Cât despre noi, ucenicii, nu eram în grija nimănui în mod special: oricare dintre mecanici ne putea da ordine. Montam şi demontam anvelope, vulcanizam, înşurubam şi deşurubam, lubrifiam, schimbam bujii, tensionam frânele, spălam şi ceruiam, ne duceam în oraş după tot felul de treburi, curăţam piesele de motorină. Pentru treaba asta ne instalam într-o mică curte interioară cu un luminator foarte înalt, al cărui geam era foarte murdar, dar care ne oferea totuşi singura lumină naturală din atelier. Locul acela era teritoriul nostru. Acolo ne aşezam toţi patru ucenicii pe bidoane de ulei goale, în jurul unei tăvi enorme pline cu motorină, şi, cu cârpe şi pensule şi chiar cu mâinile, bălăceam piesele până le făceam să strălucească. În zilele feroce de iarnă, era atât de frig în locul ăla, încât ne făcea plăcere să ne băgăm mâinile în tavă şi să le lăsăm acolo ca într-o spuză. Probabil că de acolo mi se trăgea mirosul permanent de motorină şi ulei care-mi intrase-n piele. Totul era alunecos, plin de o unsoare pe care păreau să o emane pereţii, podeaua, aerul cenuşiu şi îngheţat, chiar şi lumina. În colţul acela, însă, ne simţeam departe de toate astea şi scutiţi de cea mai rea dintre sclavii. Erau poate cele mai bune momente ale zilei de lucru.
Bernardo era altceva. Odată, la puţin după sosirea lui la atelier, am văzut cum l-a bătut Mario, nu ştiu de ce, presupun că doar ca să-şi marcheze teritoriul, să-i arate cine-i şeful. I-a răsucit braţul, i-a tras palme în mod metodic, fără pasiune şi fără înverşunare, după care l-a doborât treptat, până ce l-a lăsat ca pe o cârpă pe pardoseala unsuroasă a curţii interioare, fără să-şi scoată măcar ţigara din gură. "Mai vrei? Vrei să-ţi mai dau cafteală?" l-a întrebat liniştit, fără să ridice vocea. S-a ţinut aşa un timp, aşteptând ca tăcerea celuilalt să devină definitivă. Apoi l-a ajutat să se ridice şi, pălmuindu-l uşor peste faţă, i-a spus: "Asta n-a fost nimic, băiete. Stai liniştit." De atunci, Bernardo fusese pătruns de o adevărată fervoare pentru el. Îl imita în toate, în gesturi, pieptănătură, vestimentaţie, în felul de a fuma, de a păşi, chiar şi în opacitatea ostilă a tăcerilor, ca şi cum ar fi fost dublura lui.
Toţi trei au alcătuit îndată un grup foarte unit. Eu mă ţineam deoparte şi nu aveam relaţii cu ei în afara atelierului, însă, într-o bună zi, Mario m-a invitat cu un aer misterios să petrecem împreună o după-amiază de duminică, de parcă mi-ar fi făcut o onoare specială, iar eu m-am dus ca să nu pară că-l dispreţuiesc şi probabil şi pentru că, în fond, mă temeam ca nu cumva să-mi atrag duşmănia lui. Au fost vreo cinci, şase după-amieze pustii şi superflue, însă neaşteptat de pasionante. Mario îşi aducea prietenii, nişte tipi laconici şi alunecoşi ca el; mai întâi ne instalam pe câte o bancă sau în vreun colţ într-unul dintre cartierele luxoase şi ne petreceam timpul păzind şi revendicând acel sector al lumii pe care îl aleseserăm ca scenă şi teritoriu de desfăşurare a ritualului duminical. Nu făceam nimic demn de consemnat, însă actele cele mai neînsemnate dobândeau un soi de solemnitate liturgică. Fumam, scuipam, ne rezemam într-o rână de ziduri, schimbam între noi gesturi care înlocuiau mari confesiuni, ne lăsam în voia tristeţii ca fiind un privilegiu al tinereţii, priveam oamenii cu o insistenţă golănească, care se transforma rapid în dispreţ, cântăream şi evaluam cu un ochi apatic şi expert valoarea femeilor interzise, după care o ţineam tot aşa, legându-ne întotdeauna şi pe acelaşi ton burlesc exasperat de fetele naive de vârsta noastră. În final, o luam la picior în ritm susţinut pe străzile din centru, formând un grup compact şi exaltat, din cauză că rataserăm o nouă zi, dar şi din cauza promisiunilor intacte ale nopţii, eram din ce în ce mai furioşi pe măsură ce orele înaintau, iar lumea îşi etala dispreţul şi cămătăria faţă de energiile unei tinereţi splendide şi condamnate totuşi la sterilitate şi inactivitate.
Mario deschidea cortegiul. Era cu doi sau trei ani mai mare ca noi, mic de înălţime şi blond, uşor crăcănat şi foarte puternic, iar gura îi arbora permanent o grimasă de dispreţ şi saţietate. Privea lumea şi oamenii de parcă i-ar fi întrezărit în depărtări şi, cu excepţia privirii, nicio trăsătură de pe faţa lui nu ieşea în evidenţă. Râdea foarte puţin şi parcă spre sine, fără să deschidă gura sau să scoată afară veselia. Îi plăcea să vorbească fără să spună tot ce gândeşte, rezervându-şi nişte tăceri încărcate mereu de omisiuni sumbre.
După el mergeam toţi ceilalţi, într-un marş solemn, umblând fără ţel şi fără a mai avea noţiunea timpului, duri şi eficace, de parcă am fi fost o bandă de gangsteri într-o misiune de marcare a teritoriului. Fără a schimba o vorbă, cu mers neşovăitor, cu privirea înainte, iar Mario drept deschizător al cortegiului cu mâinile înfundate în buzunarele hainei, urmat de noi ceilalţi, grupaţi în jurul lui, însă cu un pas în urmă, ne îndreptam tacticos spre nu se ştie ce ţintă, dar fără să ne îndoim de corectitudinea traiectoriei, ca şi cum totul ar fi corespuns unui plan minuţios, trasat dinainte şi în care actele aparent arbitrare urmau să se încarce la sfârşit de un sens până atunci secret. Mie mi se părea uneori că, asemenea lui Iosua şi poporului său ales, şi noi eram pe punctul de a face să capituleze, de prea multă uzură şi printr-un act pur şi simplu de credinţă, un oraş-cetate.
Cred că pe la a treia duminică exodul s-a terminat în sfârşit. După o lungă plimbare, am ajuns într-o zonă rezidenţială, undeva mai în afara oraşului, şi ne-am oprit în capătul unei străzi pline de copaci, cu vilişoare presărate de o parte şi de alta. Era deja noapte. Am reluat marşul şi la un moment dat, fără să ne fi vorbit, însă acţionând de parcă am fi repetat scena de multe ori înainte, am spart geamul unei maşini, am luat din ea nu ştiu ce şi am rupt-o la fugă. Asta a fost tot. Îmi amintesc că am alergat ca bezmeticii pe terenuri virane, neobosiţi sub luna plină, despărţindu-ne şi din nou unindu-ne, strigându-ne unii pe alţii, până când, într-un târziu, am escaladat o movilă de teren de unde se vedeau luminile Madridului în depărtare şi acolo ne-am oprit, epuizaţi şi fericiţi, simţindu-ne răzbunaţi în cele din urmă pe condiţia noastră de tineri ultragiaţi.
Fragment din Luis Landero - Chitaristul, în curs de apariţie la Editura Allfa. Traducere din limba spaniolă şi note deCătălina Iliescu Gheorghiu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
