- În ianuarie 2010, "Ziarul de duminică" publica un excelent interviu cu dvs, realizat de Ioana Ieronim, în care vă mărturiseaţi amărăciunea că, sub avalanşa tezelor de doctorat, a lucrărilor semestriale ale studenţilor care trebuie corectate, pregătirea volumelor pentru editură, coordonarea a sute de traduceri de poeme, nu mai apucaţi să citiţi romanele britanice care se scriu acum. S-a mai schimbat ceva între timp în acest program al dvs?
- Da, din păcate s-a schimbat întrucâtva perspectiva. Sigur, noua Şcoală Doctorală ne impune un ritm absolut drăcesc şi sută la sută neproductiv (cine are urechi de auzit, poate aude…). Dar nu mă mai plâng că am mult de corectat. Nu fiindcă nu aş vrea să mai fac şi altceva. Motivul este că ceva mai stringent mă face să privesc nostalgic înapoi. Peste un an ating vârsta la care sistemul ne elimină. Oare la şaizeci şi cinci de ani începem să nu mai fim buni profesori? Noica spunea undeva că la şaizeci de ani abia începi să fii cu adevărat… Pe scurt, tot îmi e greu să mă desprind de catedră, nu s-a schimbat nimic esenţial în ce ziceam.
- Prin urmare, va întreb: Cum decurge ziua unui profesor universitar care are atât de multe alte preocupări literare?
- Aici aş putea spune un singur lucru cu adevărat edificator: ce e aia, "zi"? Uneori nu ştiu dacă a fost dimineaţă. Mă trezesc la unsprezece seara că n-am făcut nici jumătate din câte aş fi vrut să fac, şi mă întreb dacă ziua chiar a început, ori abia acum…
Am să dau totuşi un răspuns mai concret. De doi ani încoace m-a absorbit lucrul pentru editura online pe care am înfiinţat-o - Editura pentru Literatură Contemporană / Contemporary Literature Press - împreună cu fostul meu profesor C. George Săndulescu, actualmente stabilit în Monaco. Încerc să mă eliberez de obligaţiile administrative, care ţin de masteratul pe care l-am înfiinţat - şi care nu sunt puţine, dacă ne gândim că are peste două sute de studenţi, fiecare cu problemele şi micile lui crize ce trebuie rezolvate imediat, că viaţa lor abia începe, şi m-aş simţi vinovată să-i ţin eu în loc… După ce m-am asigurat că n-am făcut niciun rău nimănui dintre cei care depind de mine, pot da restul la o parte ca să mă ocup de ceea ce sunt eu în acest moment.
Or, ce sunt eu în anul 2011 se cheamă Editură. Am învăţat atâtea de la George Săndulescu. Pe când îi eram studentă, la nouăsprezece ani, nu înţelegeam exact ce anume îl deosebea într-atât de toţi ceilalţi profesori ai mei, de ce mi se părea că n-o să pot niciodată să-l ajung din urmă. N-am putut. Dar fascinaţia pentru inteligenţa lui vie a rămas, şi pe bună dreptate. Aşa că lucrez cu el la volumele pe care le scoatem. Am scos un Compendiu de poezie - peste şapte sute de ani de poezie, în traducere, unul de eseu, trei volume Noica, un volum trilingv - "Warsaw Tales", de la New Europe Writers, un studiu de George Săndulescu despre James Joyce, un altul despre Leviţchi şi Duţescu… Câtă vreme inteligenţa e o sursă de intensitate a existenţei, contează prea puţin că o lege a învăţământului aplică Patul lui Procust atunci când ar avea lucruri mai bune de făcut. Spun asta şi cu jale, fiindcă nu m-aş fi gândit că şi după căderea comunismului o să mă simt la fel de neputincioasă social ca înainte. Da, asta e de fapt pensionarea unui universitar îndrăgostit de meserie: o transformare a lui într-un disident făra obiect… Că nu mai am cum să dau vina pe sistemul comunist. Poate post-comunist?
- Cu ce se ocupă Editura pentru literatură contemporană online pe care aţi înfiinţat-o şi o conduceţi?
- Nu ştiu să dau un răspuns clar la întrebarea asta. Editura noastră e o descoperire continuă. Harul explorator e mai puţin al meu, mai mult al lui George Săndulescu. Toate ideile de volume de doi ani încoace ale lui au fost. Cu mici excepţii. Nu le-a impus. Nu a fost nevoie să le impună. Am gândit volumele împreună şi trebuie să spun că această aventură intelectuală merită munca din jurul ei.
La modul concret, Editura are trei patroni: Universitatea din Bucureşti, Institutul Cultural Român şi Consiliul Britanic (v. http://editura.mttlc.ro/ ). Ea are trei direcţii esenţiale: să fie de folos studenţilor (e singura editură online a Universităţii din Bucureşti), să traducă literatură română foarte bine (cu girul unui traducător nativ de fiecare dată), aşa cum încearcă ICR să facă şi chiar a reuşit, şi, în fine, să aducă românului literatura şi cultura de limbă engleză, britanică în primul rând.
Fiind o editură online (până acum nu am scos nimic pe hârtie, dar nu-i timpul pierdut), ea nu implică nici un fel de complicaţii financiare. Sigur, nici retribuţii, dar asta e atât de nesemnificativ. Singurul nostru ajutor financiar a venit de la Rectorul Universităţii, Ioan Pânzaru, care ne-a sponsorizat ceea ce se cheamă "hosting" - acel spaţiu pe internet unde se postează şi se păstrează volumele. Sper din suflet că acest lucru va continua, indiferent de statutul meu din anul 2012. Ar fi păcat să se piardă tot ce am lucrat. Volumele sunt extrem de utile studenţilor, dar ele au deja şi un public mai larg, pe toate continentele. Engleza este în fond o lingua franca…
Nu ştiu dacă o să şi reuşim, dar gândul nostru de perspectivă în acest moment se îndreaptă către profesorii de engleză din preuniversitar. Am fost la multe inspecţii pentru ceea ce se cheamă "gradul I", am condus multe lucrări de grad. Ştiu ce le lipseşte. Ştiu şi ce eforturi supraomeneşti fac aceşti profesori care îşi iubesc meseria la fel de mult ca mine - altfel ce i-ar ţine într-un sistem care îi umileşte într-atât încât nu-şi mai pot permite să cumpere o carte? Nu pot eu schimba datele existenţei lor, cum nu le pot schimba nici măcar pe ale mele, dar le pot dărui cărţi de care să se bucure, pe care să le poată folosi cu elevii lor. Aşa că asta vreau eu acum să fac: să-mi folosesc experienţa - câtă am - în volume adresate lor. Implicit, aceste volume se vor adresa şi studenţilor mei, dintre care foarte mulţi devin ei înşişi profesori. O să fie nevoie aici de mult mai mult decât expertiza mea, desigur - şi, încă o dată, mă voi sprijini pe fostul meu profesor, C. G. Săndulescu.
- Dar Translation Café, Revista Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan? Ce-ar trebui să ştie înainte de toate cititorul Ziarului de duminică?
- Revista a fost prima mea încercare, îndată ce mi-am revenit din mirarea că ideea de masterat bazat pe "internships", în care studenţii traduc texte culturale, voluntar, sub semnătura lor, pentru CV-ul lor, în paralel cu programa de studiu oficială, chiar funcţionează.
Ce trebui să se ştie despre revistă în primul rând? Faptul că, la fel ca şi editura, ea este a labour of love, cum spun englezii. Mai prozaic zis, o muncă neplătită. Şi nu e vorba aici numai de munca mea. Trebuie să mulţumesc acelora dintre masteranzii mei care postează, fac pdf-uri, corectează, dactilografiază… Sunt câţiva care se bucură de revistă la fel de mult ca şi mine: Carmen Dumitru, Cristina Petrescu (deşi ele sunt absolvente deja), Raluca Mizdrea, Anca Pavel, Ruxandra Câmpeanu… Am tot respectul pentru entuziasmul lor într-o lume agresivă şi mercantilă. Nu ştiu dacă respectul meu le foloseşte la ceva, dar îl au. Tot aşa cum respect şi Portalul eScoala (http://www.e-scoala.ro/lidiavianu/index.html ), cu care am început, prin 2005.
Revista Translation Café a fost mai întâi o prelungire a cursurilor predate în cadrul Masteratului pentru Traducerea Textului Literar (de fapt Cultural în sens larg) Contemporan. Cum se întâmplă de atâtea ori, porneşti la drum cu un nume, un titlu, o etichetă de "domeniu virtual" - în cazul de faţă MTTLC - şi descoperi pe parcurs că ţi-ai botezat copilul total neinspirat. Nu prea mai ai ce face. Lipsa de pre-vedere se plăteşte. Dar, indiferent de nume, revista a ajuns mult mai departe decât mă gândeam eu la începuturile ei. În ea publică numai masteranzii MTTLC. În acest moment, traducem în engleză cu precădere poezie românească contemporană, întodeauna stilizată de un poet nativ. Mergem pe direcţia ICR, al cărui patronaj înseamnă mult pentru noi - şi le mulţumesc încă o dată lui Horia Patapievici şi Taniei Radu; au fost întotdeauna alături de ceea ce facem.
Ne-am propus să scoatem numere care să fie ca o carte de vizită a poeţilor pe care îi traducem. Să îi facă cunoscuţi celor care citesc în limba engleză. Dar, evident, am tradus şi multă poezie contemporană britanică. Într-o vreme, Consiliul Britanic ne-a pus chiar la dispoziţie sala de videoconferinţă şi m-a sprijinit financiar să organizez videoconferinţe în care masteranzii mei au putut vorbi în direct cu autori cunoscuţi, cum ar fi David Lodge, Julian Barnes, Peter Ackroyd, Alan Brownjohn, Ruth Fainlight, George Szirtes.
Încă o dată, e mult de muncă, nu avem nici măcar o secretară, de fonduri nici nu poate fi vorba - totul se face cu un singur combustibil: bucuria intelectuală.
- Ce înseamnă un masterat în traducere literară?
- Un masterat normal înseamnă doi ani de cursuri, cam şaisprezece ore pe săptămână. MTTLC e însă altceva. Pe lângă cursurile de orientare în literatura şi lingvistica contemporană, mass media, publicitate, subtitrare, editare carte etc., am introdus ideea de "internship", un cuvânt american pentru un stagiu voluntar, necesar pentru CV, în speranţa unui post bine plătit. Prima parte a acestei descrieri mi-a reuşit. Stagiul e, într-adevăr, voluntar. Chestia cu job-ul bine plătit… să nu discutăm cât ia pe o carte un traducător literar. Până una alta, cum în filologie nu avem oficial o formă de "internship" (cel puţin nu în zona mea de acţiune), cu ajutorul aceluiaşi Rector al Universităţii Bucureşti, Ioan Pânzaru, am făcut eu cum m-a tăiat capul un document pe care l-au semnat Decanatul şi Rectoratul, prin care se recunoaşte oficial munca fiecărui masterand în parte, şi care poate fi folosit ca adăugire la foaia matricolă.
Prin urmare, MTTLC e un masterat atipic. Nu ajunge să vii la ore. Trebuie să fii cu ochii pe net; avem un grup unde se anunţă aceste "internships", la http://groups.yahoo.com/group/lit_translations/ , şi invităm pe toţi cei curioşi să ştie mai mult să ne viziteze. După care se lucrează la traducere. În timpul liber, când nu ai ore ori slujbă, de foarte multe ori noaptea şi în asalt.
Ce traduc anume? Aici e, în fond, explicaţia întregului program. Am adus în el toate legăturile mele cu lumea literară, din ţară şi din Anglia. La început mă rugam eu de reviste să-mi publice masteranzii cu traduceri. Acum vin revistele în întâmpinarea noastră. Masteranzii au tradus pentru site-uri culturale importante: revista universităţii - Top UB, Radio România Muzical, Radio România Cultural, Teatrul Naţional Bucureşti… O să găsiţi în multe locuri Logo-ul MTTLC - şi el un pic stângaci, ca şi numele. Poate o să ajungem să ne creeze cineva un Logo care să ne reprezinte mai bine. Pentru moment, atât m-am priceput.
- Cum reuşiţi să fiţi atât de implicată în fenomenele literare anglofone şi româneşti deopotrivă?
- Literatura contemporană britanică e disciplina pe care o predau. Până în 1990, ea nu exista la noi. Nu insist asupra motivelor. Cine nu le cunoaşte trebuie să-şi spună că are mare noroc. M-am trezit în anii nouăzeci aruncată într-o zonă unde a trebuit să învăţ să înot. Sau să mă înec. Sper că am ales prima alternativă - deşi n-am să ştiu niciodată cât aş fi ştiut dacă aş fi avut la vremea potrivită toate cărţile pe care nu le-am avut. Mai am încă acel coşmar din anii comunismului, când mă găseam în vis într-o librărie occidentală cu de toate în ea, şi nu mă putema atinge de nimic, aşa că izbucneam în plâns. Plânsul acela n-a murit de tot… Profesorii noştri tineri îl redescoperă, din păcate… La même Jeannette, autrement coiffée? Revin la speranţa că editura MTTLC poate şi va face ceva în acest sens.
- După ani de traducere a poeziei româneşti în engleză puteţi spune unde ne aflăm, care sunt diferenţele?
- Am încercat de prea multe ori să construiesc teorii. E o boală profesională. Când ţii un curs, tentaţia de a ridica un castel pe nisip face parte din recuzită. Cum în acest moment nu regizez un curs interactiv, vă spun drept: nu ştiu unde ne aflăm exact, şi mă bucur grozav de neştiinţa mea, fiindcă am în fiecare zi bucuria de a descoperi o idee nouă.
Un lucru e sigur: poetul e în toate timpurile şi în toate locurile o specie aparte. Un singur exemplu o să vă dau: azi, în lumea asta care dispreţuieşte tot ce nu e plătit, poeţii sunt singurii care nu numai că mă lasă să le traduc, să le public poemele online fără să ceară plata drepturilor de autor - dar mă mai şi roagă să o fac. Vorbesc aici şi de britanici şi de români.
E drept, poezia de azi a uitat de latina şi greaca versificaţiei, adică habar nu are de prozodie. Dar un poet bun este încă un poet bun. Am dat de prea multe ori explicaţii studenţilor mei à propos de ce deosebeşte un poet bun de unul mediocru. Nu sunt guru literar. Orice profesor ar trebui să-şi spună măcar din când în când "Ştiu că nu ştiu nimic". Să viseze, ca Noica, o şcoală în care nu se învaţă altceva decât o atitudine intelectuală, o forma mentis. Aşa că, atunci când mă întrebaţi care e pătrăţica rezervată poeziei în 2011, acum, că tot ies din rolul de pedagog, vă spun cinstit că nu-mi place matematica… Poezia, însă, da.
- Este gustată poezia românească în lumea anglofonă? Ce anume se caută?
- Poeţii români au succes. Sunt inediţi, suprinzători, dezinhibaţi, proaspeţi. Ce se caută? Agenţii literari, editorii, cititorii - fiecare caută ceva. Poate altceva decât ne imaginăm noi. Un lucru e cert: visul scriitorului român de a fi tradus în engleză, de a publica "afară" şi a lua un Nobel pentru literatură este şi totuşi nu este imposibil. Acum suntem şi noi în jungla capitalistă, unde totul se poate şi nu se poate în aceeaşi secundă. E exasperant, dar suntem liberi. Într-o oarecare măsură. Poate nu la modul economic. Dar vorbim de poezie…
- Cât de mult contribuie forurile culturale la eforturile dvs care sunt cu totul deosebite?
- Aici nu am replică. Dacă aleg din sintagmă cuvântul "cultural", enorm. Am cale liberă şi le mulţmesc tuturor. Fără sprijinul culturii române, eu nu aş exista; nici ca profesor, nici ca modest redactor de editură, încă începător… Dar dacă aleg vorba "foruri" - poate e mai bine să mă opresc aici.
- Cum vă alegeţi colaboratorii?
- Primii mei colaboratori sunt masteranzii. Îi aleg după calitate, entuziasm şi putere de muncă; nu e greu. Scriitorii îi aleg mai ales în virtutea afinităţilor elective: nu traduc şi nu public ce nu-mi place. Unicul colaborator căruia îi datorez seninătatea mea intelectuală din acest moment, m-a ales el pe mine, într-un fel, din 1969, când mi-a fost profesor, şi până azi. Singurul colaborator, la figurat vorbind, pe care nu mai stă în puterea mea să-l aleg, este învăţământul românesc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
