3. Pestera Bolii
Bunul-simt ma impiedIca sa cred ca Platon va fi avut cunostinta despre Valea Jiului, desi, Platon fiind, vreuna dintre proiectiile lui ar fi putut foarte bine sa bantuie zona fara sa fi stiut ca acolo chiar exista, la propriu, Pestera respectiva.
Nici eu nu stiam, la acea vreme, nimic despre Platon, iar Pestera Bolii - cum se numeste si astazi, genial nume - era doar o pestera, un loc de joaca, fara conotatiile culturale de rigoare. Atunci intram prin gura ei larga, ca a unui peste urias, fara sa ma gandesc la Iona si la legenda cu pricina, starnindu-mi toate spaimele si deprinzand altele noi, ieseam apoi, pe partea cealalta, coboram pe Scara Hotilor, frant de oboseala fricii care ma urmase, umar la umar.
Erau anii de dezmortire, ca si cum m-as fi tot trezit dintr-un somn lung, neodihnitor, cand inca nu doream nimic, iar de stiut nu stiam nici macar acest lucru - ca nu doream nimic. Si mai ales, nu doream ceva anume; ma lasam dus de valul ametitor al increderii absolute plutind inconstient si inevitabil catre iesirea din fericire...
Uneori, duminicile dis de dimineata il auzeam pe tata spunandu-i mamei: "Trezeste copilul ca i-a venit zmeul!". Nu era nevoie sa fiu trezit - eram treaz inca inainte de a ma fi culcat, la fel fac si acum: noaptea de dinaintea vreunei partide de pescuit este noapte alba - cat despre zmeu, acesta era un om de toata isprava, pe care-l chema chiar asa - Zmeu - si care era dirigintele meu! Nu stiu de ce "i se pusese pata pe mine", cert este ca ma lua cu el la pescuit - dascalul-zmeu ma "mirosise" probabil, adulmecase solitarul din mine, companionul perfect pentru el, pentru acea "scoala a tacerii" de duminica. Bateam muntii, locurile si apele din zona - Parangul, Retezatul, defileul Jiului, Polatistea, Streiul, Rau mare, Rau Barbat, Ohaba de sub Piatra - nume fabuloase, omenesti, toate cu povestile lor stranii, nume ce tineau, pe moment, locul numelor prietenilor pe care mi-i doream, dar pe care nu stiam de unde sa-i iau. Nu le venise vremea. Vorbeam doar cat sa nu tulburam pacea locurilor, in rest lasam ochii sa vada in liniste, sa-mi faca zestre pentru mai tarziu, sa-mi descrie tot ceea ce as fi avut vreodata de scris...
Am ramas cu acest hobby - asa-i spun acum - al pescuitului, care alaturi de muzica m-a salvat adesea de prin crancenele mele singuratati.
La inceput cantam si desenam - prima diviziune culturala a muncii; aveam doua maini vorbitoare. Digitatia mainii stangi aduna energie si transmitea miscarea mainii drepte care alcatuia imagini; ochii urmareau atent tot acest du-te-vino. Presimteam o a treia mana dar, pe moment, era doar o intuitie printre multele efemeride ale varstei de atunci.
Oricum, lumea devenea, incetul cu incetul, un loc periculos, orice descoperire ma dusmanea in secunda imediat urmatoare, aflam ca lumea mea era "seruita" - ca, traind, eram vazut din toate partile deodata; ca, de fapt, era lumea lor, in care trebuia sa fiu admis si in care, ca la gazda, trebuie sa renunti la pisicul sau catelusul pe care tocmai l-ai adunat de pe strada daca vrei sa fii primit.
Eu eram obisnuit cu muntii, cu apele, cu ploile si zapezile, cu prapastiile si pesterile, dar toate astea nu faceau doi bani... in strada. Strada era locul de care ma temeam cel mai tare, si in care trebuia sa traiesc, strada, aceasta gheara teribila a fiarei pe care o vedeam crescand in jurul meu, intunecandu-mi orizontul - orasul.
Avusesem deja revelatia fortei sale teribile, dupa experienta cu Bucurestiul dar, o data revenit la adapost, intre munti, uitasem totul; aproape totul! Caci asemeni drogului, memoria lucra, se updata in subconstient soptind - hai, hai.
In rest, Eine Kleine Nacht Music: vioara incepea sa sune sub mainile mele, urma sa am primul "concert". Pe o scena adevarata. La Casa de cultura. Mozart - mama era extrem de impresionata! Intre timp, se petrecuse ceva extraordinar - in sfarsit se petrecuse ceva -, un coleg al tatalui meu, doctorul Samoila, pasionat montagnard si schior, se ratacise in munti si ajunsese acasa degerat, drept pentru care a trebuit sa i se amputeze o parte a labei piciorului. Mie mi se paruse o grozavie - cateva nopti am fost bantuit in somn de siluete in halate albe care voiau sa-mi taie piciorul - dar apoi, auzisem, fara sa vreau, o discutie intre ai mei din care am aflat ca "Dumnezeu nu bate cu parul" si ca doctorul era cel pe care-l chemau la "anchete" sa vada daca arestatul mai suporta, sau nu, interogatoriul! Nu ma lamurisem atunci ce voiau sa spuna ai mei - acum inteleg.
Se intampla ceva si cu mine. Zmeul disparuse brusc din universul meu ca si cum ar fi fost unul de poveste, si s-ar fi intors in povestea lui. Pe care eu n-o mai citeam. Stateam mai mult prin oras, prin parc, pe strada. Vorbeam din ce in ce mai des si mai mult. Vedeam tot mai multi oameni si mai putine locuri...
"Ce-a crescut baiatul asta!" spuneau prietenii alor mei cand veneau in vizita...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
