• Leu / EUR4.7559
  • Leu / GBP5.4795
  • Leu / USD4.1941
Ziarul de Duminică

Marea amărăciune a Constanţei Buzea

Marea amărăciune a Constanţei Buzea

Titlul unei splendide proze semnate de Ioan Groşan (aceea cu "pre-scrierea" viitorului comun de către un cuplu de îndrăgostiţi) mi se pare foarte potrivit pentru a surprinde nuanţa psiho-afectivă din Jurnalul Constanţei Buzea, Creştetul gheţarului*. O mare amărăciune scaldă notaţiile autoarei, prinsă în anii respectivi (1969-1971) la mijloc, între dragostea pentru copiii ei mici şi ceea ce trebuie să suporte, zilnic, din partea tatălui lor.

De regulă, sînt suspicios în legătură cu sinceritatea pusă la lucru în însemnările asumat subiective. Subiectivitatea nu garantează onestitatea şi nu este neapărat sinceră. Autorul utilizează diferite măşti, deşi pretinde că înfăţişează adevărul nud; iar felul în care ajunge la esenţa celorlalte personaje e adesea decepţionant. Concesiv cu sine, este resentimentar sau chiar nemilos cu "adversarii" care de fapt nu-i sunt adversari şi cu prietenii pe care-i prezintă ca pe nişte "prieteni". Victimologie şi caricatură: perspectiva celuilalt nu apare sau, dacă apare, e redusă la un comportament meschin, la o replică batjocoritoare, la o ridicare de umeri în faţa nenorocirii mele.
Exact pe această linie ne deplasăm, pe măsură ce avansăm în lectura paginilor Constanţei Buzea. În timp ce tânăra femeie, soţie, mamă şi poetă este o victimă delicată şi însingurată, o sensibilitate rănită, un om care suferă, tânărul bărbat, soţ, tată şi poet (Adrian Păunescu) apare numai ca un monstru conjugal şi domestic, un Haplea tiranic şi capricios târât în viaţă de propriile instincte şi pofte de mărire. Din fericire pentru acest personaj, mai sunt şi altele care ilustrează categoria negativului. Unul e chiar tatăl tinerei femei, care i-a terorizat copilăria şi care, probabil, prin aceasta a făcut-o să se mărite foarte devreme. Altul e... socrul, fost deţinut politic, de la un moment dat foarte interesat şi măgulit de cariera poetico-socială a fiului său. Siluetele acestor masculi familiali se profilează ameninţător prin ochii înfricoşaţi, dar neiertători ai tinerei care-i suportă şi îi scrie. Jurnalul, început în paralel cu cel al soţului, va fi continuat şi bine exploatat de Constanţa Buzea; în timp ce Adrian Păunescu se plictiseşte şi renunţă curând. Ceea ce unul trăieşte, la modul intens şi dezordonat, nesăţios, nestăvilit, celălalt observă şi detaliază, simte şi resimte, percepe acut şi reproiectează analitic în însemnările sale.
Amărăciunea personajului feminin nu exclude răceala metodică a disecţiilor pe care autoarea le face. Cred că de la bun început jurnalului ţinut i s-a dat şi această componentă de chirurgie fără anestezie, neîndurătoare, răzbunătoare. Tânăra Constanţa Buzea, care are aproape treizeci de ani în momentul iniţial al Jurnalului, procedează ca un scriitor profesionist, nu doar ca un om rănit şi dezamăgit ce-şi trece suferinţele pe hârtie. Episoadele de chin domestic sunt foarte bine expuse şi calibrate. Monstrului lacom de toate i se sesizează rapid profilul "ofertant" literar. Altfel spus, Adrian Păunescu dispare de aici ca soţ şi ca tată real pentru a reapărea, fulminant, ca personaj în toată regula caracterologică, înşurubat în comportamentul şi gestica lui, înseriat în acţiunile sale ilustrative. Privirea autoarei reţine toate secvenţele ce pot contribui la acest profil (soţul brutal, tatăl absent) şi le minimizează sau le ignoră pe cele care l-ar putea "tulbura". Ochiul de scriitor are şi predicţii, bune, de critic literar: "Agitaţia este la el o stare firească, indispensabilă, inevitabilă, dar pe mine mă scoate din ritmul propriu, intens, interiorizat. În casa în care el vine şi doarme câteva ceasuri, nu-mi vine nici mie să stau peste zi. Nu-i duc dorul, deşi câteodată, din orgoliu, mă simt singură. Lirismul i se degradează în cantitate, în relatare, în discursiv, în anecdotic. Senzaţia că politica îi exploatează resursele, în defavoarea poeziei. Cartea lui a avut succes şi asta i-a dat o oarecare linişte, care nu va dura. Va vrea mai mult." (p. 20). Însemnarea e din 21 ianuarie 1969, iar cartea este Fântâna somnambulă.
La finele aceluiaşi an, pe 12 decembrie, Constanţa Buzea pune la trecut receptarea volumului, focalizând cu sado-masochism experienţa existenţială dureroasă din care a ţâşnit poezia câştigătoare. Scenele îmi par, indiferent cine le trăieşte sau le priveşte, de o cruzime insuportabilă: "În vremea aceea, Adrian venea acasă şi se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu faţa la perete, suferea. Ofta cu ochii strânşi, aproape să plângă, refăcând în minte scenele cu Nana îmbrăţişându-se şi prelungind agonia unei dorinţe apocaliptice. Aşa şi-a scris cartea cu care a luat premiul şi a stârnit certuri în juriu. O carte ca o rană vie, pe care o cunosc şi o evit, pe care am dactilografiat-o. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea. Se ridica din reverii şi se apuca de scris. Scria şi mă chema să mi le citească." (p. 84).
Umilită pe faţă, conştient şi inconştient, de către bărbatul îndrăgostit de altă femeie şi salvat de poezie, tratată ca un duhovnic cu aptitudini de dactilografă, Constanţa Buzea se refugiază la rândul său în scris. Nu numai în jurnalul de faţă, ci şi în lirica ei într-adevăr altfel ritmată, subtil modulată, interiorizată şi reflexivă. Pe lângă drama conjugală, există o vizibilă diferenţă de natură poetică şi chiar o dispută scriitoricească. O culme a competiţiei: Fântâna somnambulă a lui Adrian Păunescu şi Norii Constanţei Buzea sunt nominalizate la acelaşi premiu al Uniunii Scriitorilor! "Am scris şi eu, parcă în replică, tot felul de texte, versuri, pe stările pe care mi le crea. Cum vine asta, Constanţa: «A fi a doua, a rămâne prima»? sau «Tu de ce te-arăţi statornic când imaginea ta umblă?» extrase din Norii mei, nominalizat fără şansă alături de Fântâna somnambulă pentru premiul Uniunii şi pierzând, după cum mi s-a relatat, la un vot diferenţă." (p. 84).
Tot acest turnir adeseori pasionant, pe alocuri dizgraţios între poeţii-soţi e suspendat în fragmentele şi paginile întregi în care autoarea-personaj scrie despre copiii săi, Ioana şi Andrei. Experienţa maternităţii este una fundamentală, recentrând lumea celei ce spune eu. Răutatea, maliţia, sensibilitatea inervată, "mutismul" ce-l scoate din minţi pe bărbatul gălăgios şi posesiv lasă loc unei priviri de o blândeţe nesfârşită cu care mama îşi însoţeşte, imediat după naştere, puii. Înseşi chinurile facerii sunt puse pe hârtie (cu detalii crude notate precis, dar într-un halou al suferinţei cu sens) pentru ca, mai târziu, micuţul devenit bărbat să le recupereze. Absent ca în atâtea alte rânduri, tatăl e dezimplicat aproape ostentativ din această relaţie specială creată între mamă şi copiii ei, între cei doi copii şi mama lor. Într-un episod care ar fi halucinant dacă n-ar fi real, tânăra eroină descoperă un "dublu" maternal: nestăvilitul ei soţ are, la un alt domiciliu, o pereche de fetiţe cu o altă femeie. "Generos", tovarăşul de viaţă o invită să o viziteze pe cealaltă şi vizita se face, punând faţă în faţă două mame timorate, uluite de absurdul situaţiei.
Îngrijindu-şi copiii şi privindu-i cu o infinită atenţie cum cresc, trecînd alături de fiecare prin fazele delicioase ale descoperirii semnelor, limbajului şi lumii înconjurătoare, mama ţine, practic, acelaşi jurnal - dar nu mai face cu el literatură compensatoare. Cele două făpturi mititele având fiecare personalitatea proprie, preocuparea este acum de a prinde această personalitate cu toate nuanţele şi pliurile ei. Atenţia la detalii nu devine plictisitoare, ca la atâţia părinţi rulând narativ performanţele progeniturii. Studiindu-i cum dorm şi cum se desfaşă în somn, cum tremură ori se încruntă de ceva ce minţişoara lor visează, ascultându-i cum vorbesc peltic şi cum îşi împărtăşesc micile lor "secrete" infantile, mama şi scriitoarea din ea înfloresc deodată. Cea mai frumoasă parte a Jurnalului aceasta este: întinderea vie pe care se mişcă, vegheaţi şi conturaţi de ochiul matern mare şi bun, o fetiţă drăgăstoasă, cam răzgâiată, şi fratele ei mai mic, cu simţul umorului.
Când cei doi soţi, oarecum reconciliaţi, fac o lungă călătorie în Statele Unite, fascinaţia descoperirii Lumii Noi e disturbată de un dor devastator după cei doi copii. Disperată, mama cere insistent şi tot aşteaptă din ţară scrisori, mesaje, semnale, orice care să facă vorbire, într-un fel sau altul, despre micuţii ei. Văzând în jur atîtea familii fericite (America întreagă i se pare un ţinut al fericirii şi al abundenţei, un viitor cvasi-utopic materializat încă de pe acum), tânăra femeie e săgetată nu de invidie, dar de imposibilitatea unei bucurii depline. Scanată cu privirea esticului cenuşiu şi amărât, devorată în hălci de consortul extravertit, America rămâne o contraparte nesemnificativă a sentimentelor realmente profunde. În Creştetul gheţarului, eul adânc nu călătoreşte: rămâne legat, placentar, de fetiţa răsfăţată şi de băieţelul cu simţul umorului rămaşi acasă.
În aceste condiţii existenţiale şi diaristice, e cu totul remarcabil efortul tinerei scriitoare de a pătrunde specificul american şi a vedea oamenii dincolo de zâmbetele lor.
Mircea Eliade, cu care cei doi soţi ajung să se întâlnească şi pe care Adrian Păunescu îl convinge, finalmente, să dea un interviu pentru "Luceafărul" din ţară, este personajul excepţional conturat şi vivificat al acestui Jurnal. Cuminte şi conştiincioasă, Constanţa Buzea conspectează din lucrările lui de istoria religiilor şi îi citeşte o parte dintre prozele fantastice. Dar portretul memorabil al lui Eliade apare din surprinderea live a profesorului la ore cu studenţii. Nici o virgulă în plus, nici una în minus: "Studentul de la catedră citeşte şi explică, gesticulînd excesiv. Eliade îl ascultă neclintit, cu mâna stângă sub bărbie. Şuviţele cărunte îi acoperă grumazul şi gulerul hainei. Ascultă aproape în extaz. Solicitat la un moment dat, îl ajută pe vorbitor la descifrarea textului, deplasându-se el până la catedră. Urcă agil ca un tânăr, cu degetul pe text citeşte şi explică, cu o teribilă mobilitate de evantai a capului, mişcarea făcând să-i sticlească lentilele. Aceşti fascinanţi ochelari, care-ţi dau iluzia unei priviri mai puţin scufundate-n orbite. Priviri devorate de o pasiune pentru ce face evidentă, copleşitoare, absorbantă. Când lentilele i se aburesc, şi ochii parcă i se aburesc, puţin stinşi undeva în adânc, sub sprâncenele şi genele cenuşii." (p. 155). Un mare savant văzut de o tînără şi deja rafinată scriitoare. Au trecut de atunci aproape patru decenii...
În genul subiectiv, Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971 este cartea anului editorial 2009.

*) Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 288 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiul cultural, Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romånă.

Etichete:

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7559
Diferență: -0,0357
Ieri: 4.7576
Azi: 4.1941
Diferență: 0,0072
Ieri: 4.1938
Azi: 5.4795
Diferență: 0,2525
Ieri: 5.4657
Azi: 4.1867
Diferență: -0,0668
Ieri: 4.1895