• Leu / EUR4.8793
  • Leu / GBP5.7839
  • Leu / USD4.8008
Ziarul de Duminică

Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad (II)/ de Tudor Greceanu

Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad (II)/ de Tudor Greceanu

Autor: Tudor Greceanu

18.08.2016, 23:38 422

În ziua de 23 noiembrie nu s-a zburat din cauza unui viscol cumplit, care făcea decolarea imposibilă. Nu însă şi activitatea tancurilor ruseşti. Aşa se face că încă pe la orele 16, când se întuneca, zgomotul de tancuri devenise foarte puternic dinspre sud (calea ferată în rambleu) şi ne aşteptam ca în cursul nopţii să dea peste noi. (Ruşii, cred şi acum, nu ştiau de existenţa aerodromului, altfel sigur ne-ar fi atacat.)

Din acest motiv, comanda grupului, Escadrila 57 şi staţia radio au părăsit latura de sud şi s-au înghesuit peste noi (56 şi 58), pe latura de est.

Am pus santinele şi patrule comandate de ofiţeri pe latura de sud, bateriile lui Şerbu şi Apostolescu în faţa avioanelor, cu ţevile orizontale îndreptate spre sud. Şi am aşteptat noaptea.

Urma să cerem prin radio aprobarea de evacuare a aerodromului, patru avioane de transport greu pentru oameni şi, dacă vremea va permite, să decolăm cu cele 30 de avioane pe care le mai aveam disponibile (la unele din ele mecanicii lucrau cu un spirit de sacrificiu formidabil.)

N-am apucat să expediem radiograma. Atacul s-a produs între orele 20 şi 21 noaptea, când un zgomot puternic de şenile ne-a dat a înţelege că ruşii se hotărâseră. Iscoadele de la calea ferată au venit în fugă să ne avertizeze că un mare număr de tancuri T 34 se opriseră imediat dincolo de calea ferată cu oamenii pe jos. S-au oprit, au făcut focuri şi se pregătesc de atac spre nord. Rămăsese pe latura sud-est coloana noastră auto, încărcată şi folosită acum drept camuflaj.

Pe la ora 21 primele tancuri au apărut la creasta căii ferate. Silueta lor era vizibilă pe fundalul luminat de focurile din spate. Viscolul se mai potolise. Şerbu şi Apostolescu au deschis foc de artilerie eficace, ochit pe ţeavă. Tancurile s-au retras, lăsând unul imobil pe creasta căii ferate. A urmat o acalmie de vreo oră, în care ruşii, probabil, s-au sfătuit cum trebuie procedat, neştiind ce forţe au în faţă.

Era evident că următorul atac nu se va mai opri atât de uşor, căci noi ştiam de ce forţe ridicole dispuneam în realitate.

A existat un fel de consiliu al ofiţerilor. Gradele, funcţiile şi vechimea nu mai aveau nicio semnificaţie. Crihană nu mai exista pe nicăieri, Stătescu, nici atât. Comandanţii, în asemenea situaţii, se selecţionează singuri, oamenii îi înţeleg, le acceptă autoritatea, curajul şi intransigenţa şi execută ordinele lor.

Primul lucru a fost să se dea ordin tuturor oamenilor să urce toate avioanele cu coada pe butoaie de ulei, pentru a putea trage la orizontală cu tunurile şi mitralierele de bord. În timp ce acest lucru se executa sub supravegherea subofiţerilor şi maiştrilor, noi am continuat sfatul şi s-a hotărât ca în fiecare avion să fie un pilot. Focul va fi deschis numai la ordinul căpitanului Şerbănescu. Atacul s-a repetat pe la ora 22. De data asta cu foarte multe tancuri, care au apărut trăgând. Şerbănescu a dat ordin să se deschidă focul. A început un adevărat infern. Pentru a doua oară, ruşii s-au retras dincolo de calea ferată, surprinşi de intensitatea şi de genul de foc pe care îl primeau. În fond, erau pifani şi era posibil ca nici atunci să nu fi identificat un aerodrom. La un nou sfat am hotărât cu toţii că ofiţerii în niciun caz nu pot cădea vii în mâna inamicului, căci nimeni nu poate garanta cât poate rezista la „anumite metode de interogare”.

Pe subofiţeri i-am lăsat să hotărască singuri ce vor face. Au fost de acord că vor urma soarta noastră.

De data asta, pauza a fost mai mică şi de dincolo de calea ferată a început un foc ucigător din zeci de tunuri, care au căzut pe tot aerodromul. Avioane distruse sau incendiate, zeci de morţi sfârtecaţi, braţe şi picioare care zburau pe sus. Căram cu greutate răniţii în bordeie şi adesea, la lumină, vedeam că am cărat un mort sau o bucată de om. Eram plini de sânge, de fum şi praf, ca urşii – în costumele noastre îmblănite. Eram disperaţi. La un moment dat a venit la Şerbănescu adjutantul Tiberiu Vinca, care i-a spus: „Domnule căpitan, dacă tot urmează să ne împuşte, e mai normal să încercăm să decolăm.”

Unitatea exista numai în virtutea avioanelor. Dacă numai unul va reuşi, el va putea spune ce s-a întâmplat aici şi, cine ştie, poate va putea cere un ajutor, pentru eventualii supravieţuitori. Şerbănescu, fără nicio ezitare, a acceptat şi s-a început identificarea avioanelor care mai puteau decola. S-au găsit doar 16. Vinca a declarat că el mai ia un camarad, culcat pe burtă în fuzelaj, după ce va demonta aparatul de radio, instalaţia de oxigen şi blindajul rezervorului. Toţi au fost de acord.

I-am propus lui Panait să-l iau cu mine, dar a refuzat, spunând  că va zbura ca pilot. Şi-a desfăcut gutiera şi pansamentele şi a plecat la avion. Eu l-am luat pe Zaverdeanu şi mi-am supravegheat demontarea părţilor stabilite din avion.

Când Şerbănescu a tras racheta roşie care dădea semnalul de decolare, a fost o adevărată nebunie. A nu se uita că era o noapte beznă, luminată doar de incendii, de fulgerăturile proiectilelor şi de trasoare de toate culorile.

Aerodromul era plin de gropi de obuze. Tancurile ruseşti, la pornirea motoarelor noastre, au înţeles în sfârşit pe cine au în faţă. Au reluat înaintarea pe aerodrom, trăgând încontinuu.

La decolare, Naghirneac s-a ciocnit de Rozariu, ambele avioane au luat foc şi ardeau la distanţă de 50 m unul de altul. Iolu Nicolae având în braţe pe Simoneta au fost izbiţi în plin de un obuz de tanc rusesc. Simoneta a murit şi Iolu, cu craniul sfărâmat, a rămas pe loc (ulterior a fost evacuat prin nu ştiu ce minune la un spital în Germania; trăieşte şi astăzi cu o placă de argint în cap – în 1993, n. ed.).

Văzând această nebunie, am spus lui Panait (care nu zburase niciodată noaptea) să rămână pe loc şi să decoleze doar la urmă, odată cu mine, care îmi asumasem răspunderea navigaţiei până la Tacinskaja.

Ultima imagine pe care am înregistrat-o este aceea a tancurilor ruseşti trecând ca peste vreascuri peste bateria A.A. a lui Apostolescu şi pe Şerbu care, singur în baterie, în cămaşă, trăgea cu toate patru tunurile de 75 mm. I-am arătat lui Panait avioanele lui Naghirneac şi Rozariu arzând şi i-am spus că cel mai bine e să trecem printre ele, ca să aibă un reper de decolare. Aşa am făcut, lăsând loc lui Panait, am trecut razant pe lângă Rozariu şi, cu avionul dezechilibrat de Zaverdeanu, am reuşit să mă desprind. Am avut bucuria de a vedea lângă mine lumina roşie a lui Panait. Nu mai aveam radio, dar Panait mi-a făcut semn să nu plecăm cu muniţie la noi, aşa că, de două ori am picat, trăgând cu toate armele în infanteriştii ruşi.

Niciun reper, noapte, ger cumplit şi doar o biată busolă magnetică care arăta ce voia ea. Totuşi, cu ceasul, cu busola (pe care o cunoşteam acum perfect), am ajuns exact unde am vrut – la Tacinskaja. De notat că în general şi chiar din instrucţiuni, Messerschmitt-ul 109 E7 nu era echipat pentru zbor de noapte şi nici pentru navigaţie radio.

Am ajuns primii. După noi au mai aterizat Scurtu Dan, Burileanu Nicolae, Milu Ioan. Restul au aterizat fie la Morozovskaja, fie pe terenuri vecine.

Deşi Tacinskaja avea toată dotarea necesară, noi am aterizat pe teuri de benzină, căci nu aveam cu ce recepţiona.

Ne-am scos „clienţii” din „cutie” şi apoi am plecat cu o motocicletă la locuinţa lui Gheorghiu Ermil. Cu greu am fost „autorizaţi” să-l trezim. I-am expus ce s-a întâmplat la Karpovka. La început s-a cam speriat (am spus cam cum arătam), căci nu ne-a recunoscut, apoi a ascultat tot şi după o „matură chibzuinţă” a explicat că nu se poate face absolut nimic. I-am întors spatele şi am plecat iar la aerodrom, unde am găsit tot personalul în picioare.

Le-am relatat întrevederea. Erau revoltaţi încât au declarat că bombardierii aşteaptă să se lumineze de ziuă pentru ca ruşii să intre la camuflaj şi vor decola fără ordin, pentru a salva ce mai pot de la Karpovka. Aşa au şi făcut. Două Junkers-uri 52 au ajuns la Karpovka în zorii zilei. Au fost asaltaţi de bieţii supravieţuitori şi înainte de a se opri din aterizare erau deja supraîncărcaţi, aşa că au trebuit să decoleze pentru a nu fi distruse avioanele. Doi soldaţi, însă, au reuşit de disperare să ia în braţe un montant de la coadă. Numai unul a ajuns la destinaţie, dar atât de îngheţat încât numai cu ranga a putut fi desprins de montanţi.

La Tacinskaja am stat doar trei zile, după care, din ordinul lui Gheorghiu, am plecat la Morozovskaja, unde erau toate unităţile combatante ale Corpului. Aici am fost primiţi ca Robinson Crusoe şi fiecare a vrut să vadă bietele noastre avioane, epave ale unei epopei fără glorie. Bieţii băieţi, dacă le-am fi cerut aripa de înger şi pe aceea ne-ar fi dat-o. Parcă se simţeau vinovaţi că n-au fost şi ei lângă noi, când şi noi eram doar 26 de supravieţuitori din peste 400 de oameni rămaşi acolo.

Peste circa o lună, la Tacinskaja a ajuns un grup de supravieţuitori de la Karpovka. Circa 200 de oameni care, sub comanda unui ofiţer de rezervă de administraţie, sublocotenentul Drăgan, şi a unui elev mecanic, Bîscă Marin, pe jos, înarmaţi doar cu puşti Manlicher 6,5 mm, model 1893, mergând numai noaptea, mâncând rădăcini şi zăpadă, au străbătut 300 km în teritoriul inamic, apoi linia frontului şi, ca nişte stafii în zdrenţe, s-au întors acasă. Ultimele rămăşiţe ale Grupului 7 Vânătoare de Messerschmitt 109 E7. 

O săptămână mai târziu, probabil pentru că ne era prea bine aici, am primit ordin să ne deplasăm la Novocerkask, la nord de Rostov, unde vom fi singuri pe aerodrom, tot cu epavele noastre neutilizabile.

Peste o lună am primit ordin să predăm aceste avioane la fabrica germană „Land und See”, la Stalino. Nu vreau să descriu starea psihică cu care am acceptat să conduc această nenorocită formaţie de strigoi, atât ca avioane (pe care le iubeam din tot sufletul) cât şi ca piloţi.  Nu aveam nici măcar o pereche de izmene de schimb.

Am ajuns totuşi şi la Stalino cu toate cele 13 avioane. Aici însă am avut o mare şi frumoasă surpriză. Nu ştiu de unde aflaseră ce e cu noi, dar când am aterizat, directorul, eseiorii şi toată fabrica ne-au primit ca pe Ulise. Au pus imediat santinele la fiecare avion pe care l-am tras la linie şi directorul ne-a condus personal la o cazare excepţională, invitându-ne pentru seara la o recepţie oficială dată în cinstea noastră.

Noi am refuzat, scuzându-ne că nu avem decât costumele de zbor şi nici măcar o maşină de bărbierit. După ce am dormit patru ore, am găsit toată îmbrăcămintea noastră spălată, cârpită şi călcată, rufe noi, trei frizeri care ne-au făcut cum am vrut noi.

Deoarece directorul a insistat să venim la recepţie aşa cum eram îmbrăcaţi, ne-am conformat. Au fost de nedescris de binevoitori şi de plini de admiraţie  şi respect. Aici am cunoscut-o şi am făcut a doua zi un zbor cu Hanna Reitsch. O femeie pilot unică în felul ei. Pe atunci era pilot de încercare la fabrica Junkers. A treia zi, fabrica ne-a dat 13 avioane nou-nouţe, cu care am plecat la Rostov, în cadrul Grupului mixt român de bombardament şi vânătoare, sub comanda Părintelui Iosifescu (locotenent-comandor).

Dar asta e de acum altă poveste...

 

Din volumul„Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad”, de Tudor Greceanu, în curs de reeditare la Editura Vremea. Cuvânt înainte de Martha Greceanu. Prefaţă de Neagu Djuvara. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, îngrijită de colonel (r) Dumitru Roman

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.8793
Diferență: -0,1146
Ieri: 4.8849
Azi: 4.8008
Diferență: -0,0208
Ieri: 4.8018
Azi: 5.7839
Diferență: -0,4818
Ieri: 5.8119
Azi: 5.0325
Diferență: -0,3525
Ieri: 5.0503