Istoria lumii de Andrew Marr va apărea în curând la Editura Nemira (cum am şi anunţat în numărul din 25 septembrie). Volumul care apare în colecţia „Istoria” se adresează atât pasionaţilor de istorie, urmând toate momentele cronologice importante, cu bibliografia cea mai recentă, dar şi publicului larg, punctând acele amănunte istorice care ne-au schimbat destinele, dar despre care se ştiu încă prea puţine lucruri. Un puzzle fascinant compus din momente istorice cunoscute sau mai puţin cunoscute, biografii care au schimbat lumea, locuri unde s-a scris istoria. Din preistorie şi până în zilele noastre, istoria mare se împleteşte cu istoria mică. Noile descoperiri dezvăluie într-o altă lumină poveştile lumii, a cărei istorie se schimbă odată cu noi. Andrew Marr, realizator al unor fascinante documentare BBC, călătoreşte înapoi în timp şi descoperă legăturile dintre epoci, locuri, oameni şi întâmplări. Evenimentele care au schimbat omenirea se reaşază într-un puzzle uriaş. Poveşti nespuse se descoperă în premieră, imagini nevăzute se arată, personaje nevăzute ies din umbră.
„O carte extraordinară. Andrew Marr are un stil remarcabil şi un control special asupra materialului. Lucrarea lui ar trebui să fie lectură obligatorie pentru toţi cei care studiază istoria.” The Spectator
VISURI DE LIBERTATE
1609–1796: Iluminism şi revoluţie, din India în Caraibe
Capitalismul a funcţionat. Dar a funcţionat numai pentru câţiva indivizi norocoşi în câteva oraşe europene. Pentru majoritatea oamenilor, chiar a europenilor, n-a existat percepţia unei revoluţii. Viaţa a continuat, dominată de limitările tradiţionale privind terenurile agricole ce puteau fi cultivate şi energia care putea fi obţinută prin arderea lemnului şi a cărbunelui, prin exploatarea forţei de tracţiune a animalelor, folosirea pe scară redusă a vântului şi apei şi, mai presus de orice, prin truda oamenilor înşişi. Apăruseră câteva articole de lux noi, totuşi viaţa rămăsese rurală şi restricţionată de poveşti vechi şi de credinţe vechi. Iar pentru cei din Australia, insulele Pacificului, Imperiul Otoman, Coreea, Japonia, majoritatea Siberiei, India, America de Nord, Indonezia şi China n-a existat absolut nicio percepţie de schimbare. Obiceiurile lor se întindeau de la vânătoarea din Epoca de Piatră la sofisticatul management imperial, totuşi nu puteau percepe că se petrecea ceva important, cu atât mai puţin o accelerare. Majoritatea locuitorilor Pământului erau agricultori, ţărani a căror lume se întindea doar până la satul vecin şi care auziseră puţine despre evenimentele la scară largă, decât poate la un an după ce avuseseră loc. În Europa de Est, agricultorii aceia erau adesea şerbi, legaţi legal de pământ şi trataţi ca proprietate de către latifundiari. În Scoţia celtică, Irlanda, mare parte din Scandinavia şi nordul Rusiei, oamenii trăiau în clanuri sau grupuri organizate pe principiul descendenţei, practic fără legături cu lumea exterioară. Majoritatea europenilor fie că nu vorbeau limba naţiunii care susţinea că-i conduce, fie că vorbeau dialecte ce ar fi fost de neînţeles în capitalele lor.
La fel cum făcuseră în cele două Americi, în Insulele Mirodeniilor şi în câteva regiuni limitate din Africa de Vest, câţiva europeni erau pe punctual de a tulbura şi perturba mare parte din restul lumii. Mulţi indigeni erau deja sortiţi pieirii, neavând imunitatea, armele sau nivelul de organizare necesare pentru a rezista. Dar în anul 1600 nu exista niciun motiv evident pentru ca alte părţi ale lumii să nu-i poată ajunge în curând din urmă pe britanici, olandezi şi francezi. Ba chiar Marii Moguli din India şi dinastia Qing din China păreau mult mai avansaţi: erau mai bogaţi, conduceau eficient teritorii vaste şi erau relativ independenţi. Victoria europenilor nu părea nici pe departe inevitabilă. Atunci ce a înclinat balanţa?
Am văzut deja că schimbări locale aparent mărunte pot avea rezultate globale. În perioada aceea schimbările locale cele mai importante aveau să fie în politică şi au început în Marea Britanie, dar fără vreun plan premeditat. Dacă n-ar fi fost conduşi la momentul acela cu incompetenţă şi încăpăţânare de una dintre cele mai slabe dinastii, Stuart, poate că britanicii ar fi răzbătut prin anii 1700, continuând să asculte de monarhi monopolişti, dar conducerea proastă a regilor, războaiele şi conflictele religioase au dus la o revoluţie din două etape care i-a adus Marii Britanii un tip nou de guvernare. În primul rând, parlamentarii săi rebeli au detronat şi omorât un rege. După aceea, când unul dintre succesorii lui s-a dovedit atât incompetent, cât şi nestatornic religios, l-au speriat îndeajuns de tare pentru a-l face să fugă şi au instaurat o monarhie soţ-soţie, care a fost în mod clar şi deschis sub influenţa Parlamentului.
Aceea nu era democraţie, ci o distribuire radicală a puterii printre oameni mai bogaţi din toată ţara. Ea sugera că poporul nu trebuia să-i accepte pe cei care-l conduceau şi ridica posibilitatea unui gen nou de naţiune, în care oamenii să aibă drepturi, să nu se teamă de conducătorii lor şi să poată gândi şi acţiona mai liber. Ceva similar se petrecuse deja în Olanda, dar experimental britanic a avut un efect mai profund, făcând din Marea Britanie un magnet pentru minorităţi persecutate din toată Europa, inclusiv pentru protestanţii francezi, şi arătând că exista o ţară majoră în care oamenii puteau să publice mai mult sau mai puţin ceea ce doreau. I-a inspirat în mod deosebit pe filosofii din Franţa.
Experimentul a fost însă preluat cel mai spectaculos de colonişti din cele treisprezece aşezări britanice de pe ţărmul atlantic al Americii de Nord, care au dus gândirea reformatorilor britanici la concluzia ei logică prin crearea unui stat bazat pe alegeri, drepturi şi o Constituţie consemnată în scris. N-a fost doar o schimbare de direcţie, ci o schimbare dinamică de reguli, ale cărei consecinţe nu le-a înţeles nimeni cu adevărat. Ba chiar a declanşat o controversă care continuă şi azi între Beijing şi Washington, Moscova şi Bruxelles: care este balanţa corectă între autoritatea statului şi libertatea individuală? Niciun stat de succes nu este neclintit.
Toate statele de succes au parte de o dispută permanentă între conservatorism, înţelepciunea tribului şi radicalism sau noua gândire. Înţelepciunea tribului contează în mod real, deoarece reprezintă lecţiile de istorie învăţate, greşelile, ca şi răspunsurile, pe care un stat le-a acumulat de-a lungul existenţei sale. Însă înţelepciunea aceea se osifică, dacă nu este contestată. Revoluţiile politice ale britanicilor şi apoi ale americanilor au încurajat indivizii să modifice balanţa puterilor, fără a-şi distruge statele. În Franţa, unde a colapsat o monarhie conservatoare, revoluţionarii au încercat să şteargă complet trecutul şi să creeze un prezent nou bazat doar pe interogarea radicală sau „raţiune”; a fost un eşec îndrăzneţ, dar sângeros, care a fost copiat în repetate rânduri.
Experimentul britanico-american a încurajat noi filosofi să-şi exprime ideile într-un mod mai liber decât era posibil în majoritatea Europei; la rândul ei, exprimarea aceea liberă le-a îngăduit experimentatorilor şi speculanţilor financiari să realizeze un progres semnificativ în utilizarea energiei şi manufacturare, pe care-l numim „revoluţie industrială” şi care la rândul său a oferit „Occidentului” un avantaj asupra restului lumii pe care avea să-l păstreze aproape până în prezent. Toate acestea vor sosi însă mai târziu. Important în perioada aceea a fost că experienţa britanico-americană n-a părut singurul răspuns raţional, sau chiar cel mai raţional, la întrebarea despre atingerea balanţei corecte între înţelepciune şi contestare, între vechi şi nou. Cealaltă idee populară a fost absolutismul, noţiunea că un conducător
înţelept, atent şi energic poate călăuzi protector o ţară între turbioanele de declin şi haos. În deghizări diferite şi despuiată de gătelile ei bizare, ideea aceea continuă să fie excesiv de populară printre conducători nealeşi în mare parte din lume.
Fragment din Istoria lumii, de Andrew Marr, în curs de apariţie la Editura Nemira. Traducere de Dan Lazăr şi Cora Radulian
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
