"E foarte adevărat că nu făceam nimic deosebit în dimineaţa aceea. Mă uitam la coala albă de hârtie din maşina de scris şi mă gândeam să redactez o scrisoare. La fel de adevărat e şi că nu prea am ce face dimineaţa, în general. Dar ăsta nu e un motiv să plec la vânătoare după colierul de perle al doamnei Penruddock. Nu sunt poliţist.
Ellen Macintosh e cea care mi-a dat telefon şi asta a schimbat situaţia.
- Ce mai faci, dragule? m-a întrebat ea. Eşti ocupat?
- Da şi nu, am răspuns. Mai mult nu. Îmi merge foarte bine. Ce s-a întâmplat?
- Nu cred că mă iubeşti, Walter. Şi, oricum, ar trebui să-ţi găseşti ceva de lucru. Ai prea mulţi bani. Cineva a furat perlele doamnei Penruddock şi vreau să i le găseşti.
- E posibil să credeţi că discutaţi cu cineva de la secţia de poliţie, am spus eu cu răceală în glas. Aceasta este locuinţa lui Walter Gage. La telefon e domnul Gage.
- Ei, bine, atunci transmiteţi-i domnului Gage, din partea domnişoarei Ellen Macintosh, că, dacă nu vine aici în jumătate de oră, va primi un pacheţel prin poştă, conţinând un inel de logodnă cu diamant.
- Ce să zic, de mare folos mi-a fost! Hoaşca aia bătrână o să mai trăiască încă cincizeci de ani.
Dar ea închisese deja, aşa că mi-am pus pălăria, am coborât şi am plecat cu Packardul meu. Era o dimineaţă frumoasă de aprilie, dacă vă pasă de asemenea amănunte. Doamna Penruddock locuia pe o stradă lată şi liniştită din Carondelet Park. Clădirea arăta probabil exact la fel de cincizeci de ani încoace, dar asta nu compensa faptul că Ellen Macintosh s-ar putea să locuiască în ea încă cincizeci de ani de-acum încolo, dacă doamna Penruddock nu murea şi avea în continuare nevoie de o infirmieră. Domnul Penruddock decedase cu câţiva ani înainte, fără să lase niciun testament, doar o moşie cu treburile cât se poate de încâlcite şi o listă de pensionari lungă cât o zi de post.
Am apăsat butonul soneriei şi mi-a deschis, nu foarte repede, o bătrânică cu şorţ de slujnică şi părul cărunt, încolăcit într-un coc înalt. S-a uitat la mine ca şi când nu m-ar mai fi văzut niciodată şi nu avea chef să mă vadă nici acum.
- Domnişoara Ellen Macintosh, vă rog, i-am spus. O caută domnul Walter Gage.
Bătrânica a pufnit, apoi s-a răsucit fără o vorbă. Am străbătut amândoi ungherele mucegăite ale casei şi am ajuns la o terasă închisă cu sticlă, cu mobilier de răchită şi miros de morminte egiptene. Pufnind încă o dată, femeia s-a îndepărtat.
Peste un minut, uşa s-a deschis din nou şi în prag a apărut domnişoara Ellen Macintosh. Poate că nu vă plac fetele înalte, cu părul de culoarea mierii şi pielea de nuanţa piersicii coapte pe care vânzătorul şi-o alege din lada abia desfăcută. Dacă nu vă plac, îmi pare rău pentru voi.
- Dragul meu, ai venit, până la urmă! a exclamat ea. Ce frumos din partea ta, Walter. Acum stai jos şi lasă-mă să-ţi povestesc totul.
Ne-am aşezat.
- A fost furat colierul de perle al doamnei Penruddock, Walter.
- Mi-ai spus asta la telefon. Nu mi-a crescut temperatura.
- Dacă-mi permiţi o observaţie profesională, a spus ea, probabil că e scăzută sub limita normală - permanent. E vorba de un şir de patruzeci şi nouă de perle roz identice, pe care domnul Penruddock i l-a făcut cadou cu ocazia nunţii de aur. Doamna nu le-a purtat aproape deloc în ultima vreme, poate doar la Crăciun sau când a luat masa cu două prietene foarte bătrâne şi s-a simţit destul de bine ca să stea pe scaun. Şi, de fiecare Zi a Recunoştinţei, dă o cină pentru toţi pensionarii, prietenii şi foştii angajaţi pe care domnul Penruddock i-a lăsat pe capul său. Le-a purtat şi atunci.
- Ai cam încurcat timpurile verbale, i-am zis, dar am înţeles ideea. Continuă.
- Ei, bine, a spus Ellen, cu o privire pe care unii o numesc obraznică, perlele au fost furate. Da, ştiu e a treia oară când ţi-o spun, dar povestea e învăluită în mister. Erau păstrate într-o cutie învelită în piele, într-un seif vechi, care stătea mai mult descuiat şi pe care, după părerea mea, un bărbat puternic îl putea deschide cu degetele şi dacă era încuiat. A trebuit să iau o hârtie din el în dimineaţa asta şi m-am uitat la perle numai ca să le salut...
- Sper că nu ţi-a dat prin gând să rămâi cu doamna Penruddock în speranţa că ţi-ar putea lăsa ţie colierul, am întrerupt-o eu ţâfnos. Perlele se potrivesc foarte bine cu bătrânii şi blondele grase, dar fetele înalte şi slabe...
- Taci, dragule, mi-a retezat Ellen vorba. Normal că nu am aşteptat după ele - doar sunt false.
Am înghiţit în sec şi m-am uitat lung la ea.
- Păi, am zis eu, privind-o chiorâş, am auzit eu că bătrânul Penruddock mai scotea câte-un iepure chior din pălărie, dar să-i dea propriei soţii un şir de perle false la nunta de aur le întrece pe toate.
- Nu fi prost, Walter! Au fost cât se poate de veritabile atunci. Numai că doamna Penruddock le-a vândut şi a făcut imitaţii după ele. Unul din prietenii ei mai în vârstă, domnul Lansing Gallemore, de la firma Gallemore Jewelry, s-a ocupat de toate cu discreţie, pentru că, bineînţeles, ea nu voia să afle nimeni. De-asta nu am chemat poliţia. Le vei găsi tu pentru ea, nu-i aşa, Walter?
- Cum? Şi de ce le-a vândut?
- Pentru că domnul Penruddock a murit pe neaşteptate şi nu a lăsat nicio dispoziţie privitoare la oamenii pe care-i întreţinea. Pe urmă a venit criza şi doamnei Penruddock nu i-au mai ajuns banii. Abia a mai avut cu ce să-şi întreţină gospodăria şi să-şi plătească servitorii care o slujesc de atâta vreme. Ar prefera să moară de foame decât să renunţe la unul din ei.
- Asta-i altceva, am spus. Îmi scot pălăria în faţa ei. Dar cum dracu' o să găsesc perlele şi de ce mai contează că au dispărut, dacă tot sunt false?
- Păi, perlele - imitaţiile, vreau să zic - au costat două sute de dolari şi au fost făcute în mod special în Boemia. Comanda a durat câteva luni şi, după cum merg lucrurile acolo, e posibil să nu se mai poată obţine alt set de imitaţii bune. Şi doamna Penruddock e îngrozită că se va afla că sunt false sau că hoţul o va şantaja când va constata că nu sunt veritabile. Vezi tu, dragule, ştiu cine le-a furat.
- Hă? am exclamat eu, folosind un cuvânt pe care foarte rar îl rostesc, întrucât nu consider că face parte din vocabularul unui gentleman.
- Şoferul pe care l-am avut acum câteva luni, Walter - o brută de zdrahon pe nume Henry Eichelberger. A plecat pe neaşteptate alaltăieri, aşa, fără motiv. Nimeni nu pleacă de la doamna Penruddock. Ultimul ei şofer a fost un domn foarte bătrân care a murit. Dar Henry Eichelberger a plecat fără un cuvânt şi sunt sigură că a furat perlele. A încercat să mă sărute odată, Walter.
- Serios? am zis, cu voce indiferentă. A încercat să te sărute, zici? Şi unde e halca asta e carne, dragă? Ai idee? Nu mi se pare deloc probabil să stea pe la colţul străzii, aşteptând să apar eu şi să-i trag un pumn în nas.
Ellen şi-a coborât genele mătăsoase - iar când face aşa, eu mă înmoi ca părul de la ceafă al femeii de serviciu.
- N-a fugit. Trebuie să fi ştiut că perlele sunt false şi că o poate şantaja în siguranţă pe doamna Penruddock. Am sunat la agenţia prin care a venit la noi. S-a întors acolo şi s-a înregistrat pentru o altă angajare. Dar mi s-a spus că regulamentul nu le permite să-mi dea adresa lui.
- Dar de ce să nu fi furat altcineva perlele? Un hoţ, de exemplu?
- Nu e altcineva. Servitorii sunt în afară de orice bănuială, peste noapte casa se încuie bine, ca o ladă cu gheaţă, şi nu au existat semne de spargere. Pe lângă asta, Henry Eichelberger ştia unde se ţin perlele, pentru că m-a văzut când le-am pus la loc ultima oară după ce le-a purtat doamna Penruddock - adică atunci când i-au venit în vizită două prietene foarte bune, la comemorarea morţii domnului Penruddock.
- Trebuie să fi fost un chef straşnic, am spus. Bine, mă duc la agenţie şi-i oblig să-mi dea adresa lui. Unde e?
- Se numeşte Agenţia de Plasament Ada Twomey şi e în clădirea cu numărul două sute, pe East Second, un cartier foarte periculos.
- Nici pe jumătate la fel de periculos pe cât va fi vecinătatea mea pentru Henry Eichelberger. Aşa, deci, a încercat să te sărute?
- Perlele, Walter, a spus Ellen cu blândeţe, sunt lucrul care contează. Sper că nu a aflat deja că sunt false şi nu le-a aruncat în ocean.
- Dacă le-a aruncat, o să-l oblig să sară după ele.
- Are un metru nouăzeci şi e solid şi puternic, Walter, m-a informat ea, cam reţinută. Dar nu e la fel de chipeş ca tine, bineînţeles.
- Tocmai dimensiunile mele. Va fi o plăcere. La revedere, draga mea.
Ellen mă prinse de mânecă.
- Încă un lucru, Walter. Nu mă deranjează puţină bătaie, pentru că e o dovadă de bărbăţie. Dar nu trebuie să provoci un scandal care să implice poliţia. Şi, deşi eşti foarte bine clădit şi robust şi ai jucat la blocaj în facultate, dai semne de slăbiciune în faţa unui lucru. Îmi promiţi că nu vei bea deloc whisky?
- Eichelberger ăsta, i-am spus eu, e singura băutură pe care o vreau."
Din volumul în pregătire la Editura Nemira. Traducere de Antuza Genescu si Radu Săndulescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
