Lagăr/ de Daniel Cristea-Enache

La şaptesprezece ani, cuvinte şi sintagme precum"deportare", "lagăr", "muncă forţată" sîntpentru unii şi alţii goale de semnificaţie. Pe Leo aproape că-lincită experienţa, experienţele promise de ele. Oraşul natal pareprea mic şi cercul familiei prea strîmt pentru adolescentul caretocmai şi-a descoperit homosexualitatea. Frica de tatăl pedepsitoratîrnă mai greu, la începutul romanului, decît proiecţia viitoruluiapropiat.

Ca în proza lui Joseph Conrad şi ca în viaţa obişnuită,distanţa iniţială face abstractă şi chiar inconceptibilă suferinţa.Spiritele reflexive pot medita asupra ei, filozofii condiţiei umaneo pot problematiza; însă adevărata înţelegere vine din parcurgerea,din trăirea sa convulsivă. Ce înseamnă război nu o ştim decît de lacei care au luptat în război. Ce înseamnă închisoare, celulă,carceră o vom afla numai de la foştii deţinuţi. Iar ce înseamnălagăr sovietic vom descoperi citind-o pe Herta Müller, care, larîndul ei, a înţeles (cît a putut omeneşte să înţeleagă) dinconfesiunile lui Oskar Pastior, deportatul din realitate,prototipul deportatului din roman.

Pentru a puncta într-un mod esenţial transformarea lui LeopoldAuberg (numele apare numai de două ori în carte, fiindcă însuşiprotagonistul dramei o narează), autoarei nu-i sînt suficienteistoria în sine, secvenţa biografică iniţială şi iniţializatoare.Un aparent paradox: e nevoie de literatură pentru a fixacontururile şi a explora nivelele acestei tragedii şi acestordrame. Încă o dată, literatura e sonda de adîncime şi conectorulideal. Ea intermediază şi filtrează, desfoliază şi esenţializează.Ne apropie, cum numai ea ştie s-o facă, dimensiunile suferinţelorîndepărtate. Ni le face inteligibile, vizibile, audibile,palpabile, ale noastre.

Din această perspectivă, se poate vorbi despre o a douaexperienţă, sincronă cu cea de lagăr a personajelor: şi anume oexperienţă de traversare şi scufundare a cititorului într-o lecturănu de toată ziua. Să spun încă de acum că Herta Müller reuşeşteasta în Leagănul respiraţiei. Dar, pentru a reuşi,utilizează un veritabil arsenal de arme, instrumente şi auxiliareliterare, prozastice sau poematice, tehnici compoziţionale şistructuri simbolice folosite, una cîte una şi toate împreună, peaproape fiecare pagină. S-ar crede că o asemenea tematică impune unambalaj stilistic cît mai transparent şi că ficţiunea trebuiediminuată, pentru ca tragedia colectivă să ne explodeze în faţă.Autoarea dovedeşte că nu. Romanul său este extrem de elaborat,construit la virgulă şi la nuanţă, realist pînă la sordid şiatroce, halucinatoriu pînă la suprarealism şi expresionism. HertaMüller alternează şi suprapune registrele cu o adevărată artă apendulării şi "manipulării" literare. Prin reluări, reiterări,laitmotive, refrene obsesionale, circularităţi, proza e nu numaiadîncă, ci şi rotundă, legîndu-şi capetele pe deasupra (pededesubtul) linearităţii cronologice şi biografice.

Într-un mod apropiat de scriitura onirică a lui D.Ţepeneag, textul îşi creează şi îşi întreţine contextevag-simbolice, spectre repetitive, serii de imagini ce vin şi revinaducînd cu ele o atmosferă saturată de durere. Viaţa şi morţile dinlagărul sovietic nu sînt expuse şi rulate de un narator obiectivatşi impersonal. Dimpotrivă, ele sînt supraexpuse de unpersonaj implicat pînă la os. (Da, mai fac cîte-un joc de cuvinte.Herta Müller, ca şi Paul Goma în "Gherla", ne oferă osumedenie.) Trăind experienţele imaginate altădată juvenil, dacă nuchiar infantil, acesta se vede depăşit, în posibilităţile deexprimare, de anvergura şi adîncimea nenorocirii care li s-a dat.De aceea, atîtea strategii ficţionale şi atîtea registre distincteori asociate sînt convocate pentru a extrage realitatea acoperităde cuvîntul, neutru, lagăr şi a o proiecta, prin împroşcare,pe ecranul conştiinţei noastre. Capitole foarte scurte, de cîtevafraze, marchează structura şi textura poematică (nu liricoidă) aromanului. Dar şi în restul paginilor, condensarea simbolicădublează şi concurează organizarea dementă a vieţii de lagăr. Încăde la început (capitolul doi, Loboda), apar "rubricile dindreptul numelor noastre", în care cel ce răspunde la simpaticulnume de Tur Priculici îi distribuie pe condamnaţi: "colhoz,fabrică, curăţarea deşeurilor, transportul nisipului, cale ferată,şantier, transportul cărbunelui, garaj, bateria de cocsificare,zgură, pivniţă." (p. 26). Dar ce sînt aceste rubrici, deocamdată?Tot nişte cuvinte fără semnificaţie, pentru un adolescent sas venitdin paradisul de belle époque al urbei sale.Colhoz, fabrică,curăţarea deşeurilor... Cuvinte şi operaţiuni care, nespunînd şineevocînd mai nimic la început, treptat se vor încărca desuferinţele inimaginabile ale deportaţilor. La finalul romanului,ele vor cîntări şi vor semnifica mai mult pentru cititorii HerteiMüller.

Dar am vorbit deja despre iniţierea lectorului, sincronă cucea a protagonistului. Să vedem cum se umplu cu substanţă acestecuvinte tehnice, "de specialitate". Şi nu-mi propun o descriere, laa doua mînă, a ororilor din Leagănul respiraţiei, ci uninventar al modalităţilor de reprezentare, exprimare şi figurareartistică. Cîteva rubrici de critică literară, avînd pe coloana adoua citatele-suport. Mai întîi, descripţia factuală, în regimrealist, fără nici o deplasare fantasmatică sau simbolică aliniilor. Un episod mereu reluat al vieţii de lagăr şi ce i seîntîmplă personajului feminin care-l traversează. "Atît": "Unadintre cele opt brigăzi de pe şantier e aceea a vărăreselor. Eletrag mai întîi căruţa cu bucăţile de var în sus pe povîrnişulabrupt de lîngă grajdul de cai, apoi o coboară pînă jos la margineaşantierului, acolo unde-i varniţa. Căruţa e o ladă trapezoidalămare de lemn. Femeile trag cîteşicinci de fiecare parte a oiştii,hamurile de piele şi le-au petrecut pe după umeri şi şolduri. Leînsoţeşte un paznic care merge pe lîngă ele. De-atîta sforţarefemeile au ochii bulbucaţi şi umezi, şi gura pe jumătate deschisă.(...) Pe Trudi Pelikan o înhămau la căruţă în spate de tot, fiindcăera prea vlăguită pentru a mai trage în faţă. Muştele-de-baltă nu ise mai aşezau în colţul ochilor, ci de-a dreptul în ochi, pepupilă, şi nici pe buze, ci înăuntru în gură. Trudi Pelikan aînceput să se clatine pe picioare. Cînd a căzut, roata căruţei i-atrecut peste degetele de la picioare." (p. 38).

În descrierea morţii Irmei Pfeifer, realismul devineinfinitezimal. Privirea insistă asupra scenei din groapa cu mortar,decupînd fotogramă cu fotogramă. Drama nu mai trebuie exprimată oricomentată, "explicată". Descripţia e lentă şi minuţioasă, auralenti, asistînd îndeaproape şi făcînd priză pe terifiant:"Irma Pfeifer zăcea cu faţa în jos, mortarul scotea bulbuci. Maiîntîi mortarul i-a înghiţit braţele, apoi învelitoarea cenuşie s-aridicat pînă la îndoitura genunchilor. Timp de-o veşnicie, preţ decîteva clipe, mortarul cu volănaşele lui plisate a zăbovit. Apoidintr-o dată, cu un pleoscăit, a înaintat pînă la şold. Între capşi căciulă, zeama tulbure s-a vălurit. Capul s-a scufundat şicăciula s-a ridicat. Cu clapele pentru urechi răşchirate, căciulaplutea încet-încet spre marginea gropii ca un porumbel înfoiat.Partea dinapoi a scăfîrliei, rasă ca-n palmă şi cu urme demuşcături de păduche care făcuseră cruste, se mai ţinea lasuprafaţă ca o jumătate de pepene galben" (pp. 66-67).

Comparaţiile care, iată, apar semnalizează insuficienţa deaderenţă şi foraj a repertoriului strict realist. Vrînd să nereprezentăm suferinţa altora, în materialitatea ei, prozatoarea ocorporalizează; şi cînd registrul anatomic îi pare insuficient, opotenţează prin comparaţii şi analogii ce aduc un plus deplasticitate. Majoritatea acestora sînt insolite şi expresive, darunele îmi par de-a dreptul uimitoare: "ochiul ei drept se chiora lamine cam cum ai întoarce o mătase veche pe faţă şi pe dos" (p.232); "îi cară acum pe morţii golaşi din camera mortuară în curteadin spate, culcîndu-i pe pămînt ca pe nişte lemne proaspăt cojite"(p. 166).

Aici are o pondere vizibilă şi arta traducătorului. AlexandruAl. Şahighian completează într-un mod remarcabil efortul HerteiMüller de a ajunge la esenţa ororii şi la miezul suferinţei (îninima întunericului, cum ar spune Conrad) prin multiple dislocări,rupturi şi aglutinări verbal-imagistice. Termeni tehnici, cu cares-ar părea că nu se poate realiza nimic literar (rambleu,sinterizat, cianotipie, ozalid) sînt diseminaţi printreregionalisme obscure ori cuvinte "vîrtoase", neaoşe care, nici ele,n-ar avea un coeficient prozastic (jărăgai, smîrcîit, urluială,cîrcîieci). Şi din aceste smîrcîieli şi sinterizări ies,formidabil, pagini de mare roman, comparabil cu cele argheziene.Pentru a fixa, a fixa şi a re-fixa particulele elementare alevieţii şi morţii de lagăr, autoarea asociază, asociază şi iarasociază, la nivel imagistic şi pur verbal, traversînd o experienţăexistenţială, dar şi una a cuvintelor. Limba germană, cu compuşiiei exacţi şi halucinanţi totodată (Leagănul respiraţiei eAtemschaukel, iar la pagina 48 apare un cuvînt compus ceţine aproape un rînd!), îl ajută mai mult decît româna petraducătorul ei. În cele mai multe dintre notele de subsol, acestarecunoaşte: încă o expresie intraductibilă, încă un joc de cuvintece nu poate fi dat pe româneşte...

Biologic prin tehnic, tehnic prin vegetal, materii şimateriale (cimentul, cărbunele, zgura, cărămida udă) ridicate înaer şi în incandescenţa unor viziuni apocaliptice, gîtul unui ins"cu capul de cîine şi ochii albi de piatră", pielea capuluifluturînd pe ţeastă şi "trinitatea de piele, oase şi apădistrofică", sub gerul ce face ca oroarea "să se ţeasă cublîndeţe", găvanele lipite şi cenuşa zburătoare care croieşte"panglicării prin aer", dez-umanizarea oamenilor şi corporalizareaplus însufleţirea obiectelor, inversiunile psiho-morale (să ajungisă te simţi acasă în lagăr; iar după ce-ai ajuns în sfîrşit acasă,să-ţi fie dor într-un mod aproape dureros de lagărul pierdut),toate sînt trepte ale unui roman în care viaţa şi literatura sesusţin reciproc.

Herta Müller a scos din dicţionar cuvîntul lagăr (îngermană, Lager) şi a pus în locul lui o carterevelatorie.

*) Herta Müller, Leagănul respiraţiei, roman,traducere din germană şi note de Alexandru Al. Şahighian, EdituraHumanitas Fiction, Bucureşti, 2010, 292 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) esteconferenţiar universitar la Facultatea de Litere, UniversitateaBucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinutcronica literară în Adevărul literar şi artistic(1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009).Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură,Idei în dialog, Bucureştiul cultural,Caietecritice, precum şi la ziarele Evenimentul zileişiAdevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una peportalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cumlaude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D.Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul deDebut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al UniuniiScriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al AcademieiRomåne); Ileana Mălăncioiu,Recursul la memorie.Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul ScriitoruluiRomån. Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe deliteratură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Criticăşi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti);Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe deliteratură romånă.