Nu ştiu dacă au început să se publice cronici la ultima carte alui Mircea Cărtărescu, "Zen", jurnalul anilor 2004-2010, lansat laTârgul de carte Bookfest, în urmă cu o lună. În mod cert nu vor finumai întâmpinări pozitive, e posibil ca vocile celor nemulţumiţisă fie mai numeroase. Chiar nu contează. Sensul acestor rândurieste nu atât să facă o cronică, cât să sublinieze o seamă decaracteristici ale genului de jurnal pe care îl scrie MirceaCărtărescu, unul cu adevărat literar. Şi rar. Mă voi strădui săprivesc lucrurile din două unghiuri de vedere.
Există sute, chiar mii de jurnale publicate pe toate meridianelelumii, în care autorii lor notează cu satisfacţie şi acribie, depildă, ora vizitei cutărui personaj, dacă au băut o cafea ori osticlă de votcă, cât de mult şi-au bârfit cunoştinţele şi oraşul,dacă au ajuns ori nu acasă în patru labe de la vreo sindrofie,toate durerile de burtă, de dinţi, de cap, orele la care au plecatşi la care s-au întors de la slujbă, cum era îmbrăcat cutare, cums-a făcut de râs cutare în nu ştiu ce împrejurare etc. etc.,amănunte care poate interesează iubitorul de cancanuri, istoricul,istoricul literar sau genealogistul, dar care, din punct de vederestrict literar, sunt absolut inutile. În general, cel care scrie sestrăduieşte să se prezinte într-o lumină cât mai favorabilă. Spredeosebire de acestea, jurnalul despre care discutăm acum este înproporţie de nouăzeci la sută unul de idei - frământările legate degestaţia şi scrierea unui roman, de primirea lui, despre cărţile pecare autorul le citeşte sau pe care şi le aminteşte în legătură cucreaţia acelui moment. Or, să scrii 600 de pagini despre acestelucruri, care se adaugă sutelor de pagini ale celorlalte douăvolume la fel de substanţiale, în mare măsură aidoma, înseamnă căautorul lor este cu adevărat frământat de ceea ce aşterne pehârtie, pentru că, fapt extrem de important, nu se repetă, ba chiartransmite un sentiment de crescendo ideatic. Este jurnalul unuipersonaj, care este scriitor, dar nu un personaj-scriitor îngeneral, ci scriitorul Mircea Cărtărescu. Nu rămâne decât săaccepţi sau nu.
Pe de altă parte, analizând subiectiv, cred că foarte mulţiscriitori, fie că o recunosc ori nu, se regăsesc sau ar trebui săse regăsească în frământările acestea. Aproape toţi sunt constrânşisă găsească surse de supravieţuire, eventual scriind pentru ziaretexte care îi îndepărtează de creaţia lor, uneori chiar o urâţesc.Din fericire pentru el, Mircea Cărtărescu n-a adăugat acestorfrământări dilema montherlantiană, că familia sau iubirea pentru ofemeie l-ar putea împiedica să creeze - rezultatul în cazul luieste o căsnicie fericită pentru care nu încetează să-i mulţumeascălui Dumnezeu. Cărtărescu nu se sfieşte să-şi recunoască temerile -că nu va fi în stare să-şi îndeplineacă planurile, că scrisul săuajunge "pe pilot automat" şi devine "înspăimântor de prost" - deparcă "aş fi complet decerebrat" -, că apare o discrepanţă întreceea ce vrea să scrie şi ce scrie cu adevărat, că are momente încare e incapabil să-şi aştearnă gândurile pe hârtie şi e cuprins depanică, convins, mai degrabă în joacă, de sfârşitul vieţii sale caprozator. Prin aproape toate aceste temeri şi frământări treceorice creator adevărat care se confruntă cu înspăimântătoarea trudăde a aduce lumea din mintea lui, inventată şi virtuală, lacunoştinţa şi pe înţelesul semenilor din lumea reală.
Unde mă despart de autorul acestui formidabil jurnal, deşi măstrăduiesc să-l înţeleg, este în obsesia receptării. Fireşte căoricare scriitor are nevoie de public, nu scrie nimeni pentrusertar sau pentru posteritate, e plăcută recunoaşterea, întâlnireacu cititorul, intercondiţionarea cu reacţiile lui. Dacă ai şansă.Mircea Cărtărescu este probabil cel mai citit scriitor român,cărţile sale se tipăresc în tiraje ameţitoare în comparaţie cu alecelorlalţi, se scrie mult despre el, este cel mai tradus scriitorromân, aproape în toate limbile, este cel mai premiat scriitorromân, şi totuşi el e nemulţumit când trec câteva luni şi n-a scrisnimeni despre el, când apare o cronică negativă, când un cutare îireproşează ceva, când nu-i apar nu ştiu ce titluri în limba cutare,sau îi apar cu întârziere, când nu ia nu ştiu ce premiu (fireşte,întâi de toate, obsesia Nobelului). Enorm de mulţi scriitori suntaidoma frământaţi, au frustrări, invidii şi nemulţumiri similare(eu însumi cunosc mai mulţi), numai că ei n-au ajuns lasinceritatea dezarmantă a lui Mircea Cărtărescu. Orice creator esteteribil de orgolios, dar, în cazul lui, orgoliul e vecin cuparanoia. Pentru că întrebarea firească ar fi: După ce obţine toatelucrurile după care tânjeşte, şi pe care în mare măsură le obţine,cum va mai reacţiona? Mereu îi va lipsi ceva. Într-un fel, îşi dăsingur răspunsul, în acelaşi jurnal de admirat: "«Pentrucine scrieţi?» - mă tot întreabă peste tot, până şi lafierul de călcat. Pentru cine scriu, Dumnezeule mare? Pentru ceicare admiră şi critică decent, adică pentru cei ce comit actuldecent de a înţelege. Sau nici măcar pentru ei."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
