- Luiza Textoris este o fată căreia îi place atât de mult să viseze încât cade în capcana visului, îşi pierde puterea de a distinge între realitate şi coşmar. Ea devine captivă în universul inconştientului oniric. Am putut da glas, prin acest personaj, mai multor obsesii şi reverii ce se tot repetau, care m-au vrăjit şi câteodată torturat nopţi şi chiar ani întregi. De pildă visul de zbor. Luiza chiar prin asta îşi începe călătoria în lumea paralelă, prin tentaţia de a da tot mai multă coerenţă şi stabilitate viselor în care învaţă să zboare, iar mai apoi de a transpune această experienţă în lumea cotidiană. Aşa va intra într-o stare de somn paradoxal, în care se comportă, nu doar atunci când doarme, ci şi atunci când este trează, ca şi cum ar visa. Mi-aduc aminte că, pe când eram copil, mi se întâmpla să mă trezesc noaptea, să merg în biblioteca tatălui meu care lucra, şi să mă aşez pe canapea. Nu cred că eram somnambul, eram cumva conştient de faptul că dorm, fiindcă îl rugam să mă trezească. În orice caz, senzaţia că nu te mai poţi trezi, ştiind însă acest lucru, mi s-a părut terifiantă. Luiza, personajul meu, va reuşi să se trezească, dar plătind un preţ şi mai mare, intrând în ceea ce am numit trezie paradoxală, o stare în care te comporţi şi atunci când visezi ca şi cum ai fi treaz. Ce se poate întâmpla în acestă stare poate fi mai înfricoşător decât somnul paradoxal. Dar, în fine, nu am de gând să povestesc romanul, nu este cazul.
Luiza Textoris face parte într-adevăr dintr-un proiect mai vechi, o tetralogie din care am publicat în anii 90 două romane, Claustrofobul şi Noctambulii. Au trecut cinsprezece ani de la publicarea ultimului dintre ele, dar asta nu a însemnat că am renunţat la proiect, ci doar că am avut nevoie de timp, de mult timp, pentru a mă repoziţiona în raport cu lumea imaginară. Am scris primele romane cumva din interior, din universul ermetic închis al coşmarului. Logica episoadelor a fost una onirică, fiecare scenă fiind atrasă de cea dinainte pe baza unor asociaţii specifice somnului. Mi-aduc aminte că, în timp ce scriam, visele pe care le avusesem în cursul mai multor ani deveniseră prezente în jurul meu, căpătaseră o luminozitate ce le scosese din uitare, aşa încât firul scrisului parcurgea de fapt amintirea unor vise trecute ce se îmbinau treptat într-o poveste. Aceste fire asociative au devenit romanele lui Anir Margus şi ale Adelei Vlaia. Poate că epica era prea absconsă, iar firul logic este greu de urmărit, dacă nu inexistent, poate că lumea lor era prea lipsită de contact cu lumea noastră. Aşa că mi-am propus ca în următorul roman să ies din tunelul visului, să-l descriu din afara lui, aşa cum se vede din lumea reală. Această schimbare de perspectivă nu a fost uşoară, de când eram copil asociasem scrisul cu fantazarea, încât repoziţionarea în lumea reală nu a fost doar o chestiune de stil şi de construcţie narativă, ci şi una de percepţie, chiar de motivare. A trebuit să descopăr sau să creez plăcerea de a scrie din interiorul realităţii, chiar dacă subiectul era tot visul, iar ţinta finală - spargerea graniţelor dintre vis şi realitate. A fost o gestaţie lungă, ca şi cum eu însumi ar fi trebuit să mă (re)nasc din uterul visului în lumea din afară.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
