Pisa
Nu mi-a plăcut deloc oraşul, când l-am vizitat, cu copiii, acum doi ani: catedrala nu avea nimic deosebit într-însa, şi turnul ce dacă-i înclinat? În schimb, am savurat o vorbă auzită de la Gianni, cuscrul meu. Cică pe vremuri Genova şi Pisa erau într-un conflict permanent, iar pizanii erau aşa de răi încât s-a născut zicala: "Decât cu un pizan la poartă, mai bine cu un mort în casă."
Viareggio. La Spezia. Genova Brignole. Genova Principe.
Am ajuns! Am ajuns exact la ora anunţată: 21,08. Luca mă aştepta în faţa gării. Ploua. Ştefi şi Daria, nepoţica mea de un an şi ceva (foto 2), mă aşteptau în faţa uşii. Ştefi bucuroasă, Daria ruşinoasă. Nu stăm prea mult la poveşti, beau un pahar cu apă şi ultimul paracetamol - căci am reuşit să mă răcesc bocnă în Vale - şi mă culc. Învelit cu o singură pătură, mi-e atât de frig încât încep să strănut în neştire. A trebuit să o scol pe Ştefi şi să o rog să mai pună două pături pe mine.
(04.09)
Daria se apropie cu mai mare încredere de mine. De altfel, nici nu are încotro, căci Ştefi e la ore, iar Luca lucrează. Aşa că ne jucăm de numa', numa'. Cel mai tare o amuză, cel putin deocamdata, modul în care mă joc cu mingea: o arunc dintr-o mână într-alta, o lovesc cu capul, dau cu ea de pereţi, i-o arunc în braţe şi ea râde, şi eu râd, şi râdem amândoi de ne prăpădim…
Plouă într-una de azi bună dimineaţă; plouă cu stropi mari şi grei, plouă în valuri, cu furie, plouă cu violenţă. Luca zice că la Arenzano s-au revărsat apele râului, canalizarea a cedat, aşa că lumea înoată pe străzi. Dealurile au luat-o la vale: ici o casă prăbuşită, colo o alta care atârnă deasupra puhoaielor. Ies profitând de un moment de acalmie. Plouă mărunt - măzăriche - şi vântul bate să te ia de pe picioare. Marea e murdară, plină de nămol, buşteni şi resturi de tot soiul de materiale cărate din amonte de pâraiele şi râurile umflate. Şoseaua e blocată, autostrada aşijderea. Din această pricină, Flavio şi Cristiana (fratele lui Luca şi soţia sa) nu vor mai veni la noi în această seară. Vorbesc cu Ana; eu cu Daria pe genunchi, ea de colo: "Vezi ce nedreaptă e lumea! Eu, care ar fi trebuit să o ţin pe Daria în braţe, stau şi mă uit la voi ca o proastă..." Cică ar fi sunat-o Mili, soră-mea; ar fi repetat de nu ştiu câte ori aceeaşi chestie, anume că a asistat la un duel între mama şi vară-mea Miliana; mama o lăuda de zor pe Daria pentru deşteptăciunea ei, iar cealaltă o lăuda pe fetiţa unui văr de-al nostru din Gherla cât e de frumoasă. De! mari dispute între leliuci. Îl sun pe Bazil. E la Accademia di Romania. De fapt sunt, căci şi soţii Opriţă se află acolo. E mort de oboseală, căci rătăciseră drumul şi erau cu sarsanalele după ei, căci prietenii noştri nu s-au indurat să dea banii pe un taxi.
(05.09)
E o minune de copilă, Daria noastră! Mergem împreună în părculeţul din preajmă, il parco di Gianni, cum îmi place mie să zic deoarece cuscrul meu a militat pentru construirea lui pe vremea când era consilier la primărie din partea partidului lui Berlusconi. Ne dăm pe inta, cum zice ea, dar în picioare căci e murdară, şi pe tobogan, dar mai ales socializăm cu o… pisică, prietenul meu Bazil ar fi încântat dac-ar afla.
Conversaţie cu Ştefi, după masa de prânz, la care contribui cât de cât, în sensul că ţin să tai şi să cârcălesc eu legumele şi să fierb/ prăjesc puiul, un "pui de pamânt" pe care l-am fi putut roade cu oase cu tot, într-atât s-a frăgezit. Brânza sardă şi vinul roşu sard sunt şi ele minunate.
(06.09)
Cină cu cuscrii. Spălaţi, politicoşi, mici burghezi până-n prăsele, nu au absolut, dar absolut nici o curiozitate în ceea ce priveşte pricina/ pricinile noii mele descinderi în cizmă. Nu-mi pun nici o întrebare, dar absolut nici una cu privire la ce sfântul caut pe aceste meleaguri în aste vremuri de criză, nu-i aşa? Ar discuta despre orice altceva - şi chiar aşa se întâmplă - despre vreme, despre fotbal (apropo, cinăm la masa unde îi plăcea să stea celebrul Milito, fotbalistul de la Internazionale care şi-a început cariera europeană aici, la Genova), despre tot felul de alte nimicuri, numai despre asta nu. Mă voi răzbuna însă mai târziu; fiindcă Fabio & Cristiana nu au putut veni (probabil ca să-l scutească pe Luca de o cheltuială în plus, dar ei au invocat grija faţă de câinele lor care nu e totuşi tosato e cattivo, cum şi l-ar fi dorit nora lor), ne întâlnim cu toţii la "pitici" acasă. Ei bine, aici voi povesti cu Cristiana, care vorbeşte binişor farnţuzeşte, cu lux de amănunte, despre experienţa mea din Val din Comino.
Dimineaţă rămân cu Daria vreo două ceasuri. Ne jucăm din nou frumos împreună. Jocul ei preferat este următorul: goleşte un recipient oarecare (o geantă, dar poate fi şi un geamantan, la o adică), apoi apucă cu mânuţele ei superdelicate fiecare obiect în parte şi îl depune în alt recipient, sau îl aruncă pe jos. Asta face şi cu portmoneul meu, din care scoate, pe rând, cărţi de vizită, bani, carduri etc.; doar poza ei, pe care eu o ţin cu sfinţenie într-un despărţământ special, n-o aruncă, ci o sărută, mi-o dă şi mie s-o sărut, apoi o pune deoparte. Admirabilă e când îmi ia ochelarii, desface ramele şi se apucă să-mi şteargă lentilele cu bucăţica de piele de căprioară din toc.
După-amiază mergem pe passegiata. E un loc din capătul passegiatei, o alee cimentată, mărginită de un şir de scaune de piatră, înspre oraş, şi de un grilaj de fier, înspre mare, pe unde ne place să ne plimbăm în soare în neştire. Admirăm două vaporaşe care acostează la ţărmul "nostru", apoi pleacă, unul spre centrul oraşului, celălalt spre Corsica. Nu e bătrânel care să treacă pe lângă noi şi să nu se minuneze de Daria, să nu vrea să-i spună două-trei vorbe dulci şi să nu-i zâmbească... Nu e bunic mai fericit ca mine pe Pământ!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
