Expozitia "Vizitandu-l pe Velasquez - despre Infante", deschisa pana de curand la Galeriile Etaj 3/4 ale Nationalului bucurestean, a beneficiat de un public numeros, atras de cele aproximativ 30 de viziuni contemporane asupra misterioaselor printese din Casa de Spania. Curator al expozitiei a fost Simona Runcan, plastician cu numeroase expozitii in tara si strainatate, detinator a trei Premii UAP si profesor la Academia de Arte din Bucuresti.
- Care a fost principala miza a expozitiei "Vizitandu-l pe Velasquez"?
- E bine sa vorbim bine ca sa vorbim de bine despre aceasta manifestare! "Vizitandu-l pe Velasquez - despre Infante" este o expozitie "colectiva si tematica", expresie menita sa dea frisoane celor care au expus si inainte de 1990. Este prea putin, este mult? Personal, sunt uimita de usoara "incordare" care apare astazi intre curatori si artistii implicati in astfel de angajamente. Vorbind aspru si profesional, sunt demersuri paralele, care nu se contrazic, nu se concureaza (decat benefic), nu se suprapun. Este evident ca artistul, a carui structura este chiar materia plastica, are viziuni, intuitii, conexiuni care pot fi nu atat altele, cat mai ales de alta natura decat cele ale curatorului. Aceasta este probabil motivatia pentru care mari muzee si-au deschis depozitele si simezele unor artisti pentru a alterna tipurile de expozitii, nici una dintre viziuni, artistica sau curatoriala, nefiind infailibila. In definitiv, ce a fost Velazquez in misiunile sale in Italia daca nu un curator avant la lettre?
- In ciuda faptului ca la noi acest gen de expozitii reprezinta o premiera, in lume ele au o vechime apreciabila.
- Totusi, nu sunt foarte frecvente, desi in aceste zile in Germania este deschisa o mare expozitie cu subiectul "Sf. Sebastian". Pana la jumatatea secolului al XIX-lea, artistii isi coborau ciutura in fantanile colegilor, servindu-se din apa lor fara a acorda o prea mare atentie drepturilor de autor. In secolul XX, mari personalitati au facut apel la monstrii sacri. Cezanne, Picasso, F. Bacon, A. Warhol au produs faimoase cicluri inspirate din Velasquez, Poussin, Ingres.
- De ce tocmai Velasquez, de ce tocmai Infantele?
- Intr-adevar, ceea ce poate sa starneasca, in cazul expozitiei noastre, o iritare bine sau rau voitoare este fara indoiala modelul ales. Istoria noastra culturala a simtit nevoia sa creeze o formula speciala pentru a circumscrie niste opere ce nu vor inceta sa uimeasca: Auriga din Delfi, cea care este numita Nefertiti, Efebul, Gioconda... Cum sa descifram misterul acestor creatii? Nu vom scapa de atractia lor chiar de le vom sfasia cu pumnalul! In sfarsit, de ce dintre atatea portrete facute micilor printi si printese de-a lungul vremii, Infantele lui Don Diego starnesc atata fascinatie? Nu vom putea epuiza noi intrebarile, de vreme ce nu le-au epuizat V. Hugo, M. Foucault, V.I. Stoichita, Cornel Mihai Ionescu s.a.
- O serie de artisti consacrati au refuzat invitatia dvs. de a participa la realizarea acestui proiect. De ce?
- Sa "atentezi" la un asemenea subiect poate fi devastator, lesne superficial, nereusit, inutil si deci aproape blasfemator. Raspunsurile unor colegi reputati la propunerea mea se refereau tocmai la "imensitatea subiectului, la perfectiunea lui inabordabila". In toata aceasta experienta, nu am avut decat un singur suport: sau te asezi intr-o admiratie statica a idolului, sau te hotarasti sa ciocanesti la usa atelierului sau, convins ca don Diego, cavaler de Santiago, are suficient umor si curiozitate ca sa se lase tulburat acolo, in Parnas, caci uneori timpul este lung si chiar admiratia cea mai staruitoare devine plicticoasa! M-am hotarat sa bat cu umilinta la usa lui Velasquez. Si am avut astfel secreta placere de a alatura intr-o totala libertate de miscare artisti tineri, in plina explozie contestatara, si colegi ajunsi la un bilant al carierei. Desigur, unele absente fac parte dintre regrete (intrebati-ma despre regrete): nu am stiut sa inmoi inimile celor absenti atragandu-i!
- Mi-ati cerut sa va intreb despre regrete. Oricum voiam s-o fac, fiindca nu exista opera perfecta in aceasta lume si nici creator care sa fie cu totul satisfacut de creatia sa. Asadar, aveti regrete?
- Evident ca am regrete! Sunt constienta ca aceasta expozitie a fost numai o formula dintre cele posibile. De altfel, nu sunt singura care a dat tarcoale subiectului: Luminita Batali si-a marturisit interesul, Mihai Driscu era candva fascinat si sper (stiu) ca vor fi fiind inca multi altii. Regrete administrative de tipul lipsei unui catalog am, bineinteles, dar le-am explicat de la bun inceput colegilor mei ca ma simt doar unul dintre cei 30 de artisti! Pana la urma, a trebuit sa imi asum mai mult decat credeam. Regretele mai importane le resimt insa in structura expozitiei, de pilda as spune ca lipsesc laturile extreme: unde este disectia unei infante sau jocul de-a baba oarba in camera obscura? Unde sunt coborarea si focalziarea pe fascinantele lor portrete, unde sunt sufletele acelor copii uimiti, constransi, avand in gene regalitatea ca povara, dar pastrandu-si ochii deschisi asupra lumii ca teatru?
- Expozitia s-a inchis. Care este prima si cea mai importanta invatatura pe care o trageti din aceasta experienta?
- Pentru ca momentul a fost depasit, a venit vremea sa spun ca numai benevol nu se poate face ceva de mare seriozitate si calitate; de aceea, si eu, artist fiind, cred in noile generatii de curatori, care se vor misca altfel, fiind bine informati, adaptati, si mai ales, sa speram, sustinuti financiar.
-Dintre artistii care au acceptat pariul cu Velasquez, pe care i-ati mentiona in mod special?
- Toate numele sunt importante pentru a transforma un conglomerat de lucrari intr-o lucrare noua. I-am invitat pe aceia dintre colegi ale caror lucrari le-am putut imagina cu mult inainte de a le vedea. Ca sa glumim putin, am fabulat timp de un an pe lucrarile si in atelierele lui Gherasim, Ciubo, Petru Lucaci si Elena Copuzeanu! Trebuie ca m-au simtit ca pe o stafie in preajma lor! Cu toate acestea, ii datorez lui Peter Jacobi suportul, in multele momente in care am vrut sa abandonez, caci proiectul parea sa nu mai vrea sa iasa la lumina! Dincolo de valoarea plastica a lucrarii lui - printre putinele stapanite de mister si atmosfera aproape suprarealista - Peter m-a obligat prin extremul sau profesionalism sa-mi spun: "Daca un coleg iti trimite cu o probitate atat de rara lucrarea tocmai din Germania si cu mult timp la timp, eu ii sunt datoare cu onoarea mea".
- Despre propriile dvs. lucrari ce-mi puteti spune?
- Lucrarile mele sunt din perioade foarte diferite! Cele mai vechi se refera la, as spune, "hieroglifa Infanta", semnul sau acea aglomerare de semne care populeaza hieroglifele. Lucrarea din 2003 are menirea sa duca sau sa mobileze bine acea structura fabuloasa care este "camera vertugadinei". Infantele locuiesc in diferite trepte de prizonierat: spatiul celular al imenselor lor fuste, spatiul imens dar restrictiv al palatelor, spatiul constrangator al codului manierelor si relatiilor umane impuse si controlate si, mai ales, prizonieratul propriului lor cod genetic, afectat de pedeapsa regalitatii. A doua caracteristica pe care am vrut s-o semnalez a fost privirea rotitoare si uimita asupra lumii, privirea pervers candida a copiilor, privirea adevarului! Sa incheiem aici si sa suportam ochiul superior binevoitor al celui al carui nume ne-am permis sa-l invocam prin aceasta expozitie!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
