Mă bucur să constat că pronosticul meu de acum patru ani cuprivire la proza Mariei Manolescu se adevereşte odată cu apariţiacelui de-al doilea roman. Scriam atunci că prozatoarea e capabilăde mari surprize în viitor de vreme ce în "Halterofilul din Vitan",un mic roman caricatural fără ambiţii, lumea pusă în scenă eratratată cu o ironie atât de crudă şi de deşănţată, încât scriituraMariei Manolescu aluneca adeseori în expresionism. În spatele uneivoci preocupate exclusiv de a ridiculiza aspiraţiile micilorîntreprinzători contemporani (personajele centrale erau domnulPopa, proprietar de bar, dar şi Mişu, barman halterofil cuveleităţi artistice), se putea ghici deja o prozatoare capabilă deproblematizări acute.
Deşi nu s-ar zice la prima vedere... Căci, alături deneseriozitatea titlului, cam liricoid-bombastic, "Ca picăturile desânge pe linoleumul din lift (supraroman)"* păstrează ceva dinpredilecţia pentru un efect kitsch derivat din trama senzaţionalăaplicată unor personaje hiperbanale. Construită ca o proză în ramă(deşi scriitoarea n-are nici în clin nici în mânecă cu textualismuloptzecist), cartea cuprinde romanul unei florărese care conservă decâteva zile cadavrul fiului în congelator. Scriitura MarieiManolescu coboară, cel puţin aparent, la orizontul mental al uneifemei de 50 de ani care a citit două cărţi în viaţa ei, Biblia şiromanul publicat pe blog al fiului. Astfel încât discursul care-icompune romanul e, pe rând, stângaci, peltic, naiv, superficial sautraversat de accese de isterie - mai ales că, citim printrerânduri, femeia suferă de tulburări obsesional-compulsive. Eternagospodină perorează la nesfârşit despre propriile fobii, îşietalează fără pic de autocenzură complexele şi nemulţumirile (aajuns la 130 de kg), filozofează comic pe diverse teme social-umanesau îngână pur şi simplu maxime şi sentinţe din folclorulurban.
Întregul efect al romanului derivă, însă, din fuziunea treptată,aproape insesizabilă, a bavardajului florăresei cu discursulfunerar al unei mame disperate. Ne dăm seama, pe măsură ce avansămîn lectură, că flecărelile sau divagaţiile nu sunt decât formedeliberate de a oculta realitatea: abia la pagina 17 aflăm că fiulzace în frigider şi doar la pagina 75, după multe alte digresiuni,că s-a sinucis din cauza unei emisiuni televizate în care mama îicondamna romanul licenţios. Bârfa incontinentă care compune romanulMariei Hristescu ascunde de fapt un veritabil policier psihologiccu destule momente de tensiune sau răsturnări de situaţie. Ceea cepărea spovedania unei florărese capricioase sau nebune se dovedeştea fi, treptat, refacerea imaginară a traseului către fiul pierdut.Accentul se mută de pe senzaţionalismul exterior pe motivaţiileinterioare ale confesiunii. Dacă scrie acum un roman, MariaHristescu o face nu dintr-un subit bovarism artistic, ci dinîncercarea de a elucida resorturile subliminale ale sinucideriifiului.
Într-o notă crudă şi macabră, fără a exagera vreo clipă dimensiuneasimbolică, prozatoarea reuşeşte să sugereze convingător faptul căacţiunile indiferente ale unei femei pragmatice şi incapabile deadâncime psihologică compun un ciudat ritual de priveghi. Un ritualcu atât mai emoţionant cu cât se desfăşoară indirect şiinconştient. Cristi e absent doar în măsura în care nu-i mai dămamei prilejul de a-l îngriji, transformând-o într-o fiinţă completinutilă: "Şi dacă intru în casă nu am nimic de făcut. Nici oscrumieră de schimbat. Perdelele sunt albe şi miros frumos. Pe josnu sunt şosete murdare. În coşul de baie nu sunt haine mirosind atranspiraţie. Nici cutii de bere şi nici cearceafuri cu pete". Ceeace părea însă discursul unei persoane egocentrice şi absurde setransformă, pe nesimţite, în mărturia unei dureri imposibil deconsolat: "Am stat în parc şi m-am uitat la oameni şi n-am văzutnimic la ei, nimic pentru care să vreau să cunosc pe vreunul dinei, nimic pentru care să vreau să cunosc pe altcineva decât peCristi şi mi-am pus ochelarii cu lentile de sticlă şi tot n-amvăzut altceva şi am închis ochii şi nu l-am văzut decât pe Cristişi apoi am deschis ochii şi mi se părea că toţi oamenii au faţalui, sau măcar ceva din el".
Maria amână dezvăluirea publică a morţii, precum şi înmormântareapropriu-zisă, pentru a-şi îngădui câteva zile de intimitate cu fiulpierdut. Atât de profundă e experienţa comuniunii postmortem, încâtfemeia intră propriu-zis în pielea lui Cristi. Iar ceea ce pare înmod obiectiv un început de nebunie devine, pe alt plan, oconciliere totală cu fiul pe care nu l-a înţeles niciodată. În celetrei zile cât fiul o aşteaptă în frigiderul simbolic (cavou şi uterîn acelaşi timp, căci a fost cumpărat la naşterea băiatului), MariaHristescu îi adoptă toate obiceiurile şi deprinderile,depersonalizându-se complet: ascultă Kurt Cobain, se plimbă culaptopul după ea şi scrie un roman, fumează şi dansează goală, seblochează deliberat în liftul cu picăturile de sânge care ainspirat scrierile lui Cristi. Furie şi remuşcare, compasiune şidragoste frenetică, nevoie de mortificare şi de mărturisire publicăa vinei, toate sunt senzaţii pentru care Maria Manolescu găseşteformule sau soluţii narative ingenioase. Ritualul religios alvegherii mortului, de care o persoană cu orizontul mental alflorăresei ar fi incapabilă, e figurat ca tic patologic: "deschidfrigiderul şi ochii mei îl văd pe Cristi care e tot acolo şi totmort, şi ochii mei cred, dar inima mea nu crede şi mâna mea îlatinge pe Cristi şi Cristi e rece, aproape congelat, pentru că amdat frigiderul la maxim, iar frigiderul meu funcţionează impecabil.Şi închid uşa de la frigider şi o deschid iar şi o închid şi odeschid şi o închid. De trei ori. Unele lucruri trebuie să le facide trei ori ca să funcţioneze". Faptul că repetiţia sacră care arduce la învierea fiului e figurată printr-un automatism specificpersoanelor afectate de sindromul Tourette nu diminuează tragismulcărţii, ci îl potenţează.
De altfel, adâncimea dramei nu e redată prin mecanisme psihologicecomplexe, ci prin repetiţii lingvistice şi automatisme cu dublafuncţie de a sugera pauperitatea intelectuală a Mariei Hristescuşi, în subsidiar, ritmul tensionat al imensului epitaf pe care eaîl compune la laptopul mortului. Deşi n-au nimic liric propriu-zis(părţile aşa-zis "liricoide" sunt aporturile subiective aleflorăresei), multe fragmente din romanul Mariei Manolescu pot ficitite ca poeme autonome. Întâlnirea absolut remarcabilă dintremamă şi iubita fiului ia aspectul unei austere şi absurde ciocniride replici care traduc imposibilitatea primeia de a accepta şi de amărturisi deschis tragedia. Le transcriu în grafia specificăpoeziei, aşa cum apar în volum: "Şi mi-a zis că ei Cristi nu i-aspus nimic şi că şi-a închis telefonul de alaltăieri de la miezulnopţii, şi că ieri şi azi ea a fost la noi acasă şi nu a răspunsnimeni./ Şi am zis că ştiu că n-a răspuns nimeni./ Şi mi-a zis cănu ştie unde e./ Şi am zis că ştiu că nu ştie./ Şi m-a întrebatdacă eu ştiu unde e./ Şi am zis că nu ştiu/ Şi mi-a zis că o seîntoarcă./ Şi i-am zis că nu ştiu sigur".
Cu toate calităţile enumerate mai sus, umbreşte valoarea cărţiirama voit textualistă, cu înfruntarea pe viaţă şi pe moarte dintremamă şi fiu în ce priveşte concepţia asupra artei. Chiar dacăasumate, pasajele din romanul fiului, nişte reveriimasochist-domestice în care apar falsificate sau maculate atâtistoria familiei, cât şi obiectele sacre ale gospodăriei, suntprost scrise şi nu meritau expunerea pe un sfert din roman. E preaevidentă în general pledoaria pentru libertatea de expresie în artăşi condamnarea viziunii înguste a mamei, de vreme ce scriitoareapune în gura personajului central chiar scandaluri recente precumcel cu zvastica din expoziţia de la New York. Mă reţine, aşadar,din a eticheta "Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift"drept excelent impresia că Maria Manolescu îşi subminează unîntunecat roman al ambiguităţii iubirii materne, în care cruzimeaşi grotescul fac casă bună cu candoarea şi umorul, ataşându-i unmobil filozofic-existenţial extrem de transparent - sau doar slabmotivat artistic, ceea ce-i, din păcate, cam totuna.
*) Maria Manolescu, "Ca picăturile de sânge pe linoleumul dinlift (supraroman)", Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 200p.
Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar,redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie alUniversităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză desprecritica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 decronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiulcultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent învolumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004;Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş(coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu,2009.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
