Seara, când Tea veni să vadă cum se simte, terminase jurnalul. Tulburată, îl mai răsfoise o dată. La început fusese emoţia că Tea îi făcuse un dar de preţ acceptând-o în intimitatea lui Nick-cel-tânăr. Sigur, nu intimitate în sensul amănuntelor picante. Nu plecase la război în căutarea unor aventuri galante, punctate, de altfel, cu umor. Cavalerul Nick lupta sub un stindard nobil, eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei ocupate de ruşi. Să fii şi aliat cu naziştii, să mai şi admiri tehnica, ordinea şi disciplina germană, ce crimă mai mare?! Cum avusese Nick curajul să păstreze paginile astea, care ar fi putut să cadă sub un ochi duşmănos în anii de după război, într-o Românie în care sovieticii instauraseră comunismul? Iar Tea, ce încredere în ea să i le arate! Şi ea să aibă şansa, ca şi în cazul unchiului Ghe, să facă o breşă în istoria oficială şi să ajungă la sursă, nu chiar la Istoria cu majusculă, ci la istoria trăită de fiecare la nivelul lui de înţelegere, cu atât mai vie, mai autentică. Capul îi vuia de întrebări. Avea sentimentul că jurnalul nu se oprea la data de 31 august 1941 şi că, dintr-un motiv pe care şi l-ar putea imagina, anume că tot ce urma era prea periculos, Nick îl distrusese. Terenul era delicat. Nu-şi permitea s-o asalteze cu astfel de întrebări, oricum nu de-a dreptul. Se rezumă la două: dacă, citindu-l, s-a îndrăgostit a doua oară de Nick - cel - tânăr şi dacă mai există şi alte caiete?
− Îndrăgostit încă o dată nu e bine spus. Când l-am întâlnit, l-am iubit din prima clipă. Mă feresc de cuvinte mari, totuşi nu ezit să afirm că am ştiut că mai mult de atât nu se poate. Nu uita că nu mai eram la prima tinereţe, că experienţele noastre fuseseră mai mult eşecuri decât reuşite, ţi-am mai povestit, şi că întâmplarea fericită că ne-am găsit unul pe altul nu trebuia irosită, şi aşa pierdusem atâta timp. Vei fi poate surprinsă, faţă de Nick - cel - tânăr, cum îi zici tu, am simţit un fel de duioşie maternă, o promisiune a bărbatului pe care îl iubeam. Sper că înţelegi. M-ai întrebat de jurnal. Când Nick mi l-a arătat pe acesta, nu l-am citit imediat. L-am păstrat pentru mai târziu, când, bătrâni fiind, vom avea răgaz să descoperim anii pe care nu i-am petrecut împreună. Ne ajungea ce trăiam, îmi ajungea el aşa cum era atunci. Fireşte, mi-a povestit despre anii de front. În treacăt şi nu cu amănunte. Poate nici eu nu m-am priceput, n-am avut curiozitatea să i le cer. Or mai fi fost şi alte caiete, s-or fi pierdut, cine mai ştie...
La ce bun să mai insiste? Schimbă vorba. Rămasă singură se gândi care e punctul de la care amintirile nu mai produc suferinţă, devin suportabile, poţi vorbi despre ele cu seninătate, ţi le asumi ca pe un prezent al vieţii tale. Când, după moartea lui Nick, Tea îl depăşise? Dar ea? Şi ea reluase de atâtea ori, secvenţă cu secvenţă, filmul relaţiei cu Dinu. Nu cu seninătate. Cu sfâşiere. Gândul la el o durea, suferinţa ei era vie. Nu se putea refugia în amintiri. Nu accepta. Nu încă.
Înainte de culcare mai luă un paracetamol. Dormi mai bine. A doua zi gâtul aproape îi trecuse, nu şi starea de oboseală. Rămase în pat şi începu să citească Iubita locotenentului francez.
La Institut, în zilele următoare, Mati, care se bucurase că o vede, nu scăpă prilejul să aducă vorba despre Dinu. Nu-i veni să-i spună că începuse să contabilizeze timpul de când nu se văzuseră. Trecuseră trei săptămâni din după-amiaza aceea şi aproape două de când o invitase la film. De atunci, nici un semn, dar nici ea nu-l sunase. Nu ea hotărâse că Dinu îi încurca viaţa şi alesese să se despartă?
Un anunţ la condică îi reaminti că acţiunea "plăcuţe" redevenise actuală. Acum, adio vacanţă. Degeaba nenorocitele alea de plăcuţe. Cu doi ani în urmă, ca să plece împreună se trecuse pe listă nesilită de nimeni. Ceva greu de imaginat până nu demult. Înainte de Dinu, se eschivase cât putuse de la acţiunile heirupiste, cum le numea ea. De când intrase în viaţa ei, era dispusă să plătească pentru fiecare ocazie de a fi cu el. Gugui marşase atunci. Făcea parte din trocul obişnuit. N-ar fi găsit amatori dacă nu le-ar fi oferit mici avantaje: două zile în plus de concediu de odihnă, o primă pe deasupra, eventual posibilitatea de a-şi lua o parte din concediu la data la care voiau. Bineînţeles, scoaterea din program jumătate din zi pe toată durata repetiţiilor. Faptul nu era deloc neglijabil, cum s-ar putea crede la prima vedere. Cu puţin tupeu, susţinut eventual de cei zece lei strecuraţi în buzunarul lui nea Fane, portarul, ieşeai cu nonşalanţă pe poartă încă de la primele ore, rostind formula magică: "La stadion!". Pentru că acolo se ajungea pe cont propriu, nu în grup organizat, până la începutul repetiţiilor rămâneau câteva ore, care erau numai ale tale. Bărbaţii se mai opreau la o bere, femeile în faţa câte unei vitrine, admirând sandalele cu talpă groasă, la modă atunci, sau alergau acasă să-şi mai rezolve din treburi. Aşa se explică de ce, ajunşi la stadion şi instalaţi pe locurile dinainte stabilite, aveau toţi, cel puţin în prima parte a repetiţiilor, un aer satisfăcut. Orele alea, cumva furate, le aparţineau, compensând, în mică parte, ce-i drept, umilinţa de a fi o masă de manevră, o plăcuţă, un obiect, adică un nimic. Aerul ăsta tihnit dispărea repede. Îi luau locul oboseala, lehamitea, revolta.
Îşi aminti de prima ei repetiţie, o adevărată catastrofă. Nouă în "branşă", fusese curioasă cum se realizau grandioasele spectacole coregrafice de după vizita tovarăşilor în Coreea de Nord, văzute până atunci doar la televizor, de 23 August. Curiozităţii îi luase locul panica. Mulţimea gălăgioasă de pe gradene, căreia i se adăugau grupuri de dansatori aduşi din toate colţurile ţării, precum şi altele de copii, cu care se intersecta uneori programul lor, îi păreau imposibil de stăpânit. Colegii ei, veterani la asemenea acţiuni, îi explicaseră cum să ridice plăcuţele de diferite culori pe baza partiturii pe care o avea fiecare, la comanda unică dată prin portavoce. Totul îi părea un haos, nu se prea descurcase, făcuse multe greşeli. La sfârşitul primei zile, îşi spusese că nici concediul şi nici prima n-o mai convingeau să revină.
Rezistase pentru că la ieşire o aştepta Dinu. Povestindu-i, oboseala şi enervarea îi mai treceau până a doua zi, când găsea puterea s-o ia de la capăt. Dacă n-ar fi fost Dinu... Serile alea atât de fericite. Era acolo de fiecare dată, ca şi cum ar fi vrut să răscumpere o parte din sacrificiul ei, preţul a două săptămâni de vacanţă împreună. Uneori se plimbau îmbrăţişaţi prin parcul de lângă stadion, fără să le pese dacă îi vede cineva cunoscut. Alteori se duceau direct la ea. Acum avea în faţă o vară goală. Degeaba va ridica în prostie plăcuţele alea, degeaba acceptase să fie un punct colorat din ochiul Lui sau de pe mâna Ei, executând în orb mutări pe care nu le înţelegea. Ştiuse şi atunci toate astea. Avusese însă o motivaţie, ea alesese să participe. Un surogat, o iluzie de libertate interioară, e adevărat, păcălind în felul ei sistemul. Degeaba, rămăsese ridicolul. Şi pustiul din sufletul ei.
Câteva zile răsuci în minte ideea să renunţe, să se retragă. N-o putea face decât aducând pe altcineva în loc. Dacă nu găsea, Gugui ar fi obligat pe cine ştie cine, stricând planurile de concediu ale unei familii cu copii sau ale unui cuplu. Nu putea face asta.
În sâmbăta liberă, abia întoarsă de la cumpărături, cu sacoşele înşirate în uşa bucătăriei şi cu o sanda în mână, auzi soneria. Deschise, convinsă că e Tea.
O învălui mirosul cunoscut de lavandă fină.
Din volumul în curs de apariţie la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
