Pudingul de Crăciun
N-ar fi existat nici o biserică în Gleniffer dacă n-ar fi fost un anume puding de Crăciun. N-ar mai fi fost nici un daghereotip cu Oscar Hopkins pe malurile râului Bellinger. Eu nu m-aş fi născut. N-ar mai fi fost nici o poveste de spus.
Pudingul ăsta de Crăciun n-a fost unul ca toate celelalte. Era foarte mic, cam cât o minge de tenis. Avea în el două linguriţe de cireşe glasate, trei linguriţe pentru desert de stafide, suc şi coajă rasă de la o portocală, jumătate de cană de făină, jumătate de cană de seu, o picătură de coniac şi, în afară de dimensiunile sale, n-ar fi părut în nici un fel anormal dacă n-ar fi fost preparat în căsuţa de ţară a stră-străbunicului meu, Theophilus Hopkins, din Hennacombe, Devon, Anglia.
Theophilus Hopkins era un om cu o oarecare notorietate. Puteţi să-l căutaţi în Britannica din 1860. Sunt trei coloane întregi despre coralii şi algele lui coraline, despre anemonele şi stelele lui de mare. Nu scrie nimic deosebit de folositor despre el ca om. Nu scrie cum era. Puteţi să citiţi şi de trei ori la rând, că tot n-aţi bănui în veci că avea vreo atitudine sau alta faţă de pudingul de Crăciun.
Era un văduv oacheş şi vânos de patruzeci de ani, aspru şi zbârlit pe dinafară, cu barbă deasă şi muşchi tari, şi totuşi era în acelaşi timp un om blând. Îi simţeai freamătul blândeţii. Era un senzualist care credea cu ardoare că avea să ajungă în rai, că raiul făcea să pălească orice bucurie lumească imaginabilă, că se întindea, un acoperământ argintiu, peste spaţiile infinite ale eternităţii. Se îmbăţoşa în faţa simţămintelor lui laice tot aşa cum un soldat din Garda Regală - chefliu şi simpatic când se duce la cârciumă - trebuie să rămână stană de piatră în timp ce muştele i se plimbă pe pleoape. Făcea parte din Frăţia Plymouth şi credea - până aici nici o sminteală - că praznicele Bisericii Creştine nu erau deloc creştine. Problema era firea lui, deşi cuvântul e înşelător. Pasiunea era problema lui. Trupul lui era neîncăpător pentru ea şi în fiecare an, când venea Crăciunul, abia de izbutea să se stăpânească. Cel mai adesea îşi folosea pasiunea la modul constructiv - era preot şi marele lui talent era să transmită sentimentele lui asistenţei. El nu-i spunea Crăciun. Îi spunea Ziua de Yule. Aşa de bine îşi convinsese micuţa congregaţie de fermieri, tăietori de stuf, îngrijitori de iepuri, cărbunari, pescari - toţi oameni onorabili şi scrobiţi care, aceia care ştiau să citească, nu puteau citi decât încet, punând degetul pe fiecare cuvânt - aşa de bine-i convinsese că sărbătoarea Crăciunului nu era doar păgână, ci şi papistăşească, încât îşi vedeau de câmpurile şi de drumeagurile lor în ziua de Crăciun de parcă ar fi fost o zi ca toate celelalte. Vecinii lor baptişti râdeau de ei. Vecinii lor baptişti aveau să ardă în iad.
Oscar avea cincisprezece ani, o vârstă la care băieţii sunt secretoşi şi rezervaţi. Şi totuşi nu punea la îndoială concepţiile tatălui său. Ştia că propriul lui suflet era la adăpost, iar când citea Biblia cu voce tare, în faţa focului, o interpreta exact la fel ca omul care împungea cu vătraiul în uşiţă şi-şi făcea întruna de lucru aranjând cărbuni. Amândoi citeau Biblia de parcă ar fi fost un raport întocmit de un naturalist scrupulos. Dacă Biblia zicea că o fiară are patru chipuri sau că un om are colţi de leu, atunci ei credeau întocmai.
Dar în acea zi de Crăciun a anului 1856, s-a întâmplat să aibă două servitoare când până atunci avuseseră una singură. Prima servitoare era doamna Williams cea voinică şi energică, care-şi peria cu o perie de baga claia dezordonată de păr sârmos, cenuşiu, ori de câte ori era agitată. Era de cincisprezece ani pe lângă familie, zece ani la Londra şi cinci ani la Devon. În Hennacombe îşi peria mai des părul. Se lua la harţă cu măcelarul şi cu negustorul de peşte. Se jura că aerul sărat îi face rău la guturai, dar - cum spunea ea - "acuma e prea târziu pentru schimbări". Aşa că rămas şi, deşi nu s-a "mântuit" şi găseau uneori păr de-al ei în ouăle jumări, făcea parte din vieţile lor.
Cea de-a doua servitoare însă nu doar că nu se "mântuise". Nici măcar nu putea fi inclusă în categoria celor care "se străduiesc". Era o anglicană ţinută în casă de milă, după ce fusese părăsită de soţul ei, muncitor în construcţii, şi două parohii îi refuzaseră ajutorul pentru săraci, fiecare pretinzând că era responsabilitatea celeilalte. Ea - Fanny Drabble cea pistruiată - a fost cea care a pus la cale pudingul ăla de Crăciun. Avea mâini albe, osoase şi încheieturile degetelor stacojii şi dusese o viaţă grea în colibe de pământ şi bordeie pe lângă liniile ferate la construcţia cărora ajutau muncitorii scandalagii. Copilul îi murise. N-avea alte haine în afară de o rochie subţire de bumbac. În prima dimineaţă îi căzuse un dinte din gură. Dar s-a scandalizat aflând că Oscar nu pusese niciodată gura pe un puding de Crăciun. Doamna Williams - deşi ea ar fi trebuit să aibă mai multă minte - s-a pomenit luată de valul de indignare morală dulce ca ceaiul care o cuprinsese pe Fanny Drabble. Ăsta micu' trebuie să afle şi el ce gust are pudingul de Crăciun, iar conaşului n-are ce-i strica dacă nu ştie.
Fanny Drabble nu ştia că pudingul ăla era "carnea din care mănâncă zeii mincinoşi".
Căsuţa era mică, dar era clădită din blocuri masive de calcar de Devon. Simţeai în fundul nărilor mirosul rece, calcaros al pietrei, chiar şi atunci când şedeai lângă foc. Dacă te aflai în bucătărie, nu auzeai o vorbă din ceea ce se spunea în minuscula sufragerie vecină. Era o casă înghesuită, cu uşi joase, praguri şi trepte de care te împiedicai între camere, dar cu toate astea era o casă propice secretelor. Şi pentru că Theophilus nu intra în bucătărie (poate pentru că doamna Williams dormea tot acolo, pe o băncuţă de lângă plită), puteau fabrica acolo chipuri cioplite fără să fie prinse.
Dar lui Oscar îi plăcea bucătăria. Îi plăcea căldura uscată, făinoasă, aşa că a adus apă, a scuturat sita şi a stat cocoţat pe masă cât a frecat doamna Williams podeaua de piatră. Şi-a dat repede seama ce se petrecea. Văzuse cireşe şi stafide. Ei nu ţineau stafide în casă în mod obişnuit. Nu văzuse în viaţa lui o cireaşă. Se presupunea că masa din ziua de Crăciun era la fel ca toate celelalte.
Theophilus o chemase pe doamna Williams sus, în biroul lui. Cum biroul lui era şi camera de studiu a lui Oscar, auzise cu urechile lui instrucţiunile. Tatăl lui fusese destul de explicit. Era în firea lui să fie explicit. Era atent la cel mai mărunt detaliu, oricare ar fi fost activitatea la care lua parte. Când desena o anemonă, puteai fi sigur că nu uita nici un firicel de pe vreun tentacul. Cartofii, spusese el, trebuiau să fie "medii spre mari". Trebuia pregătită o jumătate de căpăţână de varză King George şi aşa mai departe.
În bucătărie însă, trădătoarele frământau seu, cântăreau stafide şi sultanine, curăţau o singură portocală preţioasă. Oscar stătea lângă foale şi a suflat în ele până când ibricul a început să şuiere atât de tare că acoperea aproape cântecul bisericesc pe care-l îngâna Fanny Drabble. Doamna Williams fugea pe scări în sus ca un derviş chitit să zăpăcească şi să distragă atenţia cu activitatea sa. A ridicat un paravan de praf, o vâltoare de zdrenţe. Şi-a periat părul pe scara de la intrare, privind printre crengile cenuşii picurând de apă, peste ferigile ruginii, către marea rece şi cenuşie. A dat ocol casei, a trecut de puţ şi a lăsat părul în grămada de compost. Oscar ştia că părul doamnei Williams nu putrezeşte. Răscolise pe-acolo cu un băţ lung şi-l găsise. La început fusese slinos, dar puteai să-l speli la robinet şi, după ce se ducea slinul, era ca nou. Era exact cum îi spusese doamna Williams că o să fie. El s-a mirat că avusese dreptate. Tatăl lui nu punea mare preţ pe părerile doamnei Williams. Ea nu era o persoană ştiinţifică. Zicea că existau oameni care jefuiau morminte doar ca să fure părul morţilor. Îl vindeau comercianţilor de păr care-l spălau şi-l alegeau şi-l vindeau pentru peruci, cârlionţi şi cosiţe. Părul ăsta avea încă bulbi la capătul fiecărui fir, "păr de cimitir", aşa i se zicea. Doamna Williams trăia într-o stare de permanentă anxietate din cauza părului ei. Existau, insista ea, poate că nu în Hennacombe, dar în Teignmouth şi Newton Abbot, nişte "Spring-heeled Jacks" cu brice ascuţite, gata să le fure femeilor părul de vii, direct de pe cap. Îşi peria părul pe scară şi în biroul de la etaj. În fiecare dintre aceste locuri aduna părul de pe perie, îl răsucea în cerc, îl înnoda şi şi-l vâra în buzunarul şorţului. În ziua când au făcut pudingul de Crăciun, a făcut toate astea mai des decât de obicei. Poate că Theophilus, naturalist fiind, o fi băgat de seamă.
Lui Oscar nu i se spusese de pudingul de Crăciun, dar ştia. Nu şi-a dat voie să ştie că ştia. Şi totuşi informaţia i se încuibase adânc în conştiinţă. Era o coloană de lumină solară într-o cameră cu draperiile trase. Praful dansa în aerul clocotitor. Nimic nu stătea locului. Când Oscar s-a aşezat la masa de prânz în ziua de Crăciun, îl dureau picioarele de nerăbdare. Şi-a încrucişat gleznele şi a apucat strâns în mâini cuţitul şi furculiţa. A ciulit urechea înspre uşa deschisă a bucătăriei, dar se auzea doar taică-său răsuflând pe nas în timp ce mânca.
Oscar avea o tăviţă de lemn, împărţită în mici compartimente. Era făcută ca să ţii în ea gâze sau scoici. Oscar ţinea nasturi. Erau nasturii mamei lui, deşi nimeni nu-i spusese asta. Ai lui taică-său nu erau. Unii erau mici şi rotunzi ca nişte păsărele, cu câte o singură buclă de alamă în loc de picioare. Alţii erau de sticlă. Erau nasturi de metal cu patru găuri şi nasturi de sidef cu două. El făcea instrucţie cu nasturii ăştia cum făceau alţi băieţi cu soldăţeii. Îi alinia. Îi aranja. Îi număra. Erau cinci sute şaizeci. Uneori, în timp ce iar le schimba aranjamentul, îl apuca durerea de cap.
În ziua de Crăciun, tatăl lui a zis:
- Văd că ţi-ai reorganizat nasturii.
Nasturii erau pe pervazul ferestrei. Era un pervaz lung. Doamna Williams pusese nasturii acolo când aşezase masa.
- Da, tată, a zis Oscar.
- Principiul taxonomic fiind culoarea. Spectrul merge de la stânga la dreapta, mărimea fiind al doilea principiu ordonator.
- Da, tată.
- Foarte bine, a zis Theophilus.
Oscar şi-a mâncat porţia de tocană până la ultima fărâmiţă. Şi-a terminat paharul cu apă. A lăsat capul în jos împreună cu tatăl lui şi i-a mulţumit Domnului pentru darurile Sale. Iar când doamna Williams a venit la uşă şi l-a rugat frumos s-o ajute să pună tărâţe în lăturile porcilor, a ieşit iute, în tăcere, un băiat subţire, palid, cu păr auriu. Se gândea la nasturii lui şi nu la ce făcea.
Cele două femei stăteau una lângă alta ca două urcioare pe o poliţă. Una era mare şi păstoasă, cealaltă, măruntă şi pistruiată, dar zâmbetele lor se oglindeau întocmai unul pe celălalt şi stăteau amândouă cu mâinile în faţă, încleştate aidoma.
"El" era pus pe un platou. Îl tăiaseră în sferturi şi-l îmbrăcaseră într-o cremă minunată. Doamna Williams şi-a îndesat peria de păr mai adânc în buzunarul şorţului şi a zvârlit pudingul spre el. A manevrat vasul prin aer cu asemenea iuţeală încât lingura a rămas în urmă şi a zăngănit pe podeaua de piatră.
Doamna Williams s-a oprit, dar Fanny Drabble a şuierat:
- Las-o acolo. A împins cu piciorul lingura căzută şi i-a dat lui Oscar una nouă. Începuse să se teamă brusc că vor fi prinşi.
Oscar a luat lingura şi a început să mănânce, din picioare.
Niciodată nu şi-ar fi închipuit că poate exista un asemenea gust minunat. L-a lăsat să se fărâme, ţinându-l în gură ca pe o comoară.
A ridicat ochii şi a văzut cele două zâmbete în oglindă lăţindu-se. Fanny Drabble şi-a vârât bărbia în gât. Oscar a zâmbit şi el, aproape somnoros, şi tocmai ridica lingura la gură anticipând următoarea îmbucătură, ba chiar apucase să-şi vâre a doua lingură în gură când uşa a scârţâit în spatele lui şi Theophilus a intrat călcând cu paşi mari pe podeaua de piatră.
N-a văzut-o. A simţit-o. A simţit lovitura peste ceafă. Faţa i-a sărit înainte. Lingura i s-a lovit de dinte. Lingura a căzut pe podea. O mână mare şi bătătorită l-a apucat de ceafă şi încă una i s-a făcut căuş sub gură. A încercat să înghită. A urmat o a doua lovitură. A scuipat cât a putut.
Theophilus se purta ca şi cum fiul său fusese otrăvit. L-a dus la spălător şi l-a pus să bea apă cu sare. I-a îndesat paharul de sticlă în gură până l-a durut. Oscar s-a înecat şi s-a zbătut. Taică-său avea ochi de nebun. Nu-l vedeau. Oscar a băut. Şi iar a băut. A băut până când a vomitat peste lăturile porcilor. Când a terminat, Theophilus a aruncat ce mai rămăsese din puding în foc.
Oscar nu mai fusese lovit niciodată. Nu putea răbda una ca asta.
Taică-său a ţinut un discurs. Oscar nu l-a crezut.
Taică-său a zis că pudingul era poama Satanei.
Dar Oscar gustase din puding. Nu avea gust de poama Satanei.
Fragment din volumul în curs de apariţie la Editura Art. Traducere de Iulia Gorzo
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
