Ziarul de Duminică

Cum am murit a doua oară la Gettysburg, după 150 de ani (III)/ de Adrian-Silvan Ionescu. GALERIE FOTO

Cum am murit a doua oară la Gettysburg, după 150 de ani (III)/ de Adrian-Silvan Ionescu. GALERIE FOTO

Galerie foto

Autor: Adrian Silvan Ionescu

14.08.2014, 09:08 46

A doua zi goarna a sunat ceva mai târziu. După apel am fost liberi întreaga dimineaţă. Era o căldură toridă. Numai sub cortul în forma literei A era suportabil. Toţi leneveau. Unii îşi scriau impresiile, pe carneţele cusute manual din foi disparate, cu creioane boante. La umbra unor arbuşti se adunaseră câţiva muzicanţi din fanfara regimentară şi repetau marşurile ce urmau a fi interpretate, spre îmbărbătare, mai târziu. Concertul lor ad-hoc a atras o mână de curioşi care, întinşi pe iarbă, ascultau fascinaţi acordurile marţiale. Nu departe, o tânără elegantă, cu rochie galbenă, cu crinolină, şi pe cap cu un glengarry scoţian, alb, ornată cu pene lungi – evident o domnişoară de la oraş, demnă reprezentantă a nobleţii Vechiului Sud – împletea cosiţa unei prietene. Scena părea desprinsă dintr-o pictură de Monet – în fond, Impresionismul se născuse cam în aceeaşi vreme, dincolo de ocean, în Franţa! L-am întâlnit pe scripcarul din ajun, ce-şi acorda instrumentul. În viaţa civilă este medic diagnostician şi mi-a făcut imediat recomandarea să consum fructe şi să iau vitamine. Mi-a pus vioara în mână şi m-a îndemnat să cânt şi eu, deşi i-am explicat că nu sunt deprins decât a savura muzica, nu şi de a o interpreta. La despărţire, dr. Patrick J. Fetta mi-a strecurat în palmă un cartuş pe care scrisese, cu creionul, „Abe Lincoln”, şi mi-a zis, zâmbind: „Please, fire this for Virginia!”. Apoi mi-a urat succes la bătălia în care aveam să intrăm curând.

Într-o pădure din preajmă se dădeau lupte grele. Am dat fuga până în apropiere, să încerc a mă dumiri cum decurge confruntarea.  Nu se vedea nimic, dar se auzeau strigăte şi împuşcături, iar deasupra coroanelor arborilor se ridicau nori de fum. Când trupele se îndreptau, încolonate, spre front, un soldat a ieşit, grăbit, dintr-un cort izolat, cu un cimpoi şi a început să interpreteze o temă războinică, scoţiană, spre îmbărbătarea camarazilor. Curiozitatea odată satisfăcută, m-am întors în campament.

La orele 15.00 s-a sunat adunarea. Apoi am mărşăluit spre front, în sunetul fanfarei. De la umbra unui pâlc de arbori eram priviţi, cu oarecare aroganţă, prin monoclu, de doi dandy spilcuiţi, adevărate tipuri de Rhett Butler: unul avea redingotă bej şi ţilindru la fel, celălalt redingotă de bumbac alb, legătură de gât din mătase şi ţilindru negru. Camaradul de lângă mine, un vlăjgan cu bărbuţă roşie, le-a strigat celor doi, pe un ton blând – şi poate tocmai de aceea mai muşcător în ironia sa: „Come on, boys, join the Army!” Cei doi aristocraţi s-au făcut că nu aud şi s-au îndreptat spre un grup de tinere în rochii cu crinolină, de acelaşi rang cu ei.

Am intrat apoi în luptă. Din nou s-a tras mult. Am înaintat, în fugă, şi am alungat pe federali de pe poziţia lor din spatele unui gard scund de piatră. Încleştarea s-a încheiat mai curând decât în ziua precedentă. Când ne întorceam spre campament, am întâlnit alţi camarazi germani, veniţi independent de grupul nostru: Markus Sick şi Willy Post (care, în ţinuturile de baştină, are rangul de locotenent colonel şi comandant în First European Confederate Battalion, deşi aici lupta ca simplu soldat). Ne-am îmbrăţişat şi ne-am relatat întâmplările prin care trecusem.

În tabără ne aştepta o gustoasă tocană, gătită la cazan, de armurierul regimentului, la fel de priceput la arta culinară ca şi la muschete. Ne-am adunat cu toţii sub umbrarul comandamentului unde am fost trataţi cu bere. Ni s-a alăturat şi dr. Fetta, scripcarul din seara trecută, care ne-a provocat la o conversaţie savantă despre cele mai populare cântece din vremea Războiului Civil. Apoi ne-a oferit nişte broşuri cu versurile celor mai îndrăgite cântece ale acelor timpuri, pe care le copiase la Biblioteca Congresului din Washington D.C. Iată cum se documentează reînscenatorii pasionaţi spre a fi cu totul autentici şi a pătrunde mai bine specificul epocii.

M-am retras la odihnă mai devreme. Urma ultima zi: ziua cea mare, ziua cea grea!

Deşteptarea a fost dată la orele 7.00. După un mic dejun frugal – ca la vreme de război, fără ceai sau cafea caldă – la orele 10.00 am fost adunaţi pe platou, am făcut front şi am fost trecuţi în revistă de câţiva generali. Fanfara cânta cu multă energie. S-au mai adunat câteva batalioane şi ne-am pus în mişcare. Afându-ne în Prima Companie din Primul Batalion, eu şi camarazii nemţi ne aflam în fruntea coloanei ce se întindea, în urma noastră, pe mai mult de 1 km. Când făceam câte o oprire, vivandierele ce însoţeau trupa ne ofereau apă rece şi chiar gheaţă pe care unii dintre cei prea încinşi de efortul marşului şi-o puneau în chipiu. Am fost masaţi într-o pădure răcoroasă şi umedă. Acolo s-au adunat toate trupele sudiste. La lizieră se afla artileria noastră, care trăgea cu mult sârg. Mai departe, până la retranşamentele nordiştilor, se întindea un câmp neted, fără vreo denivelare sau obstacol ce ar fi oferit vreo protecţie. Pe acesta urma să-l străbatem când avea să fie dat semnalul de atac. Dinspre federali ploua cu foc: orizontul era înceţoşat de fumul armelor lor.

La marginea pădurii se foiau ofiţeri şi generali călări, care cercetau, prin binoclu, linia defensivă a inamicului şi efectul tirului de artilerie asupra ei. Deodată, printre arbori, a apărut generalul Lee, însoţit doar de un singur aghiotant; călărea pe bidiviul său favorit, Traveller. S-a oprit la fiecare companie şi a rostit câteva cuvinte calde, de ridicare a moralului. Soldăţimea era electrizată de prezenţa sa, îl înconjura imediat şi-l ovaţiona, descoperindu-se şi aruncându-şi pălăriile ori chipiele în sus: „Lee! Lee! Lee! Lee! Leeeeeeeeee!” Am fost mişcat până la lacrimi de această scenă măreaţă de adorare a omului providenţial care trebuia să-i ducă la victorie. Însuşi comandantul suprem părea emoţionat de dragostea ce i se arăta atât de manifest. Simplu, fără morgă şi fără vorbe mari, părăsea un grup şi se îndrepta spre altul, urmat de uralele trupelor. Era palid la faţă şi preocupat. (Uitându-mă cu atenţie la chipul său, am constatat că era un alt Lee decât cel văzut în prima zi – aşa că putem afirma că, la „reînscenarea specialiştilor”, am avut chiar doi generali Lee! Pe cel din anterioara zi l-am văzut şi azi, purtând însă altă uniformă şi călărind un cal roib, spre a nu fi confundat.)

S-a format apoi un careu, iar în mijlocul lui a intrat un general pleşuv şi cu barbă înspicată. A luat cuvântul şi ne-a cerut să ne facem datoria şi să-l urmăm în luptă, pentru că el va fi mereu în frunte, ţinându-şi pălăria în vârful sabiei, pentru a fi văzut tot timpul de trupe. „Nu uitaţi pentru ce luptaţi – pentru pământurile voastre, pentru casele voastre, pentru prietenii, soţiile şi iubitele voastre! Pentru Virginia!” – a încheiat el. Era generalul Lewis Armistead, care urma să conducă şarja Diviziei generalului George Pickett. Noi toţi am răspuns, ca un enorm ecou: „Virginia! Virginia!”, agitându-ne chipiele. Pickett însuşi urmărea, din şa, această scenă tulburătoare, cu o ţigaretă între buze. Era slăbuţ, pipernicit, negricios la faţă, cu bărbuţă rară şi plete castanii, creţe, ce-i cădeau pe umeri. Calul îşi muşca, nervos, zăbala. Din depărtare se auzeau urale.

Careul s-a desfăcut şi ne-am întors la unităţile noastre. Locotenentul se apropie de mine şi, cu figură serioasă, pătrunsă de însemnătatea momentului şi marcată de dramatism, îmi întinde mâna şi-mi spune, grav: „See you on top!” Era ca o urare de supravieţuire şi un ordin voalat de a merge până la capăt, de a-mi face datoria. Dar era şi un gest de mare omenie şi de frăţie de arme care anula orice diferenţă de rang militar şi statut social dintre noi. Am fost scoşi din pădure şi aşezaţi în linie de bătaie. Până să ni se dea ordinul de a porni la atac, ne-am strâns mâinile toţi cei din imediata apropiere: „John, good luck!”, „See you on top, Wern!” „On top, boys!” Atmosfera era atât de încărcată şi de solemnă încât ne cufundasem deplin în istorie şi conştientizam că plecăm la marea confruntare a vieţii, din care unii dintre noi nu aveau să se mai întoarcă.

Tobele băteau, steagurile fluturau în vânt. L-am văzut pe generalul Armistead înaintea primei linii, cu pălăria ridicată în sabie. Conducea trupele pedestru, ca un simplu colonel în capul regimentului său. A ordonat, cu glas tunător: „Forwaaaaaard, men! At the double-quick, Maaaaaaarch!” Şefii de regimente şi de companii au repetat ordinul. Şi am pornit! Compania noastră se afla în flancul drept. Linia lungă de circa o milă era ţinută cât se putea de dreaptă – de aceasta aveau grijă ofiţerii inferiori, care, uneori, mergeau chiar cu faţa la trupă, ţinând sabia paralelă cu piepturile soldaţilor, spre a păstra formaţia. Am trecut de bateriile care trăseseră până atunci. Tunarii chiuiau şi ne îmbărbătau: „Give them Hell, boys! Give them cold steel!” Cu arma la umăr şi lipiţi unii de alţii, înaintam, înaintam. Faptul că eram atât de strânşi ne dădea curaj. Nu ni s-a ordonat să încărcăm. Era, mai degrabă, un atac psihologic. Linia inamică se vedea ca un fir de fum continuu. Se trăgea de voie. Unii dintre ai noştri deja începuseră să cadă. Locurile rămase goale erau imediat ocupate de alţii. Treceam printre trupuri. Unii dintre cei care făceau pe morţii sau răniţii lăsaseră arma alături şi luaseră aparatul fotografic pentru a imortaliza măreţul atac al lui Pickett, rămas celebru în istorie.

Cu fiecare pas ne apropiam de gardul scund de piatră în spatele căruia se aflau trăgătorii nordişti, în picioare, descărcându-şi armele spre linia noastră tot mai firavă. Am văzut căzând pe locotenent şi pe sergent. Lângă mine nu mai era niciunul dintre camarazii cunoscuţi. M-am găsit în vecinătatea altora, din altă companie. În faţa mea cade un stegar, prinzând drapelul sub el. Era imposibil să-l scot şi să-l duc mai departe. (Pentru o clipă mi-a venit în minte imaginea epocală a Micului Colonel din „Naşterea unei naţiuni”, filmul lui David W. Griffith, şi mi-ar fi plăcut să înfig şi eu drapelul, la fel ca el, în ţeava unui tun vrăjmaş, dar aşa ceva nu se putea.) Aşa că mi-am continuat fuga, cu arma în cumpănă, şi am sărit micul aliniament de piatră albă. Acolo era un punct slab pe care federalii nu-l aveau sub observaţie. Era, de fapt, „The Angel” (Unghiul), punctul cel mai avansat al nordiştilor, prin care, în lupta de acum 150 de ani, pătrunsese generalul Armistead doar pentru a cădea lovit de un glonţ atunci când a pus mâna pe un tun al apărătorilor. Am mai făcut câţiva paşi până ce mi-a fost blocată calea de un soldat în uniformă albastră care, râzând prieteneşte, fără pic de ură pe chip, şi-a încrucişat arma cu a mea şi s-a făcut că mă respinge. După mine mai săriseră acel obstacol alţi câţiva soldaţi confederaţi, dar au fost şi ei respinşi. Trebuia respectat scenariul! Aşa că ne-am retras în propriile linii decimate. Federalii continuau să tragă. M-am aruncat şi eu în iarba înaltă, făcând pe rănitul. Şi am privit în jur. În apropiere, în faţa mea, zăcea Willy Post, care îmi făcea, prieteneşte, semn cu mâna. (Nu aveam atunci de unde şti că îl vedeam pentru ultima oară căci, la câteva luni după reconstituire, în decembrie 2013, avea să nu mai mimeze moartea, ca în acel moment, ci chiar să-i treacă definitiv pragul, în lumea de dincolo!)

Peisajul era dezolant: în spate, cât vedeai cu ochii, pe întinsul câmpiei, erau presărate mii de trupuri: „The Harvest of  Death” (Recolta Morţii)! Fusilada a continuat – căci nordiştilor le fusese distribuită muniţie din plin şi erau dornici să o consume – până când o goarnă a sunat încetarea focului. Atunci, toţi morţii şi răniţii de mai înainte s-au ridicat. Câmpul prinsese din nou viaţă. Oamenii îşi dădeau mâinile, râdeau, glumeau, se veseleau. Retrăiseră istoria strămoşilor, făuritorii patriei. Şi această reconstituire devenea, din acel moment, ea însăşi, istorică!

Aceeaşi goarnă a sunat „Stingerea” pentru morţii de acum 150 de ani. Toate trupele, confederate sau federale, s-au descoperit pentru onorarea eroilor. Dintre soldaţi se desprinde un civil cu halat alb, pălărie de fetru şi un trepied pe umăr. Era un fotograf de război! Venea direct spre mine. Îl salut şi-l întreb „Are you Mr. Brady or Mr. Gardner?”, evocând numele a doi dintre importanţii istorici în imagini ai conflictului. „Actually, I’m none of them. I’m just a photographer from the Civil War period”, îmi răspunde el, modest. Apoi s-a prezentat ca fiind Michael Falco şi am stat mai mult de vorbă. A fost impresionat aflând că, în viaţa civilă, preda istoria fotografiei. „It seems that you know everything about this war’s photographs, so I can tell you nothing more...” mi-a spus, zâmbind, la despărţire, strângându-mi mâna şi invitându-mă să-i vizitez site-ul cu pozele realizate pe frontul reînscenării actuale.

Lecţia de istorie vie se terminase! Ne-am întors, osteniţi, în tabăra care fusese parţial ridicată. Nici cortul nostru nu mai exista, căci ne pregătisem din vreme plecarea şi ne strânsesem lucrurile încă de dimineaţă. Sub cortul comandamentului s-au adunat toţi camarazii nemţi şi s-au răcorit cu berea ce mai rămăsese. Un sergent major cu barbă lungă, căruntă, care tot timpul stătea cu o pipă între dinţi, a venit să îşi ia rămas bun de la noi şi să ne mulţumească pentru participare. Apoi au venit locotenentul şi colonelul Tim Smith spre a ne strânge mâinile şi a ne ura drum bun spre patrie. Colonelul ne-a mărturisit că a avut un străbunic în artileria confederată care a fost lovit de un şrapnel chiar în ultima zi a acestei lupte, aşa că avea motive serioase de a participa la reînscenare.

Când deja ne luasem bagajul şi ne pusesem în mişcare, se apropie de noi însuşi generalul Pickett. Îşi scosese tunica, păstrând doar o vestă şi chipiul pe cap. Ne-a dat mâna la toţi cei 8 care formam grupul european şi ne-a mulţumit că am luptat sub ordinele sale. Acest gest de nobilă curtenie din partea unui superior către subordonaţii săi atât de umili era foarte frumos şi ne onora deosebit de mult. Atunci, eu am spus, puţin emoţionat, dar foarte hotărât: „Boys, I propose three cheers for our brave General Pickett: hip-hip-hurray!” Camarazii l-au ovaţionat, iar generalul şi-a pus mâna pe inimă şi s-a înclinat, cu delicateţe şi recunoştinţă în priviri.

Aşa a fost la Gettysburg unde am murit, a doua oară, pentru cauză – simbolic de data aceasta – după 150 de ani. Acolo umbrele eroilor din vechime s-au întâlnit cu aceia care ştiu să-i omagieze şi să le perpetueze memoria.

 

Fotografii de Adrian-Silvan Ionescu

AFACERI DE LA ZERO