Am dat în sfârşit peste un roman viu şi bine scris în literatura română de după 2000. Mare îmi fu surpriza, mai ales că vine dinspre un om implicat total în viaţa literară, ceea ce nu e neapărat de bun augur... Şi titlul, Morţii mă-tii (Casa de pariuri literare, 2012) părea pur şi simplu teribilist, în stilul 2miiştilor. Şi totuşi, Un Cristian ştie ce şi cum să scrie, oricât s-ar vedea el mai curând scenarist decât scriitor.
Între coperte e de găsit mult autobiografism, ceea ce iarăşi e de bine, pentru că scriitorul român stă slab la capitolul invenţiei epice şi redării ei într-o formă viabilă. Prima parte, referitoare la copilăria timpurie, este cea mai autentică şi inteligent-hazoasă. Citind, am fost tentat să fac o paralelă cu autorul meu favorit într-ale copilăriei, anume Kenneth Grahame cu Dream Days. Şi aici candoarea copilăriei este relatată cu seriozitate, ceea ce generează umor de cea mai bună calitate. Propriu-zis, romanul este alcătuit din minipovestiri - module puse cap la cap fără conectori gramaticali. Nici măcar nostalgiile, ori falsele jeluiri ale lui Creangă, care şi el lucrase tot pe tiparul modular. Această tehnică accelerează naraţiunea, care se salvează prin omogenitatea faptelor şi a eroilor. Răceala şi luciditatea naratorului sunt 'umanizate" de formulările spectaculoase, dar fireşti: "Aurică nu era fraier toată ziua", "Nu mai văzuseşi un mort pe viu în viaţa ta" ş.a.m.d.
Apoi, scriitorul are simţul senzaţionalului - un al şaselea simţ pe care foarte puţină lume îl posedă şi pe care mulţi îl mimează, mai ales cei din cinematografie. El vrea să izbească, să obţină reacţie de la cititor, dar prin mijloace inteligente. Relatarea este onestă - fără fasoanele teoretizante ale postmoderniştilor care au produs Femeia în roşu, unde atâta se dezbate asupra naturii senzaţionalului, încât nu mai rămâne nici urmă de el -, dar foarte bine controloată şi alimentată cu evenimente. Acceleraţiile bruşte sunt contrapunctate de frâne la fel de bruşte în preajma unui stop-cadru cu o zisă sau o trăsnaie memorabilă.
Exemplele vorbesc cel mai bine: Aurică ia bani de la puştimea din cartier ca să-i lase "să pună mâna", adică să pipăie ţâţele lui Cici, soră-sa. Tataia joacă mereu singur şah, dând impresia că exersează scheme complicate. Când colo, nepotul descoperă că nea Gheorghiţă habar n-are de şah, foloseşte piesele doar sedus de numele lor de bal la curte!
Fericita şi simpatica lume a copilăriei are unele sincope ce ţin de ambiţiile viitoare. De fapt, niciodată nu se înţelege clar care este vârsta respectivă, căci ba se vorbeşte ca între ţânci, ba ca între adolescenţi. Un asemenea fragment incident descrie planuri literare şi de studenţie la Litere, scopul fiind realizarea unei biblioteci audio-video cu scriitori contemporani: "Fac un studio de înregistrări, nişte antologii video, albume foto doar cu cei importanţi. Într-un an îmi deschid o bibliotecă-bar, proiectez documentare, fac lansări, scot nişte ediţii sonore de carte". Foarte frumos... şi necaptivant. Documentare despre scriitori sună a proiect de viaţă sado-maso!
Mult mai interesant este episodul cu frica de morţi şi umflările în pene ale celorlalţi copii. Moartea devine şi ea un joc ori o ciudă momentană: "Aş fi vrut să moară toate rudele, să plece mamaie şi să nu mai fiu nevoit să dorm după prânz". Nu există pic de răutate dospită în această etapă a romanului. Şi dezbaterile despre vârstă şi cine-când moare sunt savuroase: "Tot io vă mânânc singur coliva!", se bucura reţinut Aurică. Tot Aurică se încurajează singur: "Mi-a spus mama! Io nu mor niciodată. Sîc-sîc. Şi vă mănânc coliva la amândoi."
Calculul vârstei e spectacol în sine: "«Tu să taci, bă, că-n '78 nici nu erai născut!» «Ba nu-i adevărat, în '78 aveam -2 ani»". Sau: "Şi după ce mori, câţi ani o să ai, bă?" Gândirea copilărească e la fel de liberă ca fizica actuală. Dar ne recunoaştem şi în fleacurile copilăreşti: "geografia noastră era una pur fotbalistică: o ţară exista prin echipele ei de fotbal", ori: "Noi, ţâmbricii, băteam mingea pe străduţă şi bubuiam în poarta garajului alor mei". Fleacuri pe care mulţi dintre noi nu le depăşim niciodată...
Cruzimea nepremeditată exista şi la Ion Creangă, mai ales în partea a doua a Amintirilor. Aici, noul Nică citadinizat nu mai omoară capre, ci stoarce pisoii după îmbăiere: "Cum stoarce mamaia rufele". Dar tot ca în Amintiri apar concursurile inedite. Nepotul se ţine scai de bunic să-l înveţe engleză, iar bătrânul chinuit recurge la diversiuni: "Tragem o băşină, nepoate?" "Nu ţi-e ruşine, tataie?". Singura tulburare din paradis e urâtul, sub toate formele lui: răutatea, boala şi moartea. Copilul se apără firesc de ele, de aceea se şi supără când bunicul cade bolnav. Dragostea însă recuperează greşelile şi se manifestă deplin: "D-zeu să mă ierte, când l-au băgat în cavou, m-am dus mai câş, să slobozesc o băşină".
Odată cu partea a doua, Micul Ftiriadi, inocenţa temătoare, dar şi neastâmpărată îşi iese din mână. Intervine metaromanul, o mise en abîme care nu mai e duhlie sau întristată, ca la Creangă: "Facem pariu? Pe ce facem pariu că-ţi vărs acuma-n pagină orice vârstă! 10 ani?" şi duşmănia: "Da' când nu ne scoteai din «proşti şi tâmpiţi». Şi ne confiscai sandvişurile din ghiozdane, să-ndurăm foamea, că nu-ţi scriam după dictare comentariile, sau când ne plesneai peste unghii, că nu-ţi ştiam nu ştiu ce articol din Constituţia statului pulii, cum era, fată dragă? Te simţeai împlinită, gagico? [...] Doar-doar oi vedea cum cad stelele, în cerul pizdii mă-tii de profă!" Mi-l şi imaginez pe scriitor spumegând peste pagină la 20 de ani distanţă de această apocalipsă. Eh, alţii au păţit-o şi mai nasol... Una peste alta, acţiunile rămân la fel de spectaculoase, dar relatarea lor nu mai are hazul şi sensibilitatea din primele 60 de pagini. Decât rar.
Chiar şi aşa, Morţii mă-tii va rămâne în biblioteca mea, spre deosebire de multele cărţi ale literaturii române contemporane care iau drumul omenirii. Nu-mi încălzesc casa cu ele. Şi dacă tot m-a încântat atât de tare prima parte, de ce să nu-l propun pe Un Cristian la premiul Nobel? De ce să tot concureze fără şansă Cărtărescu, care oricum povesteşte închircit despre copilărie? Sau, mai bine zis, în povestirile lui Cărtărescu se recunoşteau cititorii de acum 20 de ani. Atunci trebuia el să candideze la Nobel. Acum îl avem pe Un Cristian!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
