Se încheie curând una din cele mai frumoase expoziţii pe care am avut privilegiul să le vedem în Bucureşti în domeniul designului grafic, în ultimii zece ani (alături de „Străluciri olandeze” despre care am scris în Ziarul de duminică, în 2007).
În magistrala carte a istoriei designului grafic de Purvis şi Meggs, „Meggs' History of Graphic Design” (doritorii o pot citi la biblioteca UAUIM) Lucian Bernhard, născut în Germania în 1883, ocupă un loc de cinste, fiind considerat creatorul „stilului de afiş” – „Plakatstil”.
Cartea amintită povesteşte şi două dintre cele mai decisive momente biografice ale lui Bernhard. Mai întâi, cum a fugit de-acasă la şaisprezece ani, după ce a pictat în culori vii şi în concepţie proprie casa părintească proaspăt (şi convenţional!) zugrăvită, ca urmare a vizitării unei expoziţii de design interior la Munchen şi apoi, cum a câştigat în mod miraculos concursul pentru reclama chibriturilor Priester. E deosebit de frumoasă şi relatarea genezei acestui afiş, de fapt, geneza unui nou concept într-unul din cele mai importante medii publicitare ale secolului XX. Practic a început prin a picta o faţă de masă în carouri pe care se afla o scrumieră cu o ţigara aprinsă şi o cutie de chibrituri, apoi, părându-i-se imaginea încă prea simplă, un grup de fete de-abia îmbrăcate în fundal, dansând. După aceea, artistul a început fenomenul invers: fetele i s-au părut prea mult sau poate ceva prea comercial (intuind adagiul lui Behrens şi al modernismului, „less is more”) şi le-a şters, şi apoi toate celelalte elemente au fost acoperite de culoare până au rămas doar denumirea firmei „Priester” şi două beţe cu fosfor strălucitor pe întregul afiş. Trimis in ultima clipă, a fost respins de juriu şi salvat, tot în ultima clipă, de a ajunge la coş, de un membru al juriului (Ernst Growald) care-a spus: „ăsta este pentru mine premiul I. Este un geniu”.
Practic, în continuarea dezvoltărilor şi direcţiilor plastice împlinite de artiştii Art Nouveau şi de cei ai Secesiunii Vieneze (fără fundaţia pusă de ei, arta lui Bernhard nu ar fi fost posibilă), graficianul aduce esenţa modernismului – simplitatea, laconismul, culoarea – în construcţia de afiş. Lucrează logo-uri pentru Bosch (s-a păstrat până azi, cum arată Hubert Riedl, „bujia cu fulger” gândită de Bernhard), pentru Audi (în prezent s-a procedat la reducerea trăsăturilor la „A” şi la „d” care, în concepţia originală, făceau o elansare foarte frumoasă a scrierii), pentru Stiller, UFA şi Cat’s Paw – acestea sunt folosite şi în prezent – şi pentru companii de tutun precum Manoli, pentru care imaginează unul din cele mai interesante şi reducţioniste logo-uri ale vremii: în 1913 concepe un simplu M, cu trăsăturile superioare rotunjite, înscris într-un cerc.
În vacarmul vizual al străzii, Bernhard a ştiut să aducă zone de imagine care demonstrau esenţializare, concept, mesaj, care reuşeau, cu brio, să se distingă.
Nu putem traduce în cuvinte fantastica lui operă, modurile în care făcea să strălucească culoarea şi imaginea (cu mult înainte de pătrunderea fotografiei in afiş, apariţie care l-a banalizat aproape ca mijloc de expresie) şi cum le combina cu scrierea, cu caracterele fără serif sau încă inspirate de Art Nouveau, dar putem să arătăm că a fost deosebit de versatil, abordând cu talentul unui foarte mare artist, cele mai diferite genuri: de la afiş la grafica de carte, design interior şi design de literă. Cariera lui s-a continuat cu un deosebit succes în Statele Unite, unde s-a stabilit în anii ’20 (şi acum, AIGA - American Institute of Graphic Arts, http://www.aiga.org/medalist-lucianbernhard/ omagiindu-l pe designer). Pur şi simplu spicuind printre atâtea comori pentru ochi, să notăm designul pentru logo-ul vinului spumos Henkel, unde „k” –ul şi „l”-ul au trăsăturile graţios şi dinamic prelungite, sugerând dinamica dopului care sare, coperta de revistă cu oglindă încorporată (gest plastic de mare curaj, care depăşeşte râpa kitsch-ului prin forţa ideii; dedicată timpului prezent, revista conţinea unul din cele mai interesante elemente interactive posibil – angajându-l pe privitor în însăşi esenţa sa psihologică), logo-uri pentru mărci faimoase de care-am auzit de la părinţii noştri (precum cafeaua Frank), reclame pentru birotica Pelikan (companie pentru care-au lucrat şi El Lissitzky şi Kurt Schwitters) coperta pentru volumul de versuri „Pierrot” de Jules Laforgue (unde ecourile acelor nefericiri adânci privind relaţiile dintre sexe, cărora le-a dat grai expresionismul, se regăsesc în imaginea lui Pierrot care trage un fel de jucărie pe rotiţe, ca un corp de căţel cu bust de femeie şi craniu uman în loc de cap – o ironie muşcătoare, tragică aproape la adresa sexului feminin). În schimb, coperta pentru o carte de Max Brod, susţine prin rozurile închis şi deschis, bleu deschis, în ton plat, cu zone unitare dar fine de culoare, o imagine de vis subţire şi cu ceva profund omenesc a Pragăi, întrupând bogăţia şi potenţialul de reverie al unei întregi generaţii şi epoci (stilul, lumea art déco, deschisă pentru totdeauna de Baletele Ruse, de secessioniştii vienezi şi de Art Nouveau) cu podul Carol - imagine reprezentativă dar fără nimic ostentativ în rezolvare, nefiind o imagine turistică ci un simplu rapel sufletesc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
