Nu exista o activitate obiectiva, cu rezultate obiective, mai ales in arta. De la arta tricotajului, la cea culinara. La Muzeul National de Arta s-a deschis inca o importanta galerie, cea romaneasca, afectata de mentalul cumparatorului in rate. Identitatea spirituala se poate obtine si fractional.
S-a recunoscut inca de la bun inceput perfectabilitatea in timp a initiativei. Cu o asemenea atitudine nu se pot recunoaste erori imputabile. Greselile fac parte din victorie, decontand cinstit chipurile si nepriceperea si reaua credinta si viteza de lucru.
Fosta selectie, in ciuda populismului comunist, omagia elita artistica. Acum s-a introdus o periculoasa egalizare. Cei mici, chiar foarte mici, tind sa devina importanti prin includerea pe simezele primului muzeu al tarii. Fauna vanzatorilor prin consignatii alearga atatata de pofte indelung reprimate.
Specialistii bat palma la vedere, jubiland, cu facatorii de bani. Aceasta aâ¬ocoalitieaâ¬? cinica se manifesta atat de transant in arta romaneasca, eliberata de gesticulatii morale, de camuflaj! Sub forme parsive, patrimoniul e pe jumatate vandut. Privatizarea bate pasul in ritm de mars.
Batranul sentiment ca operele sunt bun al intregului popor, gestionat de angajatii poporului, este indestructibil. La articularea muzeului s-a discriminat intre specialisti intrusi, care n-au fost consultati, si specialisti ai familiei, care manevreaza patrimoniul dupa bunul plac.
Cine are acces la valori le violeaza nestingherit, sunt ale lui. Familiaritatea merge pana la transferul excelentei estetice. Cine sterge praful de pe o panza de El Greco, sa zicem, devine intrucatva cumnat cu el. Exact acelasi mecanism pune in miscare admiratia pentru artistii romani, incolonati in internatul vesniciei lor.
Noul muzeu vrea sa fie o istorie obiectiva, care nareaza prin exemplificari. Afectarea obiectivitatii produce dezechilibre. Istoria afectivitatii nu se poate evoca de maniaci ai inventarierii seci. Din aceasta perspectiva, varfurile artei noastre sunt scurtate cu un cap, evenimentele unei sensibilitati artistice devin o curgere grabita in timp, fara semnificatii aparte.
Intr-un fel, expunerea este un soi de strigare a catalogului. E ciudat cum sub aceste criterii, chipurile, rationale, nepartinitoare, se insinueaza altele care, folosind pretextul aâ¬omonografizariiaâ¬? unui curent oarecare, plonjeaza in cel mai cras subiectivism, deformand esenta unei arte nationale.
Brusc, arta romaneasca urmeaza sa se defineasca intre parametrii impresionismului (francez), scolii de la Baia Mare, avangardei si directiei poporan-nationaliste. O materie artistica densa tinde sa se dizolve in false discursuri filosofice, care pornesc de la concluzii false.
O arta nationala are caracteristici care nu pot fi defalcate pe teme si grupari afine. Sincron cu unele tendinte europene, cu alte forme culturale autohtone, am inregistrat si certe deschideri sociale. Noul muzeu a castrat orice aluzie la social.
Printr-o ciudata operatie de indepartare a unor categorii sociale oropsite: tarani, muncitori, copii sarmani. Arta romaneasca devine un loc parfumat, de unde a fost expulzata suferinta, durerea si inechitatea.
Muzeul falsifica imaginea unei arte care a sangerat 50 de ani sub comunism si si-a pus, timp de un secol, intrebari grave asupra conditiei sociale a omului. Ne aflam in fata unor lectii de desen organizate la pension, unde nimic nu poate fi adevarat, grav, barbatesc. Sculptura urmeaza scheme vechi, prejudecati mai vechi si mai noi. Cateva exceptii, urmate de o turma de modelatori.
De regretat ca un artist de talia lui Gheorghe Anghel este prezent cu doua lucrari mici, risipite cat mai anonim in spatiul expozitional. De ce? Nu place, vadit, cuiva. Operele se retrag intr-un fel de neant obligatoriu, lasand privirii si intelegerii doar capriciile organizatorilor, grimasa plina de scarba fata de ceea ce altii au laudat.
O inghesuiala prea mare de lucrari scoate multi autori de sub zodia exceptionalului. Ei devin prea intimi cu alti colegi. Prestigiul lor se toceste fara sanse de salvare. Oboseala nu le prieste. Dar nici somnul.
Sunt biciuiti sa iasa la rampa in hainute care nu-i prind. Sunt muzee provinciale mai bine articulate, care consolideaza in privitor o imagine expresiva a artei romanesti. ?uculescu, Patrascu, Tonitza, Luchian raman de judecat din alte perspective muzeale.
De fapt, se expun acum toate idiosincraziile muzeografilor, care se scriu cu aerul unei descoperiri. Penibilul a ajuns hrana spirituala: din pacate, digerabila. Cu recomandarea de a feri copiii de atingerea acestei paste. Noi am putea sa organizam cu acelasi succes un muzeu national al Laponiei.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
