Am deschis uşa grea, de lemn, a capelei şi m-am strecurat înăuntru. Interiorul era întunecat şi mohorât, luminat doar de candelele ce pâlpâiau în faţa micilor picturi ale sfinţilor protectori ai familiei noastre: Ioan Botezătorul, îmbrăcat în straie de lână, în cinstea Florenţei, Fecioara Crinului, Santa Maria del Fiore, preferata mamei mele, după care fusese numit Domul, şi Sfântul Anton, care-l purtase pe pruncul Isus în braţe şi după care fusese botezat tata.
Când am intrat, am auzit un geamăt uşor, grav. Când am ridicat lampa în direcţia zgomotului, am văzut o siluetă întunecată îngenuncheată la grilajul altarului. Tata se ruga din toată inima, cu fruntea pe încheieturile mâinilor împreunate.
Am îngenuncheat lângă el. S-a întors spre mine şi lacrimile adunate în ochii săi chihlimbarii au sclipit în lumina lămpii.
― Fiica mea, iartă-mă, a spus.
― Nu, am zis eu, tu trebuie să mă ierţi. Te-am lovit.
― Şi eu te-am lovit. Tu nu voiai decât să-ţi aperi mama. Asta voiam şi eu, dar m-am pomenit făcând taman pe dos. Sunt mai în vârstă şi ar trebui să fiu mai înţelept. A privit în sus la Christosul cel chinuit: După atâţia ani, ar fi trebuit să învăţ să mă stăpânesc…
Voiam să-l liniştesc. Am pus o mână pe braţul lui şi am spus încet:
― Deci am moştenit firea iute de la tine.
A oftat şi şi-a trecut blând buricul degetului mare peste obrazul meu.
― Biet copil, nu e vina ta.
Încă îngenuncheaţi, ne-am îmbrăţişat. În clipa aceea, medalionul uitat a ales să-mi alunece de la cingătoare. S-a lovit de podeaua de marmură, a descris un cerc perfect, apoi, a căzut pe o parte.
Tata s-a întins după monedă, a ridicat-o şi a privit-o, apoi şi-a îngustat ochii şi şi-a ferit puţin faţa, de parcă ar fi fost gata să fie pălmuit. Apoi a spus:
― Vezi, la asta dă naştere furia. La acte de violenţă.
― Da, am spus eu, nerăbdătoare să închei conversaţia, pentru a reveni la plăcutul sentiment al împăcării. Mama mi-a povestit despre crima care a avut loc în Dom. A fost un lucru îngrozitor.
― A fost. Nu există nici o scuză pentru crimă. Asemenea violenţe sunt fapte abominabile înaintea lui Dumnezeu.
Medalionul de aur, pe care-l ţinea tot sus, a lucit în lumina palidă.
― Ţi-a spus şi care a fost reversul?
Am încercat să înţeleg, dar n-am reuşit. La început, am crezut că se referea la medalion.
― Reversul?
― Lorenzo. Dragostea lui pentru fratele ucis l-a făcut să înnebunească în zilele care au urmat. Optzeci de oameni în cinci zile. Câţiva erau vinovaţi, dar cei mai mulţi doar aveau nenorocul de a se înrudi cu cine nu trebuia. Au fost torturaţi fără milă, sfâşiaţi în patru, iar trupurile lor sfâşiate şi însângerate au fost aruncate pe ferestrele Signoriei. Şi ce i-au făcut cadavrului bietului Messer Iacopo…
S-a cutremurat, prea îngrozit de amintire, pentru a continua.
― Şi totul în zadar, căci nici un râu de sânge nu-l putea învia pe Giuliano. A deschis ochii şi s-a uitat la mine: Ai o latură răzbunătoare, copilă. Ascultă ce-ţi spun. Răzbunarea nu aduce nimic bun. Roagă-te ca Dumnezeu să te elibereze de ea. Mi-a pus medalionul rece în palmă. De fiecare dată când îl vei privi, să-ţi aminteşti ce ţi-am spus.
Mi-am coborât privirea şi i-am primit supusă vorbele în timp ce mâna mi s-a închis repede peste comoară.
― Îmi voi aminti.
Spre uşurarea mea, în sfârşit, s-a ridicat şi eu i-am urmat exemplul.
― Ai mâncat? l-am întrebat.
A dat din cap că nu.
― Atunci, s-o găsim pe bucătăreasă.
Pe drumul de ieşire, tata a luat lampa şi a oftat.
― Domnul să ne ajute, fiica mea. Dumnezeu să ne ajute să nu ne lăsăm din nou pradă furiei.
― Amin, am spus.
*
În noaptea aceea, înainte ca Zalumma să se ducă la culcare, am căutat-o şi am convins-o să vină în cămăruţa mea. Am închis uşa după noi, apoi, am sărit în pat şi mi-am cuprins genunchii cu braţele.
Şi alte şuviţe zburlite şi sârmoase îi ieşiseră din cozi şi scânteiau în lumina lumânării din mâna ei, care îi dădea feţei o încântătoare strălucire stranie şi pâlpâitoare, perfectă pentru povestea îngrozitoare pe care voiam s-o aud.
― Spune-mi despre Messer Iacopo, am încercat eu s-o conving. Tata spune că i-au profanat cadavrul. Ştiu că l-au executat, dar vreau să aflu amănuntele.
Zalumma s-a împotrivit. De obicei, îi plăcea să povestească asemenea lucruri, dar acesta era un subiect care se vedea că o tulbura.
― E o poveste îngrozitoare pentru un copil.
― Toţi oamenii mari o ştiu şi, dacă nu mi-o spui, o s-o rog pe mama.
― Nu, spuse ea atât de repede, încât răsuflarea ei aproape că stinse flacăra. Să nu îndrăzneşti să o superi cu aşa ceva. Încruntându-se, a pus lumânarea pe noptiera mea. Ce vrei să ştii?
― Ce i-au făcut cadavrului lui Messer Iacopo… şi de ce. Nu el l-a înjunghiat pe Giuliano… aşa că de ce l-au ucis?
S-a aşezat pe marginea patului meu şi a oftat.
― Aceste întrebări au mai multe răspunsuri. Bătrânul Iacopo de' Pazzi era patriarhul clanului Pazzi. Era un om învăţat şi foarte respectat de toată lumea. Era cavaler şi de aceea îi spuneau "Messer". Nu el a început complotul pentru uciderea fraţilor Medici. Cred că a fost convins să i se alăture când a fost limpede că ceilalţi aveau să continue cu sau fără el.
― Mama ta ţi-a spus că, atunci când l-au omorât pe Giuliano, au tras clopotele din campanila de lângă Dom?
― Da.
― Acela a fost semnalul pentru Messer Iacopo să călărească până în Piazza della Signoria şi să strige "Popolo e libertà!", îndemnându-i pe oameni să se ridice împotriva familiei Medici. Tocmise aproape o sută de soldaţi perugieni care să-l ajute să cucerească Palazzo della Signoria şi credea că cetăţenii îl vor ajuta. Dar lucrurile nu au mers aşa cum plănuise. Priorii au aruncat cu pietre în el şi în armata lui de la ferestre, iar oamenii s-au întors împotriva lui, strigând "Palle! Palle!"
Când a fost prins, l-au spânzurat la o fereastră, aceeaşi fereastră unde-i spânzuraseră şi pe Francesco de' Pazzi, şi pe Salviati. Datorită rangului său şi datorită respectului pe care i-l purtau oamenii, a fost primul căruia i s-a îngăduit să-şi mărturisească păcatele şi să primească ultima împărtăşanie. Mai târziu, a fost îngropat în mormântul familiei sale, la Santa Croce.
Dar s-a născut un zvon cum că, înainte de a muri, Iacopo îşi vânduse sufletul Diavolului. Călugării de la Santa Croce s-au speriat şi au dezgropat cadavrul, pentru a-l reîngropa în afara zidurilor oraşului, în pământ nesfinţit. Atunci, nişte giovani au dezgropat corpul la trei săptămâni de la moartea lui Messer Iacopo.
Fusese îngropat cu laţul în jurul gâtului şi giovani-i i-au târât cadavrul de funie prin tot oraşul. Zalumma a închis ochii şi a clătinat din cap, amintindu-şi. L-au batjocorit zile întregi, de parcă trupul său era o marionetă. L-au dus la reşedinţa lui şi l-au izbit cu capul de uşă, pretinzând că cerea să intre. Eu…
A şovăit şi a deschis ochii, dar nu m-a văzut.
― I-am văzut pe el şi pe giovani când mă întorceam de la piaţă într-o zi. Sprijiniseră cadavrul de o fântână şi vorbeau cu el. "Bună ziua, Messer Iacopo!", "Treceţi, vă rog, Messer Iacopo", "Ce vă face familia azi, Messer Iacopo?".
― Apoi, au lovit cadavrul cu pietre. Scotea sunete îngrozitoare, bufnituri înfundate. Plouase timp de patru zile când fusese îngropat şi era foarte umflat. În ziua când fusese spânzurat, purtase o frumoasă tunică violet. Tunica putrezise şi era acoperită acum cu o mâzgă negru-verzuie, iar faţa şi mâinile lui erau albe ca burta unui peşte. Gura îi era căscată şi limba umflată îi ieşea din gură. Avea un ochi închis şi unul deschis, acoperit cu o pojghiţă cenuşie, şi ochiul acela părea că se uita fix la mine. Părea să ceară ajutor de dincolo de mormânt.
M-am rugat pentru sufletul lui atunci, deşi tuturor le era frică să spună vreo vorbă bună despre Pazzi. Giovani s-au mai jucat cu corpul câteva zile, apoi, s-au săturat de el şi l-au aruncat în Arno. La Pisa a fost văzut plutind spre mare. Zalumma tăcut o vreme, apoi s-a uitat la mine: Trebuie să înţelegi, Lorenzo făcuse multe lucruri bune pentru oraş. Dar a menţinut vie ura oamenilor pentru Pazzi. Nu mă îndoiesc că cel puţin unul dintre giovani a primit un florin sau doi de la Lorenzo însuşi. Răzbunarea lui n-a cunoscut limite şi, pentru asta, Dumnezeu îl va face să plătească într-o zi.
A doua zi, pentru a-şi cere scuze, tata m-a luat cu el în caleaşcă pentru a livra cele mai bune ţesături de lână ale sale la palazzo Medici, de pe Via Larga. Am intrat pe porţile mari de fier. Ca întotdeauna, am rămas în trăsură, în timp ce servitorii priponeau caii, iar tata a intrat pe uşa laterală, însoţit de servitorii familiei Medici, încărcaţi cu mărfurile lui.
A stat înăuntru mai mult decât de obicei, aproape trei sferturi de oră. Mi-am pierdut răbdarea, după ce studiasem faţada clădirii şi-mi secătuisem mintea gândindu-mă ce s-ar putea afla în spatele ei.
În cele din urmă, gărzile de la intrarea laterală s-au dat la o parte şi tata a ieşit. Dar, în loc să se întoarcă la trăsură, a păşit într-o parte şi a aşteptat. Un careu de gărzi cu săbii lungi l-a urmat pe uşă. O clipă mai târziu, a ieşit un singur om, sprijinindu-se cu putere de braţul musculos al altuia. Avea un picior desculţ şi înfăşurat chiar deasupra gleznei în cea mai moale lână pieptănată, din care se făceau păturile nou-născuţilor.
Era pământiu la faţă şi uşor încovoiat, clipind în soarele puternic. S-a uitat la tata, care i-a atras atenţia spre trăsura noastră.
M-am aplecat în faţă pe scaun. Bărbatul, lipsit de frumuseţe, cu un nas mare şi coroiat şi cu falca de jos strâmbă, a privit către mine. După ce i-a spus ceva tovarăşului său, s-a apropiat, strâmbându-se de durere la fiecare pas, abia putând să-şi susţină greutatea pe piciorul beteag. Dar a continuat până când a ajuns la câţiva stânjeni de mine. Chiar şi atunci, a trebuit să-şi întindă gâtul în faţă, pentru a mă vedea.
Ne-am privit netulburaţi o clipă. M-a ţintuit cu privirea şi ochii i s-au umplut de o emoţie ascunsă, pe care nu o înţelegeam. Aerul dintre noi părea să vibreze, de parcă tocmai lovise fulgerul. Mă cunoştea, deşi nu ne întâlniserăm niciodată.
Apoi, bărbatul a dat din cap spre tata şi s-a retras în fortăreaţa sa. Tata a urcat în trăsură şi s-a aşezat lângă mine fără un cuvânt, ca şi cum nu se întâmplase nimic neobişnuit. Cât despre mine, n-am rostit nici un cuvânt, eram amuţită.
Tocmai îl întâlnisem pentru prima dată pe Lorenzo de Medici.
Fragment din volumul în pregătire la Editura Humanitas Fiction, în colecţia "Raftul Denisei", coordonată de Denisa Comănescu. Traducere de Carmen Săndulescu şi Marian Brătescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
