şi, seara, să îşi aranjeze uniforma fără a oboţi.

La orele 13 am fost duşi în localitatea Tvarožná, unde se aflaun câmp, la poalele Dealului Santon, pe care urma să se dea lupta.Mergeam în cadenţă, urmând răpăitul tobelor şi sunetul strident alpiculinei. Camaradul ceh Ringo purta steagul, iar eu şiminiaturalul nostru "sapeur" (genist) fuseserăm desemnaţi a formagărzi steagului (pentru că aveam căciuli şi eram impozanţi).Aceasta a fost o mare onoare ce ni s-a făcut. Din când în cândcoloana noastră era oprită pentru a face loc altor unităţi, amicesau inamice, ce trebuiau să-şi ocupe poziţiile înaintea noastră.Atunci dădeam onorul trupelor coaliţiei într-un gest de camaraderieşi respect, din care orice sentiment vindicativ şi vecheanimozitate erau excluse.

În ordine perfectă, unităţile se decupau pe albul zăpezii canişte mari dreptunghiuri însufleţite pe o tablă de şah imaginară,deşi numai şah nu se juca acolo ci, mai degrabă, un poker - aşa cumcomparase istoricul Jean Tulard această luptă epocală.

O bătălie cum nu s-a mai văzut

Tunurile au început să tragă. Unităţile au fost puse în mişcareunele faţă de altele. Pe tot acel câmp feeric - şi imaculat până lavenirea noastră - se făceau manevre de mare anvergură: înaintări,opriri bruşte, ordine de încărcare a armelor în 12 timpi şislobozirea de salve, apoi foc de voie, apoi retragere pentru areveni pe poziţiile iniţiale şi iar înaintări. Când se executafocul, comandantul ordona "Roulement" şi stegarul cu garda satreceau în linia a doua, la adăpost. Drapelul fusese înfăşurat şiacoperit cu husa, rămânând vizibilă doar acvila aurie (sau cucul)spre îmbărbătarea oamenilor, la fel ca la romanii din vechime.

La începutul luptei, Împăratul şi statul major au urcat, călări,pe dealul unde se afla o mică biserică, spre a avea o vedere maibună asupra poziţiilor inamice şi a liniilor noastre. Imaginea eramăreaţă: pe muchea dealului se profilau comandanţii călări cestudiau evoluţia luptei prin ochean şi discutau, concentraţi,planul de bătaie.

Regimentul nostru, 57 de Linie, se afla pe povârnişul dealului,aşa că puteam vedea întregul spaţiu pe care se dădea lupta. Eraufoarte mulţi participanţi. Din documentele oficiale aleevenimentului am aflat că "francezii" erau în număr de 635, dincare 480 de baionete (infanterie), 40 de săbii (cavalerie), 7tunuri cu servanţii lor şi 50 de ofiţeri. Trupele coaliţiei,austrieci şi ruşi, aveau o tărie de 555 de oameni, din care 367baionete, 40 săbii, 12 tunuri şi 34 ofiţeri.

Aceşti pasionaţi ai epocilor trecute ce doreau să participe la olecţie deschisă de istorie aplicată - căci aceasta este oricereînscenare -, retrăind astfel evenimentul şi căpătând experienţavieţii în campanie, s-au adunat din 15 ţări: Cehia, Franţa,Austria, Slovacia, Germania, Italia, Belgia, Rusia, Belarus,Ucraina, Lituania, Ungaria, Malta, Anglia şi România. Napoleon afost întrupat de Frank Samson, avocat şi istoric din oraşulBeaugency de pe Valea Loarei. Franky Simon, bibliotecar la secţiade istorie a Bibliotecii Publice din Tubize, Belgia - care laWaterloo avusese rolul mareşalului Ney şi fusese coordonatorulbătăliei - aici era general de divizie şi avea acelaşi aport lacomanda întregii acţiuni. Istoricul rus Oleg Sokolov, somitatenecontestată între cercetătorii perioadei napoleoniene, care s-amutat de la St. Petersburg şi activează actualmente la Musée del'Armée din Paris, deţinea tot gradul de general de divizie şicomanda cavaleria (la reconstituirea aniversară de 200 de ani, în2005, jucase rolul mareşalului Soult). Pe generalul-prinţ Bagrationl-a interpretat Jaroslav Palisek, pe generalul prinţ deLichtenstein, Wolfgang Horak, iar trupele ruse au fost comandate deVit Odstrcil. David Banks, preşedintele Asociaţiei Europene"Napoleon", purta uniformă de general austriac. Jan de Coster,alias Capitain Sacristain, a comandat cea de-a 8 Brigadă, la fel caşi la Waterloo, unde este unul dintre principalii organizatori.

Câmpul era constant învăluit în fum de la salvele de artilerieşi de muschetele ce foloseau pulbere neagră. Cu greu se puteaudistinge, prin această perdea, liniile inamice. Toţi eram mânjiţicu negru, pe buze şi pe obraji, iar în gură aveam constant un gustalcalin de la ruperea cu dinţii a cartuşelor de hârtie. Părul de latâmple şi barba le aveam mai toţi pârlite de scânteile produse latigăiţa muschetei vecinului din stânga, ochii ne lăcrimau de lafum, iar în nări aveam persistent mirosul neplăcut de pucioasă.Bravul puşcaş care, în zori, se preocupase cu atâta asiduitate de"încălzirea" măruntaielor se dezmeticise şi dovedea multă bărbăţie:trezit de temperatura scăzută şi stăpânit de excitaţia încleştării,încărca şi trăgea cu o surprinzătoare rapiditate. Dar, ori de câteori slobozea arma... închidea ochii.

La fel ca în vremea acelei campanii de acum 205 ani, multedintre muschete deveneau inutilizabile după o vreme, fie se toceacremenea, fie se înfunda lumina şi trebuia folosit un ac pentru a ocurăţa. Cei ce nu-şi mai puteau folosi arma treceau în linia a douasau se aruncau în zăpadă şi făceau pe morţii.

Cazacii de Don ne-au atacat hăulind ca la nuntă. Am făcut careuşi le-am rezistat. A urmat un atac al ulanilor austrieci, îmbrăcaţicu mantale albe şi având şepci cu imperiala galbene; şi acesta afost primit în acelaşi fel şi a fost respins. Vânătorii călări dinGarda Imperială şarjau asupra dragonilor austrieci sau a cazacilorşi atunci se auzea sunetul metalic, sec, al săbiilor încrucişate.Liniile infanteriei s-au apropiat până la declanşarea luptei corpla corp. Dar acesta era doar un prilej de a fi revăzuţi prieteniidin liniile adverse, cu care erau schimbate cuvinte amicale, glumeşi încurajări de continuare a luptei.

"Voilà un brave!"

Soarele apunea în spatele colinei. Artileriştii de pe culmeparcă aveau aureole. Lupta s-a încheiat şi unităţile coaliţiei s-auretras. Frigul, pe care până atunci nu îl simţiserăm din cauzamişcării şi a surescitării, se făcuse mai tăios. Dar toate acesteneajunsuri erau date uitării de vreme ce ne împărtăşeam din lauriigloriei. Noi, "francezii", au rămas pe câmp şi am fost trecuţi înrevistă de Împărat. Descălecase de pe frumosul său bidiviu alb, cuşabraca din catifea roşie cu galon de aur. Calul era purtat decăpăstru, în urma "marelui om", de un ofiţer de ordonanţă. Napoleonera bine dispus. A decorat doi militari cu Legiunea de Onoare şişi-a însoţit micul discurs cu semne cât mai elocvente pentru a seface înţeles de beneficiarii care nu ştiau franceza - probabil căexperienţa din zori îi fusese de ajuns. La plecarea sa,aruncându-ne pălăriile sau căciulile în sus ori ridicându-le învârful baionetei, toţi am ovaţionat "Vive l'Empereur!". Apoi ne-amîncolonat şi am mers spre locul de îmbarcare în autobuze.

După cină am fost din nou adunaţi spre a participa la ceremoniadin piaţa oraşului Slavkov u Brna (fostul Austerlitz). Pe esplanadaprimăriei erau instalate microfoane ce ne-au readus, brusc, înactualitate după această mirifică baie în istorie. De acolo aurostit alocuţiuni oficialităţile locale, iar Împăratul ni s-aadresat spunând: "Quand quelqu'un de vous dira «J'étais àAusterlitz», tout le monde dira «Voilà un brave!»". Acestevorbe

ne-au mers la inimă şi ne-au făcut să ne simţim mândriştiindu-ne a fi unii dintre acei bravi.

ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952) a studiat la Liceul deArte Plastice "N. Tonitza" şi apoi la Institutul de Arte Plastice"N.Grigorescu", secţia Istoria şi Teoria Artei, pe care aabsolvit-o în 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Naţional deArtă, apoi la Muzeul Municipiului Bucureşti, unde a fost chiardirector adjunct (1990-1993), după care a fost consilier culturalla Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului Bucureşti(1994-1995). S-a dedicat cercetării şi, din 1995 până în prezent,este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie "N. Iorga".Doctor în ştiinţe istorice (1997). Din 1996, a început să predea.Actualmente este profesor asociat la Universitatea Naţională deArte şi la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, undesusţine cursuri de istoria fotografiei şi a filmului, istoria arteişi a costumului. Este critic şi istoric de artă cu o lungăactivitate de cronicar plastic şi organizator de expoziţii. Apublicat 12 cărţi şi a editat alte 3. Pentru lucrările sale, a fostdistins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul UniuniiArtiştilor Plastici pentru critică (2002) şi Premiile "SimionMehedinţi" (2003), "Nicolae Bălcescu" (2008) şi "I.C. Filitti"(2009) ale Fundaţiei Culturale "Magazin Istoric". Este cavaler alOrdinului Meritul Cultural (2004).

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Urmează ZF Bankers Summit'24