Nici şapte ani n-aveam, plecasem în mare grabă cu părinţii din Tecuci spre Bucureşti, tata era grefier la tribunal şi i se ceruse să ducă arhiva la adăpost, se apropia valul războiului şi se zvoneau fel şi fel de nenorociri despre cum ruşii or să-i ardă şi or să-i treacă prin ţeapă pe toţi stâlpii regimului, tata trebuia să salveze istoria, aşa spunea, nimic nu înţelegeam, dar eram mândră că el e salvatorul, dar mă şi speriam că era un stâlp şi cineva voia să-l tragă în ţeapă, era ca într-o poveste, mi se părea doar ciudat că plecasem cu două căruţe zdravene cu coviltir, de parcă eram ţigani cu cortul, până şi eu ştiam că puteam merge cu trenul, dar nu-mi spusese nimeni că trenurile erau pe front şi nici că linia ferată fusese bombardată, aşa că abia ne făcusem loc tata, mama şi eu printre baloţii de dosare legate cu sfoară, îndesaţi în saci îngrămădiţi până sub coviltir, ca nişte comori, noroc că era cald, sfârşit de vară, căruţele erau conduse de doi flăcăi mustăcioşi, târziu am aflat că erau adjuncţii lui tata, atunci mi se păreau luptători de circ şi-mi plăcea să mă cocoţ lângă ei pe capră şi să-i descos, în vreme ce îndemnam caii vânjoşi, mă puteam gândi la orice, dar cel mai mult mi-a plăcut să-mi închipui că o să ajungem într-un oraş fabulos, unde vom fi primiţi de rege cu onoruri pentru că am adus comoara şi o să fiu invitată până şi eu la un bal la care neapărat mama trebuia să-mi facă o rochiţă lungă şi roz, cum nu voise niciodată până atunci, dar n-am apucat s-o văd pe mama croindu-mi rochia, n-am ajuns în oraşul fabulos, am fost opriţi pe drum, la Buzău, după câteva zile, ni s-a spus că s-a încheiat armistiţiul şi n-are rost să mai ducem arhiva în capitală şi ne-am întors în oraşul nostru. Plecarea fusese în grabă atât de mare, că nu luaserăm decât o boccea cu câteva haine de schimb pentru toţi trei, lăsasem totul în casă, tata spunea că oricum o să ne întoarcem curând şi cu toate astea încuiase bine casa şi mai bătuse în cuie obloane la toate ferestrele. Dar când ne-am întors, am văzut de departe că ferestrele sunt larg deschise şi când am intrat în casă nu mai era nimic, niciun scaun, nicio farfurie, nicio rufă, nici măcar păpuşile mele, doar pereţii goi, cu nişte pătrate mai albe care îmi aminteau că acolo fuseseră tablouri. Încă era bine, vecinii de pe altă stradă nu mai aveau nici garduri, le luaseră şi le băgaseră pe foc. Mama s-a pus pe bocit, dar tata a spus noi suntem în viaţă şi i-a mai spus mamei să fie fericită, o luăm de la capăt, cum s-o luăm, l-a întrebat ea, ca şi prima oară, i-a răspuns, aşteaptă puţin, a mai zis, şi a dispărut, nu ştiu unde s-a dus, cred că la bunicul foarte bătrân, care şedea la câteva străzi distanţă, am fost sigură de asta când l-am văzut întorcându-se cu un gramofon în braţe, şi azi cred că era al bunicului, văzusem unul asemănător în podul casei lui şi habar n-aveam la ce foloseşte, deşi n-aş băga mâna în foc, cel văzut de mine în pod avea o pâlnie mai mare, tata l-a aşezat într-un colţ al încăperii, a pus o placă de ebonită, a învârtit o manivelă şi camera goală a răsunat de o muzică divină, era un vals, tata a făcut o reverenţă în faţa mamei, doamnă Evelina, a zis, şi a invitat-o la dans, mama a izbucnit în râs, eşti nebun, tata nu era nebun deloc, dar au dansat şi eu îi priveam stând ciucită, lipită de perete, mă cuprinsese un fior, nu ştiam ce să fac cu mâinile şi-mi tot trăgeam rochiţa peste genunchii osoşi, mă uitam la ei cum se învârt, mama teribil de frumoasă, tata teribil de falnic, chiar ca un stâlp, şi brusc ea a început să râdă, îi curgeau lacrimile şiroaie pe obraji şi râdea şi de atunci am ştiut că muzica te poate salva.
În toamna aceea am intrat la şcoală. Era 1944 şi încă nu se sfârşise războiul. Toată lumea nu vorbea decât de război, nu prea înţelegeam de ce, chiar şi când s-a încheiat războiul, se spunea că toţi copiii primesc ajutoare din străinătate, unt, ciocolată şi untură de peşte sub formă de biluţe, să crească voinici, învăţătoarea urâtă şi nesuferită ne cerea să stăm în şir indian şi să trecem prin faţa ei, dar untul era puţin, nu ajungea, ciocolată nu ne dădea niciodată, o îndesa în geanta ei şi celor mai mulţi ne rămânea doar untura de peşte, mi-a fost destul să sparg o dată o biluţă între dinţi să-i simt gustul, am vărsat o zi întreagă, după aceea când ajungeam aproape de învăţătoare mă strecuram repede înapoi în capul cozii, până se terminau toate biluţele.
Şi pe mine m-a salvat muzica mulţi ani, cât eram copilă. Eram liberă ca o pasăre, aşa am vrut mereu să fiu, n-aveam timp de pierdut cu lecţiile, le fluieram, aşa că alergam pe străzile prăfuite, nu mai aveam păpuşile mele, nici vreo altă jucărie, nu-mi rămânea decât să umblu, îi căutam pe copiii vecinilor care nu voiau să se joace cu mine, erau toţi mai mari, nu se uitau la o mucoasă, preferau să mă fugărească şi să mă bată, până în ziua în care am învăţat şi eu să lovesc, i-am surprins, dar tot m-am întors acasă cu sarafanul sfâşiat, n-am spus ce se întâmplase. De fiecare dată când mă întorceam plină de praf şi tăvălită, mă ţineam să nu plâng, primul lucru pe care-l făceam era să-mi pun măcar o placă de ebonită la gramofon, mă aşezam în dreptul pâlniei, îmi răsunau în cap vorbele tatei muzica te poate salva, mama mă lăsa să ascult cu capul îngropat între genunchi până la capăt, apoi mă întreba cu cine m-am mai bătut,
nu le ştiam numele,
nu mă credea,
dezbracă-te, spunea,
îmi arunca rochia murdară într-un coş de nuiele, s-o spele mai târziu,
mă aşeza în cada plină cu apă şi mă freca cu o perie până mi se înroşea pielea,
de ce nu vrei să-mi spui cu cine te-ai mai bătut, zicea cu mare blândeţe,
mie îmi dădeau lacrimile, am fost mereu convinsă că o făcea ca să mă pedepsească, nu eram atât de murdară.
Nu cred că eram un copil greu de controlat, ci doar prea energic, voiam să mi se povestească, mama era apatică, tata lucra prea mult, până târziu, bunicul cu gramofonul se stinsese, n-aveam vecini cu copii de vârsta mea, cărţile din casă dispăruseră la refugiu, tata nu mai cumpărase altele şi nu ştiam cui să pun toate întrebările care începuseră să-mi treacă prin cap.
Nici nu ştiu când a zburat timpul, am crescut, am purtat uniformă, am învăţat, am visat, m-au făcut pionier, am mai ascultat gramofonul o singură dată, fără să mai simt fiorul de la început, între timp tata cumpărase de la nişte evrei care urmau să emigreze un aparat de radio Telefunken, dinainte de război, ascultam opere şi concerte simfonice, iar după ce mă culcam auzeam cum bârâie Radio Londra, când a aflat că ştiu, m-a rugat să nu spun nimănui, după multă vreme am înţeles că dacă aş fi vorbit ar fi venit nişte băieţi răi noaptea să-l aresteze, după aceea nu l-aş mai fi văzut.
Nici nu terminasem şcoala şi tata a făcut un ulcer perforat, l-au operat, i-au tăiat jumătate de stomac, mă îngrozeam gândindu-mă cum e să nu mai ai jumătate de stomac, n-a mai fost om, se târa de la pat la masă, în cel mai bun caz prin grădină, în jurul casei, a fost nevoit să se pensioneze, mama era casnică şi nu găsea de lucru într-un oraş mic, şi atunci au început să vândă din lucruri să avem cu ce trăi, dar lucrurile erau puţine, pierdusem totul la evacuarea arhivei.
Îi tot vedeam că mă privesc cu milă şi şopocăiau întruna când nu-i puteam auzi, nu mai înţelegeam nimic, a durat vreo jumătate de an, voiam să le spun că nu-mi pasă câtuşi de puţin de sărăcie, dar era vorba de altceva, când am înţeles, am rămas fără grai câteva zile.
Tata avea un frate mai mare, medic cunoscut la Brăila, cu o casă enormă, nimic pe lângă ce avusese înainte de război, o herghelie, o moşie imensă şi o moară, toate îi fuseseră rechiziţionate, îi rămăsese doar casa în care au vrut la un moment dat să-i aducă nişte chiriaşi, dar cineva mare de la partid a spus că medicul are nevoie de linişte şi au renunţat, câştiga enorm pentru că era foarte bun şi toată lumea disperată făcea pe naiba-n patru să meargă la el, nu cerea nimic, dar nu era unul să nu-i lase bani sau produse, ce avea, când le salva vieţile. Iar mătuşa fusese medic pediatru şi odraslele multor familii din oraş trecuseră măcar o dată prin cabinetul ei şi-i rămăseseră recunoscători, acum renunţase să mai profeseze, nu ştiu de ce, apelau rar la ea doar prietenii. N-aveau copii, îşi doriseră, singurul născut le murise la naştere, cu foarte multă vreme în urmă. Mă iubeau enorm. Îmi petrecusem câteva vacanţe la ei şi mă răsfăţaseră ca pe-o prinţesă chiar şi când fusesem afurisită şi-i necăjeam din prostie. Şi părinţii mei strâmtoraţi se gândiseră să stau cu ei o vreme, asta stabiliseră şopocăind o jumătate de an, pretextul era simplu, unchiul să mă pregătească pentru facultate, doar voiam să mă fac medic, uitaseră că între timp nu mai voiam să aud de medicină, când văzusem că leşin doar de văd sânge, era o toană, îmi ziceau, o să-mi treacă, dar mie mi s-a părut că vor să scape de mine, am plâns câteva nopţi la rând, o săptămână nu le-am spus o vorbă, nu-mi păsa că suferă,
apoi am pândit când erau amândoi în încăpere şi le-am strigat că nu vreau să fiu înfiată,
tata s-a ridicat de pe scaunul lui, m-a luat în braţe, n-o făcuse niciodată, era înalt, falnic, cu umeri puternici, chiar şi după ce slăbise în urma operaţiei, îi simţeam oasele, dar şi forţa de bărbat la pieptul căruia mă simţeam apărată, putea să-mi spună oricine toate prostiile din lume, că e bolnav, neputincios, era tatăl meu, mă apăra şi am izbucnit în plâns, nu ştiu ce-a crezut, nu eram în stare să-i spun că n-are nicio legătură cu înfiatul, el asta a înţeles, ci doar că eram fericită lângă el,
o să rămâi mereu fiica mea, zicea.
Un timp nu i-am mai surprins şoptind, nici nu eram atentă, mă apucase frenezia cititului, împrumutam cărţi de la profesori şi de la biblioteca oraşului, devoram cărţile de orice fel, romane, jurnale, călătorii, mă încruntam, mă minunam, râdeam de una singură, îmi luam notiţe, imaginaţia începea să-mi umble razna, citeam la masă, întinsă în pat, pe closet, uitam de mine, îmi băteau în uşă după vreo oră,
ies imediat, strigam,
dar o făceam după ce mai terminam un capitol, descoperisem poziţia cea mai bună pentru citit, după decenii am aflat că nu era mare scofală, Ion Vianu făcuse la fel, stând în pat, îmi aşezam cartea pe podea, trupul mi-l ţineam pe sfert afară din pat şi capul în jos, ameţeam puţin, dar era şi o stare de încordare plăcută şi suportabilă care mă împiedica să alunec în visare, mă gândeam că ar fi fost grozav să am o casă de cărţi, să nu fac nimic altceva decât să trec din cameră în cameră şi să citesc.
Însă până la urmă tot am plecat la Brăila în clasa a zecea de liceu, ultima, să mă pregătesc pentru facultate.
Cred că între timp am uitat că doriseră să scape de mine ca de o nepoftită, unchiul şi mătuşa erau oameni grozavi, mă ajutau la lecţii, dar mă şi lăsau să fac ce voiam, mi se părea nemaipomenit cum şedeau ei de vorbă cu mine de la egal la egal, mă simţeam o domnişoară în toată firea şi eram mândră de mine, convinsă că în toate aveam un merit. Trăiau într-o casă în apropierea Dunării, cu o grădină mare în care îmi plăcea să stau să învăţ, auzeam greierii, dar şi clipocitul valurilor, uneori era umezeală, alteori prea mult soare, dar nu le poţi avea pe toate perfecte pe lume, şi pe seară sau după ce se lăsa întunericul, casa răsuna de muzică şi mă întorceam grabnic înăuntru să-l văd pe unchiul cum cântă la pian, în timp ce mătuşa îi întorcea notele. Voiam să nu se mai termine, dar fireşte că se termina şi prima partitură, se termina şi a doua, şi atunci unchiul îşi aprindea tacticos o pipă şi se afunda în fotoliu, casa se umplea de miros de tutun parfumat, nu mă deranja. Unchiul avea o singură regulă pe care n-o încălca niciodată, mâncam la ore fixe, după care fiecare făcea ce pofteşte, el se aşeza în fotoliu cu o cafeluţă în faţă şi îşi aprindea pipa, eu mă duceam din nou în grădină să învăţ, se întuneca târziu. Dar în multe seri venea câte un felcer grăbit de la spital, apăruse o urgenţă şi unchiul pleca să opereze pe cineva, îl aşteptam amândouă îngrijorate, uneori eu adormeam, mătuşa rămânea în holul cel mare citind cărţile ei franţuzeşti, cu tava cu clondirul cu coniac pregătit pentru unchiul, care dădea pe gât un păhărel, două, după care abia atunci cânta la pian măcar câteva minute, oricât de târziu ar fi fost. Dacă dormeam şi eram prea obosită să mă duc în hol să-i privesc, cântecul intra în visul meu şi-l colora.
Am vrut să învăţ să cânt la pian,
nu laşi pregătirea pentru facultate, a întrebat mătuşa,
cum s-o las, am exclamat eu,
şi ştim doar noi două, e un secret,
grozav,
aşa că atunci când făceam pauze ori mă dureau ochii, ori voiam să mă destind puţin, o rugam să cântăm, ne aşezam amândouă pe scăunele, am desluşit notele, am învăţat pe dinafară câteva cântece, cred că le mai ştiu şi astăzi, niciodată nu mi-am propus mai mult.
Mătuşa Clelia avea două pasiuni, cărţile franţuzeşti şi hainele, niciuna nu s-a prins de mine. Cărţi franţuzeşti noi nu mai găsea, nici măcar la talcioc, le recitea pe cele rămase dinainte de război. Hainele însă şi le putea permite în continuare, oricâtă sărăcie era în jur, avea o cameră uriaşă ca un dulap în care se aliniau pe umeraşe rânduri de pardesie şi rochii, pentru fiecare anotimp, bluze, fuste, cămăşi împăturite pe rafturi, cu sutele, cufere cu lenjerie, nici la magazin nu vedeam atâtea haine pentru femei, dar continua să-şi comande, avea de decenii o croitoreasă a ei, trebuie să-i dau o pâine şi femeii ăleia, zicea, ce s-ar face pe vremurile astea fără clientelă, uluitor era că nu le îmbrăca aproape niciodată, când mai mergea rar la spital era sobră, aproape în uniformă, nu ieşea decât rareori altundeva. Dar după ce m-am mutat la ei, a chemat-o pe Gherghina, fă-i nişte rochii fetei ăsteia, a spus, mi-au luat măsurile şi asta a fost tot, nicio probă, nicio altă discuţie, am crezut că a uitat. În geamantanul de carton cu care venisem la Bucureşti, am descoperit îndesate trei bluze, două rochii de iarnă şi două de primăvară pe care nu le probasem niciodată.
Înainte să dau examenul de intrare la facultate, unchiul a fost chemat la spital într-o seară, nu s-a întors în noaptea aceea, nici a doua zi, mătuşa a aflat că nu fusese o operaţie, ci o discuţie cu nişte tovarăşi care-i reproşau că salvase viaţa cuiva care nu trebuia salvat, pentru că fusese legionar sau ceva de genul ăsta, unchiul se certase cu oamenii aceia, el nu face politică, el salvează vieţi, dar poate nu toate vieţile trebuie salvate, i-au spus, pentru mine toate vieţile trebuie salvate, a insistat unchiul, chiar şi când sunt duşmani ai poporului, l-au întrebat, nu ştiu ce e un duşman al poporului, a zis el, un duşman al poporului poate fi acela care salvează viaţa unui duşman al poporului, i-au spus, cel care i-a relatat toate astea mătuşii a mai zis că unchiul le-ar fi râs în nas, cum puteţi fi atât de stupizi, i-ar fi întrebat, şi le-ar fi sărit ţandăra, dar eu nu cred că omul fusese de faţă, întrevederi dintr-astea nu au loc cu martori, oricum discuţia sigur a fost mai lungă, nu ştiu dacă mătuşa n-a vrut să-mi povestească sau nici ea nu aflase mai mult, la sfârşit nu l-au mai lăsat să plece,
nu ne putem duce să întrebăm ce-i cu el, insistam eu a mia oară,
unde să ne ducem,
la spital, la colegii lui,
am fost,
la primărie, la miliţie,
ridică toţi din umeri, nu ştiu sau nu vor să spună,
dar n-a făcut nimic rău, am strigat eu,
parcă mai contează asta,
dar ce contează, eram eu nedumerită,
mătuşa nu ştia sau nu era sigură că înţeleg, se ţinea tare, dar pricepusem că era destul să întorc capul sau să mă duc în camera mea şi izbucnea în plâns,
voiam să am o putere mare să aflu şi să schimb lucrurile, să schimb lumea, mi se părea totul anapoda, tata la început, unchiul acuma, părinţii altor colegi despre care aflasem că fuseseră trimişi să sape la canalul spre mare şi pe urmă nu se mai auzise de ei,
fapt e că unchiul a ajuns la închisoare, nu ştiu de ce, nu ştiu nici acum de ce şi cât am mai stat la Brăila n-am mai auzit pianul, îmi lipsea, mai ales că trecuse vara şi se întuneca mai devreme.
Absenţa lui m-a ambiţionat să învăţ, voiam să-l fac mândru, am reuşit să intru la facultatea de biologie cu bursă, habar n-am cum m-aş fi descurcat altfel. Uitasem de medicină, dar toţi au fost mulţumiţi că am reuşit. Înainte să plec la Bucureşti, mătuşa m-a rugat să nu vorbesc nimănui de unchiul meu, e mai bine, spunea, sunt vremuri cumplite, n-are rost să fii oprită din drum, tu eşti fata lui taică-tu, care e pensionat de boală, nu le vorbi şi de rude, nu le cunoşti, nu ţi-ai văzut rudele demult, poate niciodată.
Mi se părea că trădez, dar aşa am făcut.
Acum ajunsesem să petrec primul revelion departe de casă, nu era bine că mă gândeam numai la lucruri care mă întristează, în loc să ascult pur şi simplu muzica difuzorului, habar n-aveam ce era, de-abia-mi făcusem o brumă de cultură muzicală, de-abia deosebeam o simfonie de un concert, important era că-mi plăceau.
M-am străduit să mă las purtată de muzică, să mă gândesc la altceva. Mă închipuiam într-o bluză albă cu guler înalt şi scrobit, fustă lungă neagră sau vişinie, strânsă în talie, ciorapi de mătase fără dungă, cum începuseră să se poarte, tare mi-aş fi dorit, erau prea scumpi, nu-mi cumpărasem decât o singură pereche, pantofi cu nasturi de sidef, părul strâns într-un coc înalt sau pieptănat scurt şi umflat să-mi încadreze faţa până în dreptul bărbiei şi în jurul meu, în jurul meu... băieţi şi fete ca şi mine dansau, habar n-aveam să dansez, nu mă învăţase nimeni, dar îmi închipuiam că ştiu şi în decorul pe care mi-l imaginam, în care nu vedeam decât culorile şi nişte figuri neclare, dar auzeam teribil de bine sunetele, mă învârteam şi mă simţeam fericită, strângeam pleoapele să nu revin în camera de cămin studenţesc şi aş fi vrut să nu se mai sfârşească noaptea.
Dar tot am fost nevoită să mă smulg închipuirii.
Atâta bragă băusem că simţeam cum îmi bolboroseşte în burtă, noroc că nu mă durea, m-am vârât sub pătură, se făcuse cam frig şi tocmai atunci la difuzor o voce spunea că se apropia noul an 1956 şi făcea urări, nu-mi venea să mă dau jos să merg să opresc difuzorul, m-am străduit să adorm fără să-l aud şi fără să plâng, zicându-mi întruna, de parcă aş fi numărat oi, la mulţi ani, Elvira, la mulţi ani, Elvira, la mulţi ani elvira, la-mulţi-ani-elvira, lamulţianielvira...
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Tritonic
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
