Moştenirea/ de Christopher Paolini

Prin spărtură

Dragonul Saphira scoase un răget, iar soldaţii din faţa ei în­cepură să tremure de frică.

- După mine! strigă Eragon. Înălţă sabia Brisingr deasupra capului, ţinând‑o cât putea de sus, pen­tru ca toţi să o vadă. Sabia albastră scli­pea intens, cu iri­zaţii, ieşind în evi­denţă pe fun­dalul zi­dului de nori negri ce se ri­di­cau spre apus. Pen­tru vardeni!

Osăgeată şuieră pe lângă el, dar nu‑i dădu aten­ţie.

Război­ni­cii strânşi la baza mormanului de dărâmături pe care stăteau Eragon şi Saphira îi răspun­seră, stri­gând din toţi rărun­chii:

- Vardenii!

Îşi înălţară şi ei armele şi se năpustiră înainte, căţărându‑se pe blocurile de piatră prăbuşite.

Eragonse în­toarse cu spatele la oameni. De partea cealaltă a movi­lei se afla o curte largă. Vreo două sute de soldaţi ai Imperi­ului se în­grămădiseră acolo. În spatele lor se ri­dica o fortăreaţă înaltă şi în­tunecată, cu crăpături în­guste pen­tru ferestre, cu câteva turnuri pătrate şi cu odăile din vârful celui mai înalt lumi­nate de o lampă. Un­deva, înăun­trul fortăreţei, Eragon ştia că se afla Seni­orul Bradburn, guvernatorul Belatonei - oraşul pe care vardenii se străduiau să îl cucerească de ceasuri bune.

Cu un stri­găt, Eragon sări de pe dărâmături şi se năpusti spre soldaţi. Oamenii se traseră în­dărăt, ţinându‑şi însă suli­ţele şi lăn­cile în­dreptate către spărtura zimţuită pe care Saphira o făcuse în zi­dul exterior al castelului.

Eragon îşi simţi glezna dreaptă răsucindu‑se când ateriză. Căzu pe un genunchi şi se spri­jini nde pământ cu mâna înncare avea sabia.

Unul din­tre soldaţi nprofită de pri­lejul ivit pen­tru a ieşi dinnformaţie şi a‑şi împinge suliţa spre gâtul descoperit al lui Eragon.

Eragon pară lovi­tura cu o smuci­tură a în­cheieturii, răsucind‑o pe Brisingr mai repede decât ar fi putut urmări cu pri­vi­rea orice om sau elf. Chi­pul soldatului se schi­monosi de spaimă când îşi dădu seama de greşeala pe care o făcuse. În­cercă să fugă, dar înainte să se poată urni din loc, Eragon îl împunse cu sabia în stomac.

Vărsând un şuvoide flăcări albastre şi galbene pe gură, Saphira sări în curte în urma lui Eragon. El se ghemui şi îşi în­cordă pi­cioarele când ea se izbi de caldarâm. Impactul cutremură în­treaga curte. Multe din­tre cioburile de sti­clă ce formau un mozaic mare şi colorat în faţa fortăreţei se desprin­seră şi zburară în sus ca nişte monede ce saltă pe o tobă. Deasupra, obloanele unei ferestre din clădire se deschi­seră şi se în­chi­seră.

Elfa Arya o urmă pe Saphira. Părul său negru şi lung se agita sălbatic în jurul chi­pului ascuţit când sări de pe mormanul de dărâmături. Fi­ri­şoare de sânge împroşcat îi vărgau braţele şi gâtul; tăi­şul sabiei îi era mân­jit de sânge. Ateriză cu un foşnet uşor, de pi­ele ce alunecă pe piatră.

Prezenţa ei îl îmbărbătă pe Eragon. Nu era ni­menin altci­neva alături de care ar fi preferat să lupte. Ea era tovarăşul de luptă ideal, se gândi el.

Îi zâmbi scurt, iar Arya îi răspunse pe măsură, cu o expresie fi­oroasă şi voioasă. În bătălie, ati­tudi­nea ei rezervată era în­locuită de o bunăvoinţă pe care o afişa rareori în alte împrejurări.

Eragon se feri după scut când o perdea de foc albastru apăru în­tre ei. De sub margi­nea coi­fului, privi cum Saphira îi scăldă pe soldaţi într‑un şuvoi de flăcări care trecu peste ei, fără însă a le face vreun rău.

Un rând de arcaşi de pe meterezele castelului traseră săgeţi către Saphira. Dogoarea din preajma ei era atât de in­tensă, în­cât o mână de săgeţi luară foc în aer şi se făcură scrum, în vreme ce vrăjile de apărare pe care le pusese Eragon în jurul ei le respin­seră pe celelalte. Una din­tre săgeţile rătăcite se izbi de scutul lui Eragon cu un pocnet surd, ciobindu‑l.

Vâlvătaia cuprinse trei din­tre soldaţi, ucigându‑i atât de repede, în­cât nici nu mai avură timp să ţipe. Cei­lalţi se în­ghesuiră în cen­trul in­fernului, cu tăi­şurile suli­ţelor şi ale lăn­ci­lor reflectând scân­teieri de lumină albastră şi străluci­toare.

Ori­cât se strădui, Saphira nu izbuti să‑i atingă pe supravieţui­tori. În cele din urmă, renunţă şi îşi în­chise fălcile cu un trosnet defi­ni­tiv. În­cetarea focului lăsă curtea nefi­resc de li­niştită.

Eragon se gândi, aşa cum o mai făcuse deja de câteva ori, că, ori­cine ar fi fost cel ce pusese vrăjile de protecţie asupra soldaţi­lor, trebuie să fi fost un magi­cian puternic şi pri­ceput. "Să fie oare Murtagh? se în­trebă el. Încazul ăsta, de ce nu erau el şi cu Thornaici, ca să apere Belatona? Oare lui Galbatorix nu‑i pasă dacă păstrează sau nu con­trolul asupra oraşelor sale?"

Eragon alergă înainte şi, dintr‑o sin­gură lovi­tură a lui Brisingr, reteză vârfurile unei duzini de halebarde cu aceeaşi uşurinţă cu care tăia capetele lujerelor de orz când era mai tânăr. Spin­tecă pieptul soldatului aflat cel mai aproape, despicându‑i armura de parcă ar fi fost făcută din pânză subţire. Sân­gele ţâşni. Apoi Eragon în­jun­ghie următorul soldat din rând şi izbi în stânga cu scutul, împingându‑l pe omul de acolo în trei din­tre camarazii săi şi făcându‑i să se rostogolească.

Reacţi­ile soldaţi­lor i se păreau lui Eragon în­cete şi stân­gace în timp ce se strecura prin­tre rân­durile lor, spintecându‑i fără să păţească nimic. Saphira se repezi în în­câlceala din stânga lui azvârlind soldaţii în aer cu labele ei imense, izbindu‑i cu coada ei ţepoasă, muşcându‑i şi omorându‑i cu o simplă mişcare a capului, în timp ce, în dreapta sa, Arya se mişca precum o umbră, cu fi­ecare mişcare a sabiei sale aducând moartea unui alt soldat al Imperiului. Când Eragonse răsuci ca să evite două suliţe, îi văzu în spatele său pe Blödhgarm - elful acoperit de blană - şi pe cei­lalţi un­sprezece elfi a căror sarcină era să îi apere pe el şi pe Saphira.

În urma acestora, vardenii se revărsau în curte prin spărtura din zi­dul exterior al castelului, însă oamenii nu atacară; era prea peri­culos să se apropie de Saphira. Nici ea, nici Eragon şi nici elfii nu aveau nevoie de ajutor ca să se descotorosească de soldaţi.

În­vălmăşeala îi despărţi pe Eragon şi pe Saphira, ducându‑i în capetele opuse ale curţii. Eragon nu îşi făcea griji. Chiar şi fără vrăjile ei de apărare, Saphira era cât se poate de capabilă să în­frângă de una sin­gură un grup de douăzeci, trei­zeci de oameni.

O suliţă se izbide scutul lui Eragon, învineţindu‑i umărul. Se răsuci către cel care o arun­case, un bărbat vân­jos şi plin de ci­catrici, căruia îi lipseau dinţii din faţă, şi ţâşni spre el. Omul în­cercă să scoată un pumnal de la cin­gătoare. În ulti­mul moment, Eragon se în­toarse, îşi în­cordă braţele şi pieptul şi îl izbi în plinpe om cu umărul său rănit.

Forţa impactului îl azvârli pe soldat câţiva paşi în­apoi, iar acesta se prăbuşi, ţinându‑se de piept în dreptul ini­mii.

Urmă apoi o ploaie de săgeţi cu pene negre, omorându‑i sau rănindu‑i pe mulţi din­tre soldaţi. Eragon se feri din calea lor, acoperindu‑se cu scutul, deşi era si­gur că magia avea să‑l protejeze. Totuşi, nu se cădea să devină neatent; nu avea de unde şti când vreun magi­cian duşmanar putea trage o săgeată fermecată care să îi străpungă vrăjile de apărare.

Un zâmbet amar îi flutură pe buze. Arcaşii de sus îşi dăduseră seama că singura lor speranţă de victorie con­sta în a‑i ucide cumva pe Eragon şi pe elfi, in­di­ferent de numărul celor pe care ar fi trebuit să îi sacri­fice ca să facă asta.

"Prea târziu, se gândi Eragon cu satisfacţie macabră. Ar fi trebuit să fugiţi din Imperiu când încă mai aveaţi ocazia."

Atacul vi­olent cu săgeţi îi dădu pri­lejul să îşi tragă puţin sufletul, lucru de care se bucură. Asaltul asupra oraşului în­cepuse în zori, iar el şi Saphira fuseseră în pri­mele rân­duri de la bun în­ceput.

Când se opriră săgeţile, Eragon îşi trecu sabia în mâna stângă, ri­dică una dintre suli­ţele soldaţi­lor şi o azvârli spre arcaşii aflaţi la zece picioare mai sus. Aşa cum descoperise Eragon, suli­ţele erau greu de aruncat cu preci­zie fără unan­trenament serios înprealabil. Astfel că n‑a fost deloc surprins când nu îl ni­meri pe omul pe care îl ţin­tise, dar a fost surprins că nu ni­meri pe niciunul din rân­dul de arcaşi de pe metereze. Suliţa zbură peste capetele lor şi se sfărâmă de zi­dul castelului. Arcaşii râseră şi îl batjocoriră, făcând gesturi obscene către el.

Eragon prinse cu coada ochi­ului o mişcare rapidă. Îşi în­toarse pri­vi­rea la timp ca să o vadă pe Arya lansându‑şi şi ea suliţa către arcaşi; aceasta ţintui doi oameni aflaţi unul lângă celălalt. Apoi Arya îşi în­dreptă sabia către soldaţi şi rosti"Brisingr!", iar suliţa izbucni în flăcări verzi de smarald.

Arcaşii se traseră de lângă trupurile arzânde şi fugiră cu toţii de pe metereze, înghesuindu‑se prin uşile care duceau la ni­velele de sus ale castelului.

- Nu‑icorect, făcu Eragon. Eu nu pot folosi vraja asta fără ca sabia mea să izbucnească în flăcări ca unrug.

Arya îl privi cu o uşoară urmă de amuzament.

Lupta con­ti­nuă alte câteva mi­nute, timp în care soldaţii rămaşi se predară sau în­cercară să scape cu fuga.

Eragon îi lăsă pe cei cinci oameni din faţa lui să fugă; ştia că nu aveau să ajungă prea departe. După ce examină iute trupurile răspân­dite împrejur, ca să se con­vingă că nu mai este niciunul în viaţă, îşi aruncă pri­virea în partea cealaltă a curţii. Câţiva din­tre vardeni deschi­seseră porţile zi­dului exterior şi aduceau un berbece pe strada care ducea la castel. Alţii se adunau în rânduri neregulate aproape de uşa fortăreţei, gata să intre în castel şi să îi în­frunte pe soldaţii di­năun­tru. Prin­tre ei era şi vărul lui Eragon, Roran, care gesti­cula cu ciocanul său nelipsit, în timp ce împărţea ordine oameni­lor din detaşamen­tul aflat sub comanda sa. În capătul celălalt al curţii, Saphira se ghemui peste leşurile celor pe care îi omorâse, toată zona din preajma sa fi­ind cufun­dată în haos. Stropi de sânge atârnau de solzii săi scli­pi­tori, pi­căturile roşii formând un con­trast puternic cu albastrul trupului ei. Îşi dădu pe spate capul ţepos şi scoase un răget tri­umfător, acoperind hărmălaia din oraş cu stri­gătul ei feroce.

Şi‑atunci, din in­teri­orul castelului, Eragon auzi un zornăit de mecanisme şi de lan­ţuri, urmat de scrâşnetul drugi­lor de lemn traşi în lături. Sunetele atraseră pri­vi­rile tuturor către uşile fortăreţei.

Cu un"bum!" dogit, uşile se dădură înlături. Di­năun­tru ţâşni un nor gros de fum de la făclii, făcându‑i pe cei mai apropi­aţi din­tre vardeni să tuşească şi să‑şi acopere feţele. De un­deva din bezna adâncă, se auzi ropotul unor copite potcovite pe caldarâm; apoi un cal şi călăreţul său se iviră din fum. În mâna stângă, călăreţul ţi­nea ceea ce lui Eragonise păru a fi o lance obişnuită, însă observă în­dată că aceasta era făurită dintr‑un material verde ciudat şi că avea un tăiş ghimpat, modelat într‑un mod neobişnuit. O lucire palidă în­văluia vârful lancei, lumina nefi­rească trădând prezenţa magiei.

Călăreţul trase de hăţuri şi îşiî n­dreptă calul către Saphira, care începu să se ri­dice pe pi­cioarele din spate, pregătindu‑se să îi dea o lovi­tură cumplită şi uci­gătoare cu laba dreaptă.

Eragon simţi cum îl cuprinde neli­niştea. Călăreţul era mult prea si­gur pe el, lan­cea mult prea di­ferită şi stranie. Deşi vrăjile de apărare ar fi trebuit să o protejeze, Eragon era si­gur că Saphira se afla în peri­col de moarte.

"Nu voi izbutisă ajung la ea la timp", îşi dădu el seama. Îşi în­tinse mintea spre călăreţ, însă omul era atât de con­cen­trat asupra a ceea ce avea de făcut, în­cât nici nu‑i observă prezenţa, iar con­cen­trarea sa nestrămutată îl împiedică pe Eragon să îi pătrundă în con­şti­inţă. Retrăgându‑se în sine,

Eragon revăzu vreo cinci, şase cuvinte din limba străveche şi compuse o vrajă simplă ca să oprească în loc calul. Era un act disperat - căci Eragon nu ştia dacă nu cumva călăreţul nu era şi el magi­cian sau dacă nu îşi luase precauţii împotriva unu iatac cu magie -, însă Eragonnu avea de gând să stea cu mâi­nile în sân când viaţa Saphirei era în peri­col.

Eragon trase aer în piept. Îşi reaminti pronun­ţia corectă a unor sunete mai difi­cile din limba străveche. Apoi deschise gura ca să rostească vraja.

Ori­cât de iute ar fi fost el, elfii au fost şi mai rapizi. Înainte să poată rosti măcar un cuvânt, un delir de psalmodi­eri grave izbucni în spatele său, vocile suprapuse formând o melodie distonantă şi tulburătoare.

- Mäe..., izbuti el să spună şi apoi magia elfi­lor îşi făcu efectul.

Mozai­cul din faţa calului se zdrun­cină şi se puse în mişcare, iar cioburile de sti­clă se revărsară ca apa. O crăpătură lungă se căscă în pământ, o fi­sură de o adân­cime neşti­ută. Cu un ţi­păt puternic, calul căzu în groapă şi se poticni, rupându‑şi pi­cioarele dinfaţă.

În timp ce calul se prăbuşea, omul din şa îşi trase braţul şi azvârli lancea străluci­toare către Saphira.

Saphira nu putea fugi. Nici nu se putea feri. Aşa că dădu cu laba în­spre suliţă, în în­cercarea ei de a o respinge. Însă îşi rată ţinta, de puţin, şi Eragon privi cu groază cum lan­cea se în­fige cam un metru în pieptul ei, chiar sub clavi­culă.

Un văl de furie se aşternu peste vederea lui Eragon. Stoarse până şi ultimul strop de energie pe care‑l avea la dispozi­ţie - din trup, din cele douăsprezece di­amante ascunse în cen­tura lui Beloth cel În­ţelept care‑l în­cin­gea la brâu şi din rezerva masivă de energie dinAren, inelul elfesc de la mâna dreaptă - pregătindu‑se să îl ni­mi­cească pe călăreţ, in­di­ferent de riscuri.

Eragon se opri totuşi când apăru Blödhgarm, sărind peste pi­ciorul stâng din faţă al Saphirei. Elful se năpusti asupra călăreţului precum o pan­teră ce atacă o căpri­oară şi îl doborî pe om într‑o parte. Cu o smucitură sălbatică a capului, Blödhgarm îi sfârtecă beregata cu din­ţii săi albi şi lungi.

Un răcnet plin de deznădejde sfâşi­etoare se auzide la o fereastră de deasupra uşi­lor deschise ale fortăreţei, urmat de o explozie de foc, ce făcu să se prăvălească blocuride piatră din clădire, blocuri care ateri­zară în mij­locul vardenilor adunaţi acolo, zdrobind mădulare şi piepturi ca pe nişte cren­guţe uscate.

Eragon nu băgă în seamă pietrele ce cădeau prin curte şi alergă la Saphira, aproape fără să‑i observe pe Arya şi gărzile sale, care îl urmau în­deaproape. Alţi elfi, aflaţi prin apropi­ere, se în­grămădi­seră deja lângă ea, exami­nând lan­cea care‑i ieşea din piept.

- Cât de rău... Este ea..., dădu Eragon să spună, nemaiducându‑şic uvin­tele la capăt din cauza tulburării.

Tân­jea să îi vorbească prin gân­duri aphirei, dar atâta vreme cât era posi­bil ca magi­ci­eni duşmani să se afle prin preajmă, nu în­drăznea să îşi expună mintea, ca nu cumva aceştia să îi ci­tească gân­durile sau să preia con­trolul asupra trupului său.

După o aştepare care părea să nu se mai termine, Wyrden, unul dintre elfi, rosti:

- Poţi să‑i mulţumeşti sorţii, Bi­rui­torul‑Umbrei; lan­cea nu i‑a atins venele şi nici arterele prin­ci­pale din gât. A atins doar muşchii, şi pe aceştia îi putem tămădui.

- Puteţisă o scoateţi? Are cumva vrăji care v‑ar împi­edica să o...

- Ne vom ocupa noi, Bi­rui­torul‑Umbrei.

Sobri precum nişte preoţi strânşi în faţa altarului, toţi elfii, în afară de Blödhgarm, îşi puseră palmele pe pieptul Saphirei şi, ca o adi­ere de vânt suflând prin­tre sălcii, în­cepură să cânte. Cân­tară despre căldură şi creştere, despre muşchi, ten­doane şi sânge ce pulsează, şi despre alte lucruri mai misteri­oase. Cu un mare efort de voinţă, Saphira rămase în aceeaşi pozi­ţie în timpul in­can­taţiei, deşi spasmele îi străbăteau trupul la fi­ecare câteva secunde. O dâră de sânge ise scurgea pe piept din locul în care se împlân­tase lan­cea.

Când Blödhgarm se apropie de el, Eragon îi aruncă o pri­vire rapidă elfului. Blana de pe bărbie şi de pe gât îi era pătată de sânge, albăstruiul de miez de noapte preschimbându‑i‑se în negru compact.

- Ce‑a fost asta? îl în­trebă Eragon, arătând spre văpăile ce încă jucau la fereastra din vârful turnului.

Blödhgarm îşi trecu limba peste buze, arătându‑şi colţii de pi­sică înainte să răspundă.

- Chiar cu o clipă înainte să moară, am izbutit să pătrund în min­tea soldatului şi, prin ea, în min­tea magi­ci­anului care îl asistase.

- L‑aiucis pe magi­ci­an?

- Oarecum; l‑am si­lit să se sin­ucidă. Nu recurg la asemenea extravaganţe nefi­reşti de obi­cei, dar acum eram... scos din sărite.

Eragon dădu să se urnească din loc, dar se opri când Saphira scoase un geamăt prelung şi grav, în timp ce lan­cea în­cepea să îi iasă din piept fără a fi atinsă de ci­neva. Pleoapele i se zbătură şi ea trase câteva guri de aer, cu răsuflarea în­tretăiată, când îi ieşi şi ultima parte din trup. Lama ghimpată, cu aura sa palidă de lumină verzuie, căzu pe jos şi se lovi de caldarâm cu un sunet de ceramică mai degrabă decât de metal.

Când elfii se opriră din cân­tat şi îşi ri­di­cară mâi­nile de pe Saphira, Eragon se repezi lângă ea şi îi atinse gâtul. Voia să o aline, să‑i spună ce spaimă trăsese, să îşi unească min­tea cu a ei. În schimb, se mulţumisă se uite într‑unul din ochii ei de un albastru străluci­tor şi să o în­trebe dacă îi este bine. Cuvin­tele păreau neîn­semnate în comparaţie cu profun­zi­mea emoţi­i­lor pe care le simţea.

Saphira îi răspunse cli­pind din ochi, apoi îşi coborî capul şi îi mângâie chipul cu o adi­ere de aer cald din nările ei.

Eragon zâmbi. Apoi se în­toarse către elfi şi spuse: "Eka elrun ono, älfya, wiol förn thornessa", mulţumindu‑le în limba străveche pen­tru ajutorul lor. Elfii care luaseră parte la vin­decare, in­clusiv Arya, se în­cli­nară şi îşi răsuciră mâi­nile drepte pe piepturi, cu semnul de respect al neamului lor. Eragon observă că mai mult de jumătate din­tre elfii în­sărci­naţi cu paza sa şi a Saphirei erau palizi, slăbiţi şi nesi­guri pe pi­cioare.

- Retrageţi‑vă şi odihniţi‑vă, le zise el. Dacă rămâneţi, nu veţi face decât să vă lăsaţi ucişi. Hai­deţi, e un ordin!

Deşi Eragon era si­gur că ei n‑ar fivrut să plece, cei şapte elfi îi răspunseră cu un "Cum doreşti, Bi­rui­torul‑Umbrei" şi se retraseră din curte, călcând peste leşuri şi dărâmături. Arătau nobili şi demni chiar şi ajunşi la capătul puteri­lor.

Apoi Eragon se duse lângă Arya şi Blödhgarm, care studiau lan­cea cu o expresie ciudată pe feţe, de parcă nu ştiau cum ar trebui să reacţi­oneze. Eragon se aşeză pe vine lângă ei, atent să nu atingă cumva arma. Se uită la li­ni­ile deli­cate sculptate la baza tăi­şului, li­nii care îi păreau oarecum familiare, deşi nu îşidădea seama de ce; se uită şi la mânerul verzui, care era făurit dintr‑un material di­ferit de lemn sau de metal; şi iarăşi, la luci­rea uşoară care îi amin­tea de lămpile fără flacără folosite de elfi şi de pi­tici ca să îşi lumi­neze palatele.

Fragment din volumul Moştenirea de Christopher Paolini, Editura RAO. Traducere de Bogdan Olteanu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels