Anita Shreve este o autoare de succes a literaturii americane (romanul sau intitulat Sotia pilotului a fost ales in Clubul Cartii Oprah), castigatoare a Premiilor PEN/L.L. Winship Award si New England Book Award pentru fictiune. Stilul sau clar, simplu si patrunzator, la fel ca si abilitatea ei de a sonda adancimile celor mai intime resorturi sentimentale umane fac ca romanele sale sa devina cu usurinta bestseller-uri internationale. Lumini pe zapada, Nunta in decembrie, Sotia pilotului (aparute sau in curs de aparitie la Editura ALLFA), The Weight of Water, Past the Island, Drifting, When or Where, Strange Fits of Passion si Eden Close sunt cateva titluri de succes ale scriitoarei americane.
Bridget ii studia pe cei doi adolescenti de cincisprezece ani de pe locurile din spate: ambii dormeau cu corpurile relaxate, gurile deschise, in timp ce din castile pe care le aveau pe urechi razbatea o muzica abia perceptibila. Matt, fiul ei, avea pielea fina, in ciuda presupusului ten acneic mostenit de la tatal sau. Fata prietenului sau era aproape distrusa, avanpremiera cruda a adolescentei. Bridget ar fi vrut sa-i spuna lui Brian de BenzaClin si de tetraciclina, dar cum ar fi putut face asta fara sa-l jigneasca? Probabil ca n-ar fi reusit. Oare ar putea sa ii spuna mamei lui despre antibioticele acestea? Nu, ar fi la fel de neinspirat. O sa stea deoparte. N-avea suficiente probleme si fara sa-si mai puna problema tenului lui Brian?
Si totusi. Miracolele medicinei moderne...
Bridget se uita indelung la chipul lui Matt, ceea ce facea foarte rar acum. Mai tot timpul, fiul ei era inca treaz cand ea mergea la culcare, ritmul lui infernal nefiind deloc in concordanta cu al ei. Desi Bridget il vedea dormind dimineata cand il trezea pentru scoala, era o povara pe care o detesta. Matt se trezea morocanos si necooperant, opunand o rezistenta considerabila la ideea de a fi smuls din lumea viselor, lucru care se observa din pasii apasati pe care ii facea spre baie, dusurile prelungite si incapacitatea enervanta de a-si alege un tricou si o pereche de pantaloni. Rareori lua micul dejun, iar incercarea de a-l implica pe Matt intr-o conversatie dimineata devreme nu aducea cine stie ce bucurie. In schimb, mama si fiul comunicau prin intrebari scurte, care, banuia Bridget, erau aceleasi in toata America de Nord. Ti-ai luat rucsacul? Sapca? Ti-ai terminat temele? La ce ora se termina antrenamentul? Raspunsurile veneau sub forma de mormaituri care se transformau in replici taioase, daca Bridget punea prea multe intrebari. In ultimul an si jumatate invatase sa fie prezenta cand avea nevoie de ea, invizibila in caz contrar, abilitate pe care acum o stapanea aproape perfect.
Dupa-amiezele erau mai bune. Matt, mai sociabil cand revenea de la scoala, intra pe usa, mirosind ca si cum tocmai ar fi iesit din sala de sport sau de pe teren, lihnit de foame si dispus sa manance orice i s-ar fi pus in fata. Era singurul moment cand Bridget reusea sa il determine sa manance legume crude, cu putin sos. Matt vorbea cu ea, intrebarile ei fiind acceptate ca pertinente, desi ea si le doza atent si nu intreba acelasi lucru doua zile la rand. De cand s-a imbolnavit, Matt se facea util din cand in cand. O intreba (ridicandu-si brusc privirea de la chitara) cum se simte, sau Bridget il surprindea uitandu-se la ea cand el credea ca nu-i atenta. Bridget a incercat sa-i ascunda cat mai mult din boala ei, Bill fiind cel care trebuia sa suporte greul, iar el accepta fara sa se planga.
Bill era cel care nu s-a dus la serviciu in zilele in care Bridget mergea la chimioterapie, care statea langa ea cand ii era injectat medicamentul intravenos. Bridget nu il considera otrava, asa cum faceau majoritatea pacientilor si asa cum ea insasi presupunea ca este. In schimb, prefera sa se gandeasca la cele trei chimicale care ii intrau in corp ca la niste substante benefice. Si tot Bill era acasa in dupa amiezele si in serile in care Bridget nu se putea ridica de pe perna. In zilele de tratament, Bill ii aducea branza ricotta si fructe, in mod ciudat singurele alimente care ii placeau. O lasa singura atunci cand simtea nevoia sau statea in dormitor, cu mainile in sold, in timp ce ea voma in baie. Bridget nu voia ca el sa vada asta, desi stia ca o aude. Uneori, cand ii era greata, o senzatie imensa de panica punea stapanire pe ea, si atunci il chema, iar el venea. Prezenta lui in fata usii de la baie era de ajuns pentru a se linisti. El ii amintea ca toate chinurile acestea se vor sfarsi in curand si ca medicamentele isi faceau treaba, platitudini pe care si le-ar fi spus foarte bine si ea.
Ii trase o ocheada lui Bill, care conducea. Ii privi parul argintiu, chipul rotund, sculptat de ani, si apoi cealalta sculptura, a corpului, care se maruntea odata cu trecerea timpului, ca gheata care se topeste. Il iubea. Nu cu disperare, asa cum isi iubea fiul. Nu sfasietor, asa cum il iubise pe Bill in adolescenta. Ci mai degraba asezat si constient, ca un val profund de pasiune si amintire care curge sub o pojghita de recunostinta.
Constient de atentia pe care i-o acorda Bridget, Bill intoarse capul si intinse mana, oferindu-i un gest intre mangaiere si o bataie amicala pe umar, atingerea fiind automata si linistitoare.
- Cum te simti? intreba.
- Bine, raspunse ea, stiind ca Bill va accepta acest raspuns, desi era constienta ca el stie ca s-ar putea sa nu fie adevarat.
Bridget nu se simtea deloc bine. De cand incepuse chimioterapia, drumurile lungi ii dadeau rau de masina. Abia astepta sa iasa, sa-si intinda picioarele, sa ia o gura de aer proaspat. Ii era si foame, o alta consecinta a chimioterapiei, nevoia constanta de a-si umple stomacul, la fel ca si dorinta perfect justificata de a ceda foamei din cand in cand, ceea ce dusese la faptul ca s-a ingrasat cinci kilograme in sase saptamani. Cresterea in greutate i s-a parut lui Bridget extrem de deranjanta. O deranja mai ales acum, cand se afla in drum catre propria nunta. Bridget se gandi la costumul roz din casmir fin pe care il va purta la ceremonie, la modul in care banta fustei se strangea si ridica fusta mai sus decat ar fi trebuit. Si gandul acesta duse catre altul la fel de enervant despre lenjeria ca de metal pe care trebuia sa o puna pe sub taior pentru a netezi noii colaci de grasime: un body, dresuri cu chilot si burtiera. Prea multa arhitectura, dar totusi Bridget nu era dispusa sa renunte asa usor.
Nu voia nici sa arate, de exemplu, faptul ca era aproape cheala. Isi spusese ca peruca era de dragul fiului ei, ca daca nu ar fi aratat bolnava, Matt nu si-ar face atatea griji in ceea ce o priveste. Si era mai bine si pentru colegii ei de la scoala. Dar, evident, peruca era pentru ea. In cea de-a doua saptamana din perioada tratamentului, care durase trei saptamani, cand si-a mai recuperat din energie, aproape ca ii venea sa creada ca s-a insanatosit. I se schimbase culoarea tenului (era mai palida si i s-a spus ca s-ar putea ca schimbarea aceasta sa fie permanenta), dar cu peruca si putin fard credea ca putea sa-si ascunda boala. Bridget invatase ca frica nu era productiva. Nu te poti gandi in fiecare minut la moarte.
Peruca fusese ingrozitor de scumpa, si Bridget facuse mari eforturi pentru a o gasi. In timpul tratamentului de trei saptamani, s-a dus din suburbiile Bostonului, unde locuia, pana la New York, la sfatul unei prietene care auzise de un magazin cu peruci in Brooklyn, un fel de Rolls Royce in industria perucilor. Bridget a stat peste noapte la un hotel din Manhattan si apoi, cu o cursa destul de lunga de taxi, a ajuns in districtul Flatbush din Brooklyn, observand demarcatia clara a cartierului cu indicatoarele in ebraica si magazinele kosher. Intrase plina de indoieli in magazinul de peruci deloc atragator, constienta ca era o straina, si fu condusa, oarecum fara sa fie intrebata, la o cabina de proba. Acolo, in timp ce o astepta pe proprietara, care avea sa se ocupe de ea si care avea sa devina un fel de confidenta in saptamanile care au urmat primei probe, Bridget se uita fix in oglinda, incapabila sa-si ia ochii de la drama care se petrecea in scaunul de langa ea. O tanara, care nu parea a avea mai mult de optsprezece ani, incerca pentru prima data o peruca noua. Fata parea tanara pentru varsta ei si trecea cu usurinta de la o stare la alta, asa cum fac de obicei adolescentele: ba era incantata de peruca, ba o lovea pe mama sa si isi smulgea peruca de pe cap de parca ar fi fost infestata cu ceva, dupa care incepea sa suspine. Bridget a aflat ca fata trebuia sa se casatoreasca peste doua zile (calculand ca ziua nuntii pica miercuri; ce ciudat sa te casatoresti intr-o miercuri) si avea sa se rada in cap in dupa-amiaza aceea. Traditia careia apartinea fata ii interzicea unei femei maritate sa isi arate parul altcuiva decat sotului. Tanara avea sa poarte peruca tot restul vietii. Fata avea un par incredibil, des, lung si stralucitor, iar lui Bridget nu ii venea sa creada ca, in doua zile, avea sa permita cuiva sa i-l taie; ce imagine cruda, reminiscenta a lagarelor de concentrare evreiesti sau a frantuzoaicelor colaborationiste din cel de-al doilea razboi mondial. Minutele petrecute de Bridget in camera aceea de proba i s-au parut cele mai ciudate din viata (cele mai greu de tradus in ceva) si abia cand a venit proprietara si si-a trecut degetele usor prin parul scurt al lui Bridget (destul de ciudat pentru locul unde se aflau) a revenit la realitatea cancerului de care suferea si la motivul pentru care venise acolo.
A fost nevoie de trei vizite la Brooklyn pentru a incheia procesul, cu fiecare calatorie fiind mai nerabdatoare decat in anterioara, deoarece tratamentul lui Bridget avansa. Ultima calatorie a fost chiar disperata, deoarece deja isi pierdea parul cu o viteza uluitoare. Bill aranjase ca o masina sa o ia pe Bridget de acasa si sa o duca la magazinul familiar, chiar confortabil deja, unde personalul o saluta ca pe un prieten vechi. Masina a asteptat-o si apoi a dus-o acasa, o calatorie de treisprezece ore care l-a costat pe Bill aproape o mie de dolari, dar care a meritat fiecare banut, dupa cum avea sa spuna Bridget mai tarziu.
Bridget se obisnuise acum cu peruca si chiar ii placea ca era foarte comoda (se trezea dimineata, isi punea peruca si, intr-o secunda, avea o coafura perfecta), desi devenise un obiect deloc binevenit in pat, atunci cand Bill ramanea peste noapte. Cea mai grea parte din povestea aceasta cu cancerul nu era teama de moarte sau tratamentele in sine, ci mai degraba, dupa cum si-a dat seama Bridget, pierderea demnitatii, extrem de acuta acum, cand se afla in drum spre propria nunta.
Cancerul o luase pe Bridget prin surprindere si a avut nevoie de ceva timp pana sa accepte realitatea. Si-a adus aminte de programarea de rutina pentru o mamografie, in august, a treia dupa ce a implinit patruzeci de ani, amintindu-si cum i se plansese lui Bill dinainte despre cat de neplacut si inconfortabil era procesul. Dupa mamografie, Bridget a trebuit sa astepte in cabinetul radiologului, intr-un cubicul care ii inducea o senzatie de claustrofobie, simtindu-se goala in halatul de spital. Citise jumatate dintr-un articol din Family Circle despre cum sa faci noua mese din doar trei, in timp ce astepta sa vina medicul si sa-i spuna ca poate pleca, asa cum se intamplase la vizitele anterioare. Totusi, de data aceasta, au chemat-o inapoi sa ii mai faca un set de radiografii, spunand ca nu iesisera bine prima data. A asteptat iar intr-un cubicul, fara sa mai poata citi, strangand in pumni revista care i-a lasat pe degete urme rosii si negre. Un tehnician a anuntat-o ca va trebui sa faca si o sonograma, diagnosticul sugerand ca nu avea de ce sa se ingrijoreze: ideea era ca Bridget avea niste noduli la san. Au dus-o apoi intr-o camera intunecoasa, unde i-au dat cu gel pe sanul drept, in timp ce tehnicianul trecea cu un dispozitiv in jurul sfarcului si pe deasupra. Iar si iar, tehnicianul a urmat acelasi traseu, dupa care a lasat jos dispozitivul si a chemat radiologul. Intrebarile lui Bridget - "e in regula? Vedeti ceva?" - au ramas fara raspuns in vreme ce tehnicianul si medicul discutau incet despre o "umbra".
Luminile s-au aprins brusc, dupa care i-au spus sa se imbrace si sa il urmeze pe medic in cabinetul sau. Desi mainile ii tremurau in timp ce-si incheia bluza, Bridget inca se mai gandea ca vestile vor fi, in mare parte, bune. S-ar putea sa fie nevoie de indepartarea unui chist sau chiar realizarea unei biopsii, desi se astepta la un rezultat de rutina.
In cabinetul intunecat si aglomerat al medicului, acesta i-a cerut sa se uite peste radiografii. I-a aratat apoi o pata care parea, conform spuselor doctorului, suspecta. Dupa cum avea sa afle mai tarziu, acesta era un eufemism pentru rau.
- Vezi steaua aceasta? intreba el, aratand o forma, dar uitandu-se fix la Bridget. Si abia in dupa-amiaza aceea, pe cand ii povestea lui Bill, si-a dat seama ca "steaua" era un eufemism pentru "crab", pentru ca vazuse crabul, forma ovala care isi intindea tentaculele in carnea ei. Totusi, chiar si dupa ce i-a spus lui Bill cuvantul ingrozitor, tot nu-i venea sa creada. Tumoarea se va dovedi a fi benigna.
In saptamanile care au urmat, Bridget a primit vestile tot mai proaste ca pe o serie de socuri: mai intai biopsia (maligna); rezultatele biopsiei (tumoarea era usor mai mare decat se asteptau); vestile ingrozitoare despre nodulii limfatici (cinci dintre ei fusesera afectati); toate urmate de faptul ca avea sa aiba nevoie de radiatii si de un tratament riguros de chimioterapie. Nici chiar realitatea dureroasa a acestor tratamente nu a fost pe deplin inteleasa pana cand Bridget nu a luat parte la un curs de orientare tinut de o sora care le-a vorbit de igiena anala si de atrofierea sexuala, pana cand Bridget a ridicat mana si a spus incet: gata. Nu voia sa mai auda niciun cuvant, speriata de puterea sugestiei. Dupa cum avea sa afle, negarea nu era doar eficienta, ci si esentiala uneori.
S-a intors acasa, unde o astepta o sarcina foarte grea: aceea de a-l anunta pe Matt. Desi stia in mare ca mama sa facea niste analize, nu ii spusesera inca nimic despre cancer. L-a rugat pe Matt sa o urmeze in sufragerie, ceea ce era destul de straniu, pentru ca Bridget rareori avea discutii formale cu el.
- Ce e? intreba el, si apoi repeta intrebarea dupa ce se aseza. Ce e?
- Am cancer la san, i-a spus, stiind ca unele cuvinte precum "cancer" si "san" ar putea, la inceput, sa aiba acelasi impact, deoarece cancerul si sanii mamei sale erau entitati la care Matt, la cei cincisprezece ani, nu fusese inca nevoit sa se gandeasca.
Matt, care avusese un curs despre cancer cu un an inainte la stiinte si din care aflase totul despre aceasta boala, striga: "Nu vreau sa fiu de fata cand iti vor spune ca a recidivat!". Apoi a ramas imobil, paralizat de teama si din cauza socului, iar Bridget a trebui sa il linisteasca spunandu-i ca, in ciuda tuturor pronosticurilor, totul va fi bine. Sarcina, destul de extenuanta, lua sfarsit cand cei doi s-au pus pe mancat chipsuri in timp ce se uitau pe canalul de sport, la ora zece seara.
Agnes ii trecu in revista pe toti cei de la masa. Pe Bill si Bridget. Intre ei se aflau doua casnicii esuate. Erau pe cale sa experimenteze o a treia. Diagnosticul de cancer la san. Sa fi fost in faza a doua sau a treia? Copiii care vor trebui sa se adapteze sa faca parte dintr-o familie amestecata. Agnes il surprinsese pe Matt cum o privea pe Melissa pe furis (uneori chiar foarte direct). Incepand din ziua aceea, cei doi aveau sa fie frati vitregi, desi pareau sa nu-si fi vorbit niciodata.
Nora. S-a casatorit cand era aproape o copila cu un barbat care i-ar fi putut fi tata. Un om dificil, iar celebritatea si faptul ca era un geniu probabil ca erau in acelasi timp extraordinare si exasperante. Acum e o vaduva cu responsabilitati imense si se pare ca fara niciun partener cu care sa le imparta.
Harrison. Pe care Agnes il admirase foarte mult in perioada liceului. Singurul dintre ei care primea bursa integrala la Kidd. Crescut de mama sa, care ramasese vaduva cu multi ani inainte. Cel putin la suprafata, dintre ei toti, Harrison parea sa aiba viata cea mai normala: avea o sotie, doi copii, o slujba buna, o casa. Si totusi emana un fel de neliniste latenta al carei motiv nu il cunostea. Poate se datora faptului ca in prezenta celorlalti din grup se gandea in permanenta la Stephen. Ca de altfel, ei toti, purtandu-l in minte pe Stephen, un baiat care, cel putin din ce vedeau ei, paruse sa se bucure de toate avantajele: avea un fizic placut, era atletic, avea farmec si bani; cu toate acestea, in esenta ii lipsea autenticitatea, ceea ce il determina sa se impuna tot timpul, ca intr-un fel de frenezie, in fruntea hoardei. Spre deosebire de Harrison, care ramanea mereu mai in urma si care fusese dintotdeauna un singuratic, o natura analitica.
Jerry. Prins in mod clar intr-o casnicie lipsita de sentimente, daca nu chiar complet nereusita. Un singur copil, autist.
Rob. Acum fericit, cu talentul si iubitul pe care il avea si se pare ca extrem de plin de succes in ambele directii. Totusi, probabil ca primii ani petrecuti la Kidd au fost destul de grei pentru el. Lupta pentru bursa de la Julliard. Descoperirea faptului ca era homosexual. Viata unui homosexual nu avea cum sa fie usoara, oricat de fericita si implinita parea la prima vedere, se gandi Agnes. Sau se lansa iar in presupuneri?
*
Spune-le acum, isi zise Agnes, simtind tensiunea care i se acumula in piept.
- Era atat de stupida situatia, zise Harrison. Se intoarse si se uita fix in directia lui Matt. Sa nu fumezi niciodata marijuana, adauga. Atunci Agnes se gandi ca probabil Harrison era nitel baut.
- In perimetrul scolii, adauga Rob.
- Imediat dupa meci, continua Jerry.
- Cand se afla un profesor prin preajma, prelua Harrison.
- Da, Mitchell, spuse Jerry, oftand. Era extraordinar.
- Il iubesc, interveni Agnes.
Cu pumnii pe masa, astepta cataclismul care stia ca avea sa urmeze.
- Cu totii l-am iubit, zise Harrison linistit. Cu el ti-ai facut lucrarea de final, nu? Probabil ca era placut sa il ai coleg.
- Nu, vreau sa spun ca il iubesc, repeta Agnes, constienta ca isi pecetluia soarta, ca nu mai era cale de intoarcere, ca il expunea astfel si pe Jim si ca, prin urmare, s-ar putea sa nu il mai vada niciodata (si oare nu era asta o usurare pentru ea?).
- Poftim? intreba Jerry.
Agnes isi inalta capul.
- Il iubesc, spuse. L-am iubit mereu.
Agnes observa reactia celorlalti. Jerry, care isi mangaia barbia surprins. Harrison, care isi ridica privirea, parca nevenindu-i sa creada ceea ce auzise. Rob, care clatina incet din cap.
- Este minunat, spuse Nora dupa o tacere indelungata.
- Ei bine, nu, continua Agnes. Nu este.
Tacerea era atat de profunda, incat putea auzi conversatia din camera alaturata. Un barbat vorbea despre Lexus. O femeie pronunta cuvantul Anichini.
*
- Il iubesc pe Jim de cand eram in ultimul an la Kidd, anunta Agnes simplu.
- Si el te iubeste pe tine? interveni Bridget timid.
- Da. Ma iubeste.
Isi simtea tremurul din voce. Inima ii batea sa-i sparga pieptul.
- Si atunci de ce spui ca nu e minunat? intreba Harrison.
- E casatorit, continua Agnes. A fost casatorit in tot acest timp.
Jerry scapa un fluierat.
- Si cat inseamna "tot acest timp"?
- Douazeci si sapte de ani, raspunse Agnes, simtind cum transpira la subrat si pe sira spinarii. Avea sa isi strice rochia.
- Doamne, Agnes, exclama Nora, iar Agnes nu intelese daca tristetea acesteia se datora faptului ca nu avusese incredere in ea sau poverii pe care o purtase toti acesti ani.
- M-am dus la Kidd sa il vizitez de Ziua Recunostintei in anul dupa ce am absolvit liceul, explica Agnes, si... e o poveste lunga, dar am ajuns la urgente. El m-a dus acolo. Si in noaptea aceea am.... spunand aceasta, se opri.
- Jim Mitchell, pronunta Rob cu un fel de teama.
- Exact, raspunse Agnes.
- Mi-o amintesc pe sotia lui, continua Jerry. Nu cum se chema, ci faptul ca obisnuia sa vina la meciurile noastre. Era destul de draguta. Mica si bruneta, parca.
Agnes incuviinta.
- Numele ei este Carol.
- E uluitor, spuse Bridget, dand incet din cap. Pur si simplu uluitor.
- Chiar este uluitor, declara Agnes.
- Si sotia lui nu stie? era intrebarea lui Jerry.
- Nu cred.
- Cum se poate?
- Eu si Jim nu ne vedem foarte des. Ne intalnim in orase neutre, in hoteluri anonime pentru o noapte sau un sfarsit de saptamana.
- Si pe tine nu te deranjeaza asta? o intreba Nora, incapabila sa-si ascunda ingrijorarea.
- Nu, raspunse Agnes apasat. Eu nu imi doresc ce ai tu. Sau ce ai avut tu. Nu vreau sa am un barbat in viata mea zi de zi. Ma bucur de casa si de singuratatea mea. Si atunci cand ma vad cu Jim si suntem impreuna, imi dau seama cat de mult bine ne face faptul ca suntem separati.
Fragmente din romanul cu acelasi titlu, in curs de aparitie la Editura Allfa. Traducere de Roxana Birsanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
