Deşi tinerească, antologia cenaclului Pavel Dan stă sub semnul memoriei, aşa cum o dovedeşte titlul (Prietenii despre care nu mai ştii nimic), care de fapt e un vers al Anei Puşcaşu. Normal că sunt tentat să emit opinia potrivit căreia aducerea aminte este specifică provinciei, iar nu capitalei superficiale şi alergătoare. Gândind mai bine, îmi dau seama că literatura de bună calitate stă sub semnul memoriei, oriunde s-ar produce ea. În vremuri în care consumatorii încearcă disperaţi să uite, oamenii literelor - scriitori şi cititori - luptă să păstreze viu trecutul. Din mai multe motive: a). să ne păzească de stupizeniile comise de înaintaşi b). să ne cultive imaginaţia şi simţul umorului, c). să reinventeze trecutul etc.
Cum ziceam, relaţia strânsă cu memoria a tinerilor scriitori m-a (îm)bucurat. În poezia Ioanei Duţă, aceasta se întrevede în melancolia demnă de un Lars von Trier. Dar tot de vechime ţin tandreţea şi feminitatea. Sunt atitudini care se învaţă - o rafinare a făpturii. Totul aşezat în exprimări simple, literale, nu literare. Tehnică de ultimă oră şi profunzime autentică, nepretenţioasă.
Versurile Anei Puşcaşu sunt energice, infuzate cu violenţă chiar. Imaginile flirtează cu expresionismul fără să înceapă o relaţie cu el: vizionăm femei bătute cu rolele de film, cazemate, şenile, uniforme şi ruşi, mulţi ruşi. Recuzita poetică este deja bine precizată şi omogenă.
Subtilă şi în fermentaţie culturală, Octavia Sandu poetizează în registrul minimalismului cu miză, orişicât. Starea ei sufletească este postmodernă, exhibând intertextualitate şi pastişă. Autohibridizarea se realizează prin contrazicerea principiului identităţii ("o, eu nu sunt eu"), ceea ce face mai confortabilă sondarea memoriei şi a înauntrului. Textul se construieşte din instantanee parabolizate. Un loc comun cu aşa-zisa generaţia 2000 Ă ar fi ipostaza câinelui trist (câini cu priviri de marmeladă, aici). Însă noii poeţi ştiu să se ferească de clişeismul promoţiilor anterioare.
Beatrice Serediuc îşi începe grupajul cu imagini lirice. De la vitralii şi flori de castan se trece rapid, însă, la apostrofări comice: "ca un măgar ai strănutat" şi la para-bacovianisme: "e frig şi mai deja/apa de la budă nu se trage". Nici urmă de narcisisme sau înduioşări în faţa propriei producţii. Poate că o trăsătură comună tuturor poeţilor este luciditatea şi detaşarea de sentimentalism, încrâncenare ori depresie. Semn că douămiismul este istorie.
Un poet care a făcut valuri este Marius Aldea, mereu capabil să varieze registrele. În antologia de faţă, el propune o imagistică tradiţionalistă, cu protagonist constant, recte Neluţă. Până la urmă, aceeaşi problematică a memoriei, simptomatică pentru întregul volum. Mămăliga şi ceapa spartă pot simboliza fiecare altceva, bunăoară frustrări rezolvate ţărăneşte, bineînţeles în cheie ironică. Senzualismul exploziv este cel care inundă mereu subsolul versurilor şi este responsabil de spectaculosul versurilor.
Coşmaresc-alegorică este lumea poetică a lui Aleksandăr Stoicovici: lupi, miei, oi, sânge, moarte, carne, rai. Gesturile şi peisajele în care ele sunt comise au o aură simbolică. Versurile ar putea fi psihanalizate cu mare folos, dar intepretările ar trebui să ţină seama de impersonalitatea traumei. Pur şi simplu, scriitorul emite viziuni cu măşti, iar unele dintre ele mocnesc ameninţător: "soarele apune ca un cap apăsat cu putere/şi ţinut ore bune sub apă".
Prozatorii se arată a fi lucizi şi deloc evazionişti.
Elina Popeţi intră în fragmentul Glodeanu în mintea unui poliţist iritat de nepriceperea candidaţilor la şoferie, terorizat de şef, dar şi de perspectiva unui divorţ. Naraţiunea este limpede, realizată cu mijloace realiste, mizând pe finalul spectaculos, abrupt.
Motivul emigrantului, tot mai insistent în literatura noastră, apare şi în Ampuero, proza lui Alexandru Colţan. Printre muntenii cantabrici şi pe şantierele şi carierele columbiene apare şi un român. E de remarcat buna cunoaştere a colocvialităţilor spaniole, ceea ce conferă o remarcabilă autenticitate.
Variat şi cu valenţe experimentaliste scrie Alex Condrache. În Orbul citim confesiunea rece, autoanalitică a unui tânăr care parcurge treptele către moarte prin pierderea progresivă a simţurilor. La serbare este o parabolă cu universitari şi studente ce primesc stigmatele cristice cu înţepături de piuneze. Acasă este de-a dreptul un poem ironic despre sictir.
Ironist cu mari posibilităţi este Bogdan Munteanu, care îşi arată fineţea scriind despre problemele cu instalatorii şi cu impunerea în faţa nevestei (Instalatorul), sau despre Buză, care după divorţ visează anacronic la putere şi glorie pe căi poetice (Totul sau nimic). Procedeul favorit de finalizare este cataclismul buf: "apoi făcu pârţ şi muri". Tot în aceeaşi line este şi Intâmplare cu hair-stylist.
Meritul prim îi revine antologatorului Aleksandăr Stoicovici, care a acţionat cu minte rece şi mână sigură. Nu am descoperit nicio stângăcie majoră în tot volumul. A rezultat o carte foarte interesantă şi ciudat de omogenă. Nici vorbă însă de manieră sau de obedienţă de grup. Salut cu bucurie atâtea condeie-tastaturi talentate şi la fel de bucuros nu anunţ o nouă promoţie literară. Pot fi anunţaţi, totuşi, câţiva foarte buni scriitori ai viitorului, cu gust sigur şi mesaj puternic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
