Ni s-a spus, ni s-a indus picătură cu picătură o idee nocivă, tâmpită de-a dreptul: suntem dependenţi de informaţii, nu putem trăi fără ziare şi mai ales fără televizor. Peste tot sloganuri care ne indeamnă să fim la curent cu tot ce se petrece, peste tot teoreticieni ai informaţiilor, ai rolului media in viaţa noastră, peste tot aceeaşi şi aceeaşi teroare că noi nu ştim ce alţii au aflat deja, "cine are informaţia deţine puterea"! Nu cred că mai există o altă campanie atât de stăruitoare, de insinuantă, de diversificată ca asta care ne priponeşte de presă.
Un enorm sistem de propagandă ne-a creat un sentiment de insecuritate atunci când o zi-două nu avem acces la ziare şi televizor. Mintea incepe să imagineze scenarii apocaliptice, o teamă nedefinită ni se instalează in tot corpul: se intâmplă ceva de care depinde viaţa noastră şi noi nu ştim. In urmă cu ceva ani, am fost intr-un voiaj de patru luni in Atlantic. Plecasem cu nava "Breaza" din portul Constanţa şi pas cu pas, adică milă cu milă, m-am indepărtat de presă, pentru ca dincolo de Gibraltar ea să dispară aproape cu totul. Mai ales in cele 18 zile cât a durat voiajul până in estuarul La Plata, tăcerea a fost aproape totală: nu prindeam decât purici pe ecranul televizorului, nu puteam să văd nici măcar o fâşie de hârtie innegrită de cerneala tipografică – nişte semne pe care, chiar dacă nu le-aş fi putut descifra, măcar mi-ar fi dat sentimentul că nu sunt rupt de lume. Cât am mai zăbovit cu incărcarea navei şi pe fluviul Parana, cât ne-am intors spre Europa nu am avut nici un fel de veşti despre ce se petrece in ţărişoara mea dragă. La Las Palmas s-a făcut schimbul inginerului electrician şi nou-sositul avea prin bagaje nişte ziare româneşti. Le-am luat cu evlavie in mâini şi m-am retras in cabină ca să mă pătrund de fiecare cuvinţel. Ce cruntă dezamăgire, in ce spaimă inutilă trăisem eu zeci de zile: erau aceleaşi ştiri ca la plecarea din ţară, era acelaşi ziar chiar dacă purta nume diferite, chiar dacă ediţiile erau din zile diferite. Pentru aceleaşi infracţiuni doar cu alţi autori şi in alte locuri mă perpelisem eu atâta amar de vreme, pentru aceleaşi declaraţii ale aceloraşi oameni politici nu putusem eu să mă bucur deplin de intinderea oceanului, pentru aceleaşi şi aceleaşi idei ale binecunoscuţilor noştri editorialişti mă frământasem eu? Am avut revelaţia unui adevăr crud şi crunt: nu se petrecuse nimic important, nimic din ceea ce mi s-ar fi adus la cunoştinţă nu mi-ar fi afectat viaţa dacă nu l-aş fi aflat. Când m-am intors in România, dezamăgirea a fost şi mai cruntă: aproape nimeni nu observase că vreo patru luni de zile fusesem absent, la redacţie unul dintre colegi remarcând doar că sunt bronzat in plină iarnă şi intrebându-mă, ironic, dacă fusesem la solar!
Am retrăit in această vacanţă experienţa lipsei de ziare şi de televizor. De data aceasta mi-am propus să nu mă mai las torturat de gândul că n-am ziare, că nu deschid repede, la prima oră a dimineţii, internetul, că telecomanda nu e la indemână. Dar nici nu am făcut o fixaţie din a refuza orice contact cu aşa de pompos numita lume a informaţiilor: dacă se nimerea să răsfoiesc un ziar – bine, dacă mă nimeream in preajma televizorului – iarăşi bine, dacă nu – nu era o tragedie. Am reţinut că in perioada cât m-am detaşat de presă nu se petrecuseră decât două fapte care m-ar fi afectat: unul sentimental – dispariţia prozatorului Tudor Ţopa (despre care sunt sigur că nu aş fi aflat de prin presa noastră audio, video, tipărită) şi conflictul din Georgia (care fuse şi se duse, lăsându-i in ceaţă până şi pe mai-marii lumii, care nu prea ştiu de unde să-l apuce şi ce să facă cu o aşa intâmplare!). Până la urmă nici cele două evenimente nu par a fi ieşit din comun, intrând intr-un firesc al vieţii (chiar dacă pare cinic ce spun – de la o anumită vârstă incepi să te obişnuieşti cu moartea celor din jur, te intristează desigur dar parcă nu te mai zguduie, iar cu zonele de conflict concubinăm de atâta amar de vreme incât au devenit banale).
In fond, presa urmează viaţa. Iar viaţa este rutină in cea mai mare parte a ei. Numai că presa creează zilnic false evenimente spre a da iluzia freneziei, gonflează câte-un purice de intâmplare până la a-i da proporţii cosmice. După care il ia la dezbătut, la analizat, il vorbeşte la nesfârşit. In mare sărăcie trebuie să trăieşti ca să faci dintr-o declaraţie un eveniment, din chiloţii unei vedete o problemă, din sosirea pe aeroport a unei echipe de fotbal "breaking news".
Teledependenţa nu există, ea este doar spaima noastră de a rămâne cu noi inşine. Este lenea noastră spirituală ridicată la pătrat, la cub. Este o formă de evazionism. Este iluzia că viaţa nu-i anostă, ci palpitantă, interesantă, plină de semnificaţii. Este un fals, o spoială sub care se ascund informaţiile ce ne afectează cu adevărat viaţa, dar pe care nu le vom afla niciodată de la televizor!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de Duminica".
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
