Mai întâi faptele istorice.
Am fost de cinci ori în Grecia. Prima dată în 1995, la Atena, cu excursii cam peste tot unde se putea: la Epidaur, la Delphi, la Canalul Corint, la Templul lui Poseidon... În capitală, vestigiile antice ieşeau la iveală pe terenuri virane şi prin curţile oamenilor, drept care sor-mea a exclamat: „Bieţii oameni! Ăştia nu pot săpa să pună un cartof, că dau de-un templu antic şi le devine grădina sit arheologic!”.
Am stat de vorbă atunci cu un tânăr om de afaceri (şi vârsta şi ocupaţia sunt relevante în context) şi, crezând că-i fac plăcere, i-am zis: „Ştiam destul de multe despre Grecia Antică, despre Acropole, dar am constatat aici că există şi o Atenă modernă, cu clădiri îndrăzneţe...” Omul s-a încruntat şi m-a întrerupt: „Astea există peste tot. Noi ne mândrim cu celelalte!”
A doua oară am fost în Creta, în 2004. Nu ne-am mulţumit nici acum cu confortul hotelului şi am bântuit prin jumătate de insulă, inclusiv la Knossos, unde, derutat că nu vedeam ce credeam că trebuie să văd, am întrebat un amfitrion: „Dar unde e celebrul labirint?”, la care omul mi-a răspuns zâmbind: „Tot palatul era Labirintul!”
Următoarele trei dăţi am fost în Halkiddiki, Thassos şi din nou Halkiddiki. Cu tot ce se putea vedea în jur, pe o rază de o sută de kilomwetri, inclusiv, de două ori, fabulosul Thessaloniki... Prefer să-i folosesc numele adevărat, căci internaţionalizatul „Salonic” e mult prea sec şi prea departe de frumuseţea locului pe care încearcă să-l denumească.
După aceste incursiuni, dacă mi-ar cere cineva să spun într-o singură sintagmă tot ceea ce mi se pare mai semnificativ despre Grecia, aşa cum am văzut-o eu, aş spune fără să ezit: „Cinci milenii de civilizaţie”. Mă rog, 4,8. Aproximativ.
Asta vine înainte de orice alte consideraţii, fie ele culturale, turistice, economice, politice, financiare, sociale sau de orice alt ordin.
Se simt cele cinci milenii – dintre care aproape trei de democraţie! – atunci când eşti acolo, când calci pe o stradă sau o plajă, când vorbeşti cu un grec, când te uiţi în jurul tău? Categoric, da! Nu doar – sau nu în primul rând – în sensul cel mai obişnuit (adică nu aruncă gunoaie pe jos, nu ţipă şi nu vorbesc urât), nici măcar în sensul greutăţii culturale, ci – mai ales – într-un mod foarte particular de a se raporta la spaţiu, la timp, la restul lumii, la istorie, la greutăţi, la viaţă, la tot. Grecii trăiesc într-un mod care te face să gândeşti că realizează, fiecare dintre ei, de unde vin şi cine sunt. Din cauza acestei atitudini superioare, senine, relaxate, s-a creat impresia că ar fi leneşi. Aş zice că mai degrabă nu simt nevoia să dea buzna. Ca şi orientalii, de altfel.
În al doilea rând, observaţiile punctuale:
- majoritatea turiştilor din Grecia cu care ne-am intersectat, cel puţin anul acesta, erau chiar greci;
- covârşitoarea majoritate a maşinilor de pe şosele şi din oraşe aveau numere de înmatriculare greceşti;
- n-am văzut niciodată, niciunde, vreun cerşetor sau homless; mi-e greu să înţeleg cum o naţiune falimentară nu produce cerşetori, şi anume în zonele turistice, unde vin bani din afară!;
- conform terminologiei şi criteriilor sociometrice, sub pragul de sărăcie există pragul de subzistenţă, când omul începe să vândă de prin casă ca să trăiască; pieţele şi străzile noastre sunt pline de amărâţi care vând orice, de la cărţi la robinete ruginite; n-am văzut nimic de genul ăsta în Grecia;
- un alt mijloc de subzistenţă este micul comerţ, toate acele jucărioare, lanterne, chiloţi, scotch etc. care domină o bună parte din peisajul urban românesc, inclusiv şi în special pe litoral; singura dată când am văzut aşa ceva în Grecia (doar jucării), într-o mică staţiune, era vorba despre o pereche de ţigani români;
- în fine, tot la acest subcapitol, doar de două ori am văzut vânzători ambulanţi pe plajă, în ambele cazuri cu porumb fiert; în general, nu există vânzoleală pe plajă, oamenii se mişcă doar perpendicular pe linia ţărmului, ca să se aşeze, respectiv să intre în apă, nu şi de-a lungul plajei;
- am văzut o singură dată un tip beat, care vorbea tare, fără a fi totuşi agresiv;
- felul în care criza a lovit Grecia seamănă cu felul în care este atacat creierul uman de Sindromul Pick, alias Alzhemeir: ici-colo; între două magazine sau taverne cu vad, o clădire abandonată; un scuar incredibil de mizer la 20 m de minunata faleză a Salonicului; acelaşi lucru se poate vedea însă şi în România, şi în Bulgaria (mult mai săracă decât România);
- faleza din Salonic înseamnă cam un kilometru de terase lipite una de alta, fără nicio masă neocupată – nu doar seara, ci şi ziua; 90% sunt tineri, care râd, vorbesc tare, se amuză, sunt extrem de tonici, e o atmosferă de neuitat;
- lucruri gratuite sau foarte ieftine: nu există rovinietă, accesul şi transportul (!) în peştera Petralona sunt gratuite, TVA este 13% pentru majoritatea produselor şi 23% pentru câteva; intrare gratuită în monumentele istorice din Salonic, multe plaje publice gratuite, pungi gratuite în magazine etc.
- contrar legendei, am primit bon în 99% din cazuri;
- contrar unei alte legende, în cinci vizite de-a lungul al 19 ani, o singură dată un grec a încercat să mă păcălească (cu restul); se dă rest la nivel de eurocent;
- e foarte greu să iei în calcul muritul de foame într-o ţară în care lămâile, rodiile, portocalele şi măslinele pot fi culese de pe stradă;
- preţurile depind esenţial de locul cumpărăturii: o sticlă de 1,5 l de apă plată, de la băruleţul resortului, era 1,6 euro; dar tot 1,6 euro costa un bax de 6 sticle (aceeaşi marcă) la supermarketul din cartier, adică echivalentul a 1,2 lei sticla!;
- singurul preţ ridicat la care n-ai alternativă este cel al benzinei, între 1,65 şi 1,75 euro litrul (NB: la acest preţ, traficul rutier e asigurat 90% de greci!).
Înainte de a trage vreo concluzie, am simţit nevoia să mă consult cu cineva care a petrecut în Grecia mai mult de – puse cap la cap – şapte săptămâni, ca mine. Cunosc oameni care lucrează, în România, în firme greceşti, cu colegi greci, dar asta e cu totul altceva.
M-a ajutat, ca de atâtea alte ori, Facebookul! Am o prietenă, româncă, rezidentă în Grecia. Trăieşte acolo, munceşte acolo, ia salariu de acolo. Iată ce mi-a spus ea, textual: „Toţi au bani şi trăiesc bine mersi, criza e doar de faţadă, sigur că de exemplu în construcţii se lucrează mai puţin, dar se lucrează, vile, se repară sau se construiesc. Cei care nu au salariu sunt emigranţii. Greci fără resurse n-ai să vezi. De 3 ani se iese la pensie fără limită de vârstă, daca ai anii necesari. Sigur că pensia s-a diminuat, dar şi cu 600 euro/lună trăieşti. Eu lucrez între ei şi ştiu! Am avut în 2 ani diminuări de salariu, până peste 25%, dar au revenit şi al 13-lea salariu e băgat în celelate 12 (!! – n. TCZ)... Totul e o mască şi un fel de «vai de noi», plângeri fără un suport real”.
Date Eurostat:
Salariul minim: cca 700 euro.
Salariul mediu: cca 900 euro.
Pensia minimă: cca 500 de euro.
Pensia medie: cca 900 euro (da, cât salariul!).
Şi două cifre care s-ar putea să vă surprindă, având în vedere imaginea-şablon pe care o avem despre Grecia:
PIB-ul pe cap de locuitor: 17.200 euro (faţă de 6.200 în România!).
Grad de colectare al taxelor: 44,7% (faţă de 33% în România).
În fine, concluziile.
Grecia este, înainte de toate, o ţară fabulos de frumoasă, binecuvântată de Dumnezeu cu un relief, o climă, un peisaj, o linie a ţărmului şi o pleiadă de insule cum nu ştiu să mai existe pe undeva. Grecii trăiesc în mare parte din turism (anul acesta aşteptau 20 de milioane de musafiri, la mai puţin de 12 milioane de localnici! – deci aproape doi turişti la un grec), dar până acum nu exploatează nici 1% din ţărmuri. Am fost pe o plajă publică, neamenajată, de 3,5 km lungime şi minimum 20 m lăţime; în mici grupuri, eram în total vreo 30-40 de amatori de soare în aceşti 3,5 km!
Apoi, Grecia este leagănul continentului. Atât din punct de vedere cultural, cât şi social-politic, căci, de!, sunte legate între ele! Ei au inventat cultura europeană, ei au inventat Olimpiadele şi spiritul olimpic, ei au inventat democraţia, ei au inventat cam toate valorile în care credem azi.
Da, Grecia anilor 2010 are probleme economice, financiare şi sociale. Mai mici însă decât cele ale României, cum se vede din cifrele de mai sus. Până recent, puteam spune: „Da, dar mai contează şi tendinţa – ei scad, noi creştem”. Nu mai e cazul.
Da, Grecia păcăleşte Uniunea Europeană. Întâi a păcălit-o, ani de zile, cu raportări statistice false, acum o păcăleşte pur şi simplu mâncându-i banii. Dar nimic nu e nou sub soare. În 1988, la Praga, ghidul ne-a şoptit că oraşul se află într-o restaurare fără sfârşit pentru că în felul acesta banii de la UNESCO continuă să curgă... Puteau termina de mult, dar... de ce?
Din cauza problemelor create de criză în Gecia, în ultimii ani s-a vorbit despre faliment naţional, insolvabilitate, despre posibila ieşire din spaţiul euro sau chiar din UE.
Nimic nu e imposibil, fireşte. Există însă o mică problemă: euro vine de la Europa şi Europa vine de la greci. Continentul e brandul lor. Şi ca nume, şi ca societate civilizată.
În secolul VI înainte de Hristos, când la Atena se inventa democraţia, prin restul Europei bântuiau triburile şi nu se putea vorbi despre state sau naţiuni. Grecii erau democraţi şi civilizaţi înainte ca noi să fim orice.
Abia aştept să mă întorc acolo!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
