Inainte de a fi spectacol, o piesa de teatru este text. Pentru a produce spectacolul, e nevoie de garantia valorii textului. Pentru a da o imagine mai apropiata despre virtutile spectaculare ale textului, se practica lectura dramatizata. Este nevoie de multiplicarea textului, de aflarea unei posibile distributii, de un regizor care sa gandeasca totusi lectura si de niste actori dispusi sa sacrifice din putinul lor timp pentru a participa la avanpremiera care, uneori, ramane si singurul spectacol. Toate acestea necesita un efort mai mare decat o simpla lectura. Si totusi, de mai multa vreme, in fiecare ultima zi de luni a lunii, incepand cu ora 18.00, la Sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor se produc astfel de seri teatrale, cu piese in premiera.
"Clubul dramaturgilor" s-a nascut si traieste din pasiunea pentru teatru a trei oameni: Lucia Verona, Horia Garbea si Mircea Ghitulescu. Multi autori, de mai toate varstele, au trecut pe-aici: Pusi Dinulescu, Paul Vinicius, Horia Garbea, Stefan Mitroi, Lucia Verona, spre a-i enumera numai pe acei autori despre care am siguranta ca si-au prezentat productiunile "la oglinzi", la unele "montari" chiar fiind spectator.
M-am apropiat cu oarece prudenta de Club pentru ca nu scriu teatru, iar lectura dramatizata mi se parea o strutocamila: nici nu ma lasa pe mine sa-mi imaginez spectacolul citind textul (facandu-mi singur regia, imaginandu-mi in roluri actorii pe care eu ii cred potriviti) si nici nu este propriu-zis spectacol, cu costume, scenografie, regie pusa la punct.
Apoi, eu sunt de parere ca, daca e ceva intr-un declin evident in lumea noastra culturala, apoi acesta este teatrul, mai ales teatrul scris de autori contemporani, multi aflandu-se la un nivel amatoristic aproape jenant. Adica vreau sa spun ca putini mai stiu rigorile constructiei dramatice, confundand fie un text structurat pe linii de dialog si cu vagi indicatii scenice, fie un text monologal, de obicei cat mai liric, spre a beneficia de "interpretari" multiple, cu teatrul. In fine, nici in viziunile regizorale care una-doua isi dezbraca actritele sau isi pun actorii sa se tavaleasca pe bietele podele, dar nici in multii actori fara pic de dictie, fara pic de expresivitate, parand ca habar nu au de ce inseamna sa joci teatru nu cred. Deocamdata, mai ales la capitolul actori, vechea garda este cea care constituie punctul de atractivitate pentru spectatorul roman, iar dramaturgia clasica (asociata cate unui regizor venit de pe alte meleaguri - rus, bunaoara) mai drege busuiocul. In rest, seceta mare, mon cher!
De aceea, gasesc absolut remarcabile stradaniile celor trei oameni de teatru de a oferi texte, lecturi si apoi comentarii vizavi de cele auzite si vazute. Nu sunt un participant constant, dar salile pline, reactiile spectatorilor si calitatea lecturii textelor, atunci cand am reusit sa ajung lunea seara la Casa Scriitorilor, au fost semne mai mult decat incurajatoare.
Inchiderea stagiunii, ca sa zic asa, s-a petrecut cu o piesa a lui Stefan Mitroi, Masina de scarpinat, in lectura actorilor Mircea Albulescu, George Motoi, Monica Davidescu, Ileana Olteanu, Ovidiu Culcear, Silviu Biris si Dan Tudor - care a semnat si regia. Autorul, nu chiar tanar, mult mai stiut ca poet, prozator si jurnalist, s-a lansat de curand in lumea teatrala, fiindu-i jucate piese la Iasi si la Bucuresti. Masina de scarpinat este o comedie in patru parti, mai mult satira ingrosata totusi decat comedie. Iminenta sosire a unui comisar european intr-un orasel sarac din Romania starneste agitatie la biroul, din teritoriu, al senatorului Valentin Tuica. Venirea unui inalt demnitar intr-un loc unde nu se petrece nimic a fost de la Gogol citire un bun pretext de a devoala lumea marunta, banala, dar clocotitoare, in subteranele ei, de intrigi, de caractere meschine, de mizerii umane. Din acest punct de vedere, Mitroi nu tinteste la originalitate cu orice pret, urmand as zice pas cu pas o dezvoltare deja canonizata: rumoarea starnita de venirea comisarului, iluziile legate de acest eveniment ("Vor curge fonduri europene"), sedinta de pregatire a vizitei inaltului oaspete - cu discursul traditional, vizitarea traditionala a orasului, chiolhanul traditional - si, evident, asteptarea care se sfarseste in nimic, deoarece vizita nu mai are loc. Intr-o astfel de lume, absurdul comic isi face loc cu naturalete, iar el este prezent la Stefan Mitroi in inventia unuia care toaca banii contribuabililor: o masina de scarpinat, pentru ca se banuieste ca sosirea comisarului va avea loc concomitent cu aparitia in oras a unei epidemii de raie. Senatorul Tuica vine de la coada caprei (a fost si este crescator de capre) si are, ca tot politicianul care se respecta, o amanta tanara; aceasta, desigur, are si-un amant tanar, un om de afaceri (Vijelie) deloc deranjat de situatie cata vreme banii vin prin proptelele senatorului; primarul, ca orice autoritate, este un fel de sluga la mai-marele sau senatorul si e prost ca noaptea, femeia de serviciu este un fel de rezoneur din partea "boborului", iar chefurile sunt condimentate de tambalul lui Minica. In totul, o mica parte a Romaniei contemporane in ceea ce are ea derizoriu, murdar, acea parte alterata profund si greu reparabila. Trimiterile la personaje si fapte reale sunt bine temperate de catre autor, dar replicile au haz, partile satirei nu treneaza, iar actorilor si regizorului le-a placut piesa, punand mult umor in interpretarea ei. Nu stiu cat a mizat autorul pe dictonul latin "Razand indreptam moravurile", nu stiu daca se mai pot indrepta moravurile din ziua de azi, dar cel putin ne ramane satisfactia ca putem rade de ele.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
