Simt durerea înfigându-mi-se în cap şi în umărul drept. Degetele mele se mişcă, fără voia mea, într-acolo. Dar restul mâinii rămâne pe loc pentru că o altă durere se înfiripă în cot. Las braţul să cadă la loc. Între degete simt ceva moale. Lenjeria e ca de mătase sau degetele mele o simt aşa. Îmi place. Ating din nou şi din nou.
– Lala?
Ochii mi se deschid fără să vreau. Durerea mă face să ţip. Lumina aceea îmi arde pupilele. Îi închid la loc. Îi strâng cât pot de tare, dar e prea târziu, amintirea ei îmi e întipărită pe retină. Aud din nou o voce. De data asta una masculină, tărăgănată, ca o adiere de vânt.
– Deschide uşor ochii. Ştiu că te dor, dar trebuie să faci un efort.
Nu vreau să fac niciun efort. Nu-mi plac eforturile. Nu ştiu cum îmi dau seama de asta, dar corpul meu o simte. Cu încăpăţânare strâng şi mai tare din pleoape, asta până când simt atingerea. Ochii mi se deschid brusc. Îi văd conturul chipului dar lumina mă loveşte din nou. Scâncesc ca un nou născut.
– E bine, spune din nou vocea. E bine. De acum va fi din ce în ce mai bine.
Brusc realizez că mă doare foarte tare în gât, aş vrea să-i spun dar cuvintele nu-mi ies sub nici o formă.
– Nu te forţa, spuse din nou. Într-o zi sau două îţi va reveni şi glasul. Să o luăm încet.
Încet.
Ochii încep să se obişnuiască cu lumina şi trupul cu durerea pe care până acum nici nu a simţit-o. A ştiut că e acolo dar a refuzat-o. Acum nu o mai refuză, doar o acceptă. Scâncesc din nou. Clipesc şi chipul lung, uşor negricios şi bărbos, îmi devine tot mai clar. Are un zâmbet blând, cald, menit să mă facă să rămân calmă, dar eu mă zbat.
– Uşor, uşor.
Clipesc nervoasă. Nu înţeleg.
– Îţi aminteşti ce s-a întâmplat?
Brusc parcă mă fulgeră. S-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?
Probabil că-l privesc nedumerită. Se încruntă doar puţin, apoi îşi reia zâmbetul.
– E normal. Şocul a fost prea mare. Inima ţi s-a oprit un minut şi jumătate. Creierul tău n-a mai primit oxigen. Era să te pierdem.
Eram pierdută. Eram pierdută de la începutul timpului. Dar cine sunt eu?
Ochii mi s-au mărit şi-i simt de parcă ar vrea să-mi iasă din orbite.
– Gata, gata, spuse agitat bărbatul. Pulsul ţi s-a accelerat îngrozitor de mult. O luăm încet.
Am văzut serigna. Am simţit branula şi serul care-mi intra în venă. Am adormit.
*
– Mă doare, am spus pe neaşteptate.
Nu pot vorbi prea mult pentru că mă doare la infinit.
Încerc să-mi ating trupul. Ştiu că e suferind, dar nu şi din ce motiv. Uneori îl simt, alteori nu. Acum mă uit în ochii bărbatului din faţa mea. Cred că sunt albaştri şi cred că i-am mai văzut doar că nu-mi aduc aminte unde.
– Respiră încet, a spus el. Nu te grăbi.
Nu mi-am dat seama că respiraţia mea a luat-o razna. Are dreptate. Probabil că durerea îmi accelerează...
Zdrang! Tresar. Încerc să-mi mişc capul în direcţia din care a venit zgomotul şi-mi dau seama că sunt imobilizată.
– Doar Fulg de Nea, a spus bărbatul.
Aş vrea să întreb ce e acela un Fulg de Nea, dar nu îndrăznesc. Îmi e teamă că-mi pierd minţile. Omul acesta vorbeşte cu mine de parcă ar trebui să fiu familiarizată cu toată nebunia asta. Un Fulg de Nea. Un pat. O fereastră. Un bărbat care mă priveşte prietenos. Oh, dar îmi amintesc. Ultima oară când am deschis ochii şi lumina aceea puternică mi i-a rănit el era aici. Poate mă înşel. Doar că am impresia că avea aceeaşi faţă lungă şi aceeaşi barbă deasă. Dar poate am visat.
– Durerile n-ar trebui să mai fie la fel de insuportabile ca la început, a continuat el să-mi vorbească. O să rămân aici cât e nevoie, dar aş prefera să nu-ţi mai fac calmante, altfel riscăm să devii o legumă şi tu trebuie să-ţi revii. Lumea are nevoie de tine.
Serios? Nu o spun, doar o gândesc. De ce ar avea lumea nevoie de mine?! Cine sunt şi ce-am făcut de-am ajuns aici?!
– Îmi dau seama că eşti confuză, îi urmăresc doar glasul, pentru că a dispărut din raza mea vizuală. Am vorbit cu directorul spitalului de psihiatrie şi am căzut de acord că ar trebui să-ţi spun ce s-a întâmplat.
Dintr-o dată îmi dau seama că nu-mi doresc să aflu prea multe despre mine. Durerea, da, poate că e suportabilă. În plus, am impresia că e mai bine aşa, că pot trăi în felul acesta şi pot avea linişte. Cu toate astea îl ascult fără să intru prea tare în panică.
– Victor spune că în seara aceea, cu şase luni în urmă, ai primit un telefon. Te-ai îmbrăcat, fără să scoţi vreaun cuvânt, şi ai plecat.
Şase luni în urmă? Îmi dau seama că e un timp destul de lung. Şase luni înseamnă mult.
– S-a gândit să te urmărească dar ştia că vei fi foarte atentă, aşa că l-a sunat pe Paul şi i-a spus să te găsească. Victor spune că erai agitată şi i-a fost teamă că te vei duce direct în gura lupului.
Nu ştiu cine e Victor, dar cred că avusese dreptate. Într-un fel am căzut direct în gura lupului cu toate că nu ştiu cum şi de ce am făcut-o.
– Paul te-a găsit după două ore. Încă puţin şi ai fi murit. Bătută. Două coaste rupte. Un glonţ în cap, altul în umar şi încă unul în piciorul drept. Cu oricine te-ai fi întâlnit în seara aceea a avut grijă să te maltrateze înainte de-a te ucide. Dar n-ai murit. Îţi aminteşti cu cine te-ai întâlnit? Toată lumea încearcă să-i dea de urmă. Nu te poţi purta aşa cu un poliţist şi să rămâi nepedepsit.
Încercam să procesez informaţiile. Sunt poliţst sau am fost ţinând cont de cele întâmplate. M-am avântat să fac ceva de una singură şi am ajuns să fiu o legumă într-un pat. O pisică albă a sărit pe pătură făcându-mă să mă cutremurt. Mintea mea a luat-o razna. Vedeam pisici spânzurate peste tot. Am tras aer în piept şi mi-am revenit. Pesemne că-mi aparţinea. Bărbatul zâmbi.
– Fulg de Nea!
Un elefant. Un elefant are ochii dispuşi lateral şi din această cauză privirea lor este circulară, ceea ce nu e neapărat bine pentru că o privire dreaptă te ţine mai concentrat asupra mediului înconjurător, pe când privirea circulară îţi dă un oarecare drept la relaxare. Viaţa nu e relaxantă. De ce îmi vin lucrurile astea în minte? Lucruri fără sens. Ce treabă are toată nebunia din capul meu cu realitatea?
Mă uit fix la bărbatul din faţa mea şi rostesc apăsat, pentru a încerca să pacălesc durerea.
– Nu-mi amintesc nimic.
Din privirea lui îmi dau seama că e dezamăgit, dar nu îl pot ajuta, nici pe el, nici pe mine. Îmi amintesc anumite lucruri, dar nu au nici o însemnătate şi simt că n-au nimic de-a face cu viaţa mea. Lumea care se revarsă în capul meu este doar o formă de supravieţuire. Poate amintiri de la începutul lumii. Amintiri comune ale omenirii, dar nimic altceva. Nimic care să-mi spună cine sunt.
Uşa s-a deschis uşor şi femeia roşcată, uşor plinuţă, a intrat în încăpere.
– Ar trebui să mănânce ceva.
Bărbatul mi-a luat încă o dată pulsul şi s-a ridicat.
– Te las cu Carmen. Mă întorc mai târziu. Mănâncă şi odihneşte-te, îţi vei aminti.
M-am uitat la Carmen. Aveam sentimentul că o cunosc, doar că nu puteam să-mi amintesc de unde. Poate o altă nălucă ce trecea prin amintirea timpului meu suprarealist.
– Ţi-am făcut supă de cartofi, preferata ta.
Minţea. Nu ştiu cum de ştiu asta, dar minţea. Nu-mi amintesc gustul vreunei supe de cartofi, dar bănuiam că nu era vorba de ceva spectaculos dacă ea simţea nevoia să mă mintă. A venit lângă mine cu un castron alb, plin doar pe jumătate cu o zeamă gălbuie. A luat lingura şi a început să mă hrănească. Până la urmă poate chiar îmi plăcea supa aia, doar că nu îmi mai aminteam.
*
Când am deschis ochii am observat mai întâi lumina difuză. Era deja întuneric, dar ceva din interiorul meu îmi spunea că nu e încă foarte târziu. Pisica aceea albă dormea încolăcită la picioarele mele cu nasul ascuns sub vârful cozii. În faţa mea, moţăind pe un scaun, stătea un băiat brunet la vreo treizeci şi un pic de ani.
– Hei, am cârâit.
Bărbatul a deschis ochii. Şi i-a aţintit spre mine şi a zâmbit.
– Nici Bruce Willis nu e atât de greu de ucis.
Era o glumă pe care nu o înţelegeam.
– Am auzit că eşti mai bine, dar că nu-ţi prea mai aminteşti mare lucru. Îţi aminteşti de mine?
I-am studiat chipul o vreme. Părea familiar, nu rece şi de nerecunoscut, dar nici n-aş fi ştiut cu precizie cine e şi ce face.
– Nu.
S-a întristat brusc, de parcă asta i-ar fi demolat întreaga viaţă.
– Nu-i nimic, a spus el. Sunt Victor Blid, colegul tău. O să vină şi şefu' mai târziu. Lala, am crezut cu toţii că ai murit. De ce-ai făcut-o?
Mă întreb, stupefiată, cât de simplu e să-i pui întrebări unui amnezic? Te aştepţi cu adevărat să-ţi dea un răspuns plauzibil, să-şi amintească brusc sau e doar o chestie retorică? Nu îi puteam răspunde pentru că nu ştiam ce am făcut. Şi, în plus, el ar fi trebuit să mă cunoască mai bine decât mă cunoşteam eu în acel moment precis, aşa că îi era mai simplu să-şi dea un răspuns.
– Înţeleg, spuse pe un ton afectat. Nu vrei să-mi vorbeşti. De fapt nu ştii ce să spui.
Aş fi vrut să fac o remarcă, dar am preferat să tac.
– Eşti la fel de frumoasă şi cu capul bandajat, zâmbi el.
Adevărul vorbelor lui m-a pocnit. Nu ştiam că aveam capul bandajat, dar acum îmi dădeam seama că aşa trebuie să fie. Ca prin vis îmi tot aminteam cum mi se schimbau bandajele şi, uneori, le simţeam mai strânse decât puteam eu suporta. Mi-aş fi dus mâinile la frunte pentru a studia situaţia. Aş fi vrut, măcar, să-mi zăresc chipul într-o oglindă, dar nu aveam să fac nici una, nici cealaltlă. Pentru oglindă nu eram pregătită, iar mâinile încă nu mi le puteam mişca.
Am respirat adânc. Nu voiam să mă gândesc la mine şi totuşi o făceam. Oare fusesem o femeie frumoasă sau doar una obişnuită? Acum arăt ca un monstru? Mă uit în ochii „brunetului” şi-mi dau seama că nu e speriat, din contră, pare fascinat de chipul meu. Dar, la fel de bine, poate fi un obsedat. Speram că nu e. Mi-am dres vocea. Nu mă mai durea la fel de rău în gât, dar tot cârâiam, lucru care-mi deranja auzul. Uneori aveam impresia că am înghiţit o pilă care mi se tot mişcă pe esofag. Hopa, mi-am amintit un cuvânt complicat „esofag”.
– Cine spui că eşti?
Cred că a sunat ca un fierăstrău pe o bucată de metal. El a rămas pe loc, şocat. Poate lovit. Nu ştiu. Nu-mi dădeam seama dacă era durere sau groază.
– Doctorul mi-a spus că ţi-a povestit despre mine.
E clar, ori îmi fac ordine în gânduri, ori ţip cu ultimele forţe să mă lase toţi în pace. Încerc să-mi amintesc ultimele lucruri pe care mi le-a spus bărbosul.
– Victor şi Paul.
Sprâncenele i s-au unit undeva la jumătatea nasului trădând nervozitate.
– Da, eu sunt Victor, Paul nu prea a mai trecut pe aici de când s-a întâmplat.
Asta o înţelesesem. Adică înţelesesem că s-a întâmplat. S-a întâmplat să plec de acasă şi două ore mai târziu un aşa zis Paul m-a găsit aproape moartă. Uneori mă enervez că n-am murit, nu văd sensul suferinţei. Ceea ce nu înţelegeam e reacţia lui Victor, aşa că gura mi s-a deschis fără vrerea mea şi demonii frâului liber au umplut încăperea.
– Ne-am tras-o?
L-am şocat. Nu, nu l-am şocat. Cred că l-am scos din sărite. Şi totuşi, nu părea genul de om care să se enerveze uşor, dar asta duruse.
– Despre cine vorbeşti?
Nu era evident? Doamne, mi-am tras-o cu amândoi? Aproape că-mi venea să râd. Până la urmă chiar era ceva de capul meu. Sunt poliţistă şi creez gelozii stupide.
– Despre noi doi, am hârâit.
Cred că nu-mi era deloc greu să par serioasă ţinând cont că nu-mi prea puteam mişca muşchii feţei. Sau aşa am crezut eu.
– Ai mişcat muşchiul zigomatic mic, a vrut să fie un zâmbet ironic?
Ah, băiatul ăsta ştie cuvinte complicate şi mă crede mai deşteapt... ba nu, chiar sunt mai deşteaptă decât crede el, dar ce dracu' e un muşchi zigomatic mic? Cred că a citit nelămurirea din ochii mei.
– Nu, contează, e vorba de muşchiul care ridică buza superioară şi perminte expunerea dinţilor.
– De ce te cerţi cu mine?
L-am dezarmat. Era clar că avea o frustrare care fusese interiorizată mult timp. Simţea nevoia să-mi spună multe. Să mă urască, poate chiar să se ia la trântă cu mine. Dar m-a privit mai bine şi a oftat. Da, era o stare de nervozitate împotriva mea, însă era prea domn pentru a continua cu atitudinea asta.
– Îmi pare rău, s-a aşezat din nou în scaun, parcă învins de propria-i nebunie. Am crezut că vei rămâne o legumă toată viaţa. Am crezut că doar aparatele te vor mai face să respiri, asta după ce am crezut că ai murit. Mi-am reproşat de o mie de ori că nu te-am urmărit. Mi-am reproşat multe.
Aş fi vrut să zâmbesc, să-l alin, dar nu puteam şi, într-un fel ciudat, nici nu voiam neapărat. Simţeam că nu e tot.
– Cred că sunt o persoană dificilă.
A zâmbit recăpătându-şi acea privire jucăuşă.
– Oho, nici nu ai idee. Eşti genul de om pe care ori îl iubeşti, ori îl urăşti. Nu există cale de mijloc.
Fusese un răspuns suficient pentru mine. Mă iubea, chiar dacă uneori mă ura. Nici el nu găsea calea de mijloc, dar avea ambele sentimente la fel de puternice.
– Deci? Am făcut sex? am insistat.
– Da, a spus sec. Apoi m-a privit intens. Ştiu că nu-ţi mai aminteşti şi-mi pare rău că încă mai am resentimente. Am fost un timp împreună, un timp scurt, apoi nu ştiu ce s-a întâmplat, dar nu m-ai mai vrut lângă tine ca iubit. Am bănuit că te-ai încurcat cu Paul, dar nu am avut niciodată vreo dovadă în sensul ăsta.
A tras aer în piept de parcă altfel s-ar fi înecat în propria suferinţă.
– Nu eşti tocmai o persoană stabilă. Adică treci dintr-o relaţie în alta fără să te complici prea tare. Nu ştiu, uneori am impresia că nu iubeşti pe nimeni. Că nu mai poţi. Dar cât timp am fost împreună mi-am dat seama că greşesc. Iubeşti intens, cu toată fiinţa ta, dar îţi e prea frică să rămâi prea mult timp într-un loc. De fapt, sincer să fiu, nu cred că-ţi găseşti locul.
Poate că acum mi-l găsisem, în pat, pentru mult, mult timp. Dar toate astea îmi trezeau o curiozitate: cine dracului e Paul ăsta care mi-a salvat viaţa şi se presupune că am fi avut o relaţie şi de ce nu vine să mă viziteze?
Fragment din romanul „Jucătorul” de Oana Stoica-Mujea, în pregătire la Editura Crime Scene Press
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
