Scriam la această rubrică, în urmă cu vreo doi ani, că de laGao Xingjian (Premiul Nobel pentru literatură în anul 2000) la ShanSa (Goncourt, 1997), André Makine (Goncourt şi Médicis, 1995) sauVassilis Alexakis (Marele Premiu pentru Roman al AcademieiFranceze, 2007), ca să nu pomenesc decât câţiva dintre ei, străiniiveniţi în spaţiul literaturii franceze îşi înmulţesc, în vremea dinurmă, rândurile şi îşi încarcă până la refuz vitrina cu trofeeliterare de prestigiu. Observaţia era exactă până la un punct:invazia străinilor nu reprezintă nici un fenomen recent, nicipasager, iar răspunsul la întrebarea "Cine scrie literaturafranceză?", pe care încercam să-l dau răsfoind paginileprezentului, ar trebui, de fapt, lăsat în grija istoricilorliteraturii.
Este o evidenţă pe care mi-au adus-o în memorie Doan Bui şiIsabelle Monin (jurnaliste, ambele, la "Nouvel Observateur"), cuproaspăt apăruta lor carte-anchetă "Ils sont devenus français",publicată la Editura J.C. Lattès, şi care se referă la străiniicare au pus umărul la edificarea literaturii, dar şi artei, dar şimuzicii, dar şi politicii franceze a secolului XX. O lucrare ceanalizează dosarele de naturalizare acordate de statul francez unuinumăr de 40 de personalităţi, care, "fiecare în domeniul său,fiecare în maniera sa personală, reprezintă spiritul francez şiparticipă la ceea ce se numeşte identitatea unei naţii. Eiîntrupează Franţa. Cu toate acestea, nu s-au născut francezi". Audevenit, doar în urma unor lungi şi anevoioase demersuriadministrative, pe care doamnele Bui & Monin le-au scos dinpraful Arhivelor Naţionale (secţiunea BB 11), după un an de căutăriasidue. Drucker, Gainsbourg, Sarkozy, Cardin, Badinter,Apollinaire, Stravinsky, Chagall, de Staël, Cavanna, Coluche,Aznavour, Marcel Marceau, Blaise Cendrars, Roger Vadim, Cavanna,Kosma, Alberto Uderzo, René Goscinny, Gainsbourg, Aznavour, ÉmileZola, Kandinsky, Gainsbourg, Max Ernst, Giroud, Domenech,Bérégovoy, Ionesco, Kessel, Lazareff, Kozma, Reggiani, Perec,Lustiger, Cavanna, Brassai, Yves Montand, Georges Charpak,Verneuil, Goldman, Sylvie Vartan, Offenbach, Cortazar, Romain Gary.Nume de referinţă despre care mulţi dintre noi au uitat sau nu auştiut vreodată că nu sunt franceze (vă propun un exerciţiu: ştiţicare dintre cei de pe listă sunt de origine română? Ionesco nu sepune!).
Desigur, lista nu conţine toate numele importante sau, oricum,nu neapărat pe cele mai importante ale străinilor francezi, darprobabil că în alcătuirea ei au jucat mult afinităţile selectiveale doamnelor Bui & Monin şi, nu trebuie omis, dificultatea cucare personajele listate şi-au obţinut cetăţenia. Kosma, bunăoară,este Joseph Kosma, compozitorul de origine maghiară născut în 1905.Un tremur vag patriotic mă împingea să sper că un nume omofon, celpuţin la fel de semnificativ pentru muzica de film franceză (ceaintrată în istoria coloanelor sonore), şi-ar fi binemeritat loculaici: e vorba, desigur, de Vladimir Cosma (foto 2), fără niciolegătură cu cel dintâi, născut în 1940 la Bucureşti, emigrat înFranţa în 1963. Ei bine, Cosma (cel mai palid exemplu), şi alţiromâni superfaimoşi (Cioran, Vintilă Horia, ca să nu mai pomenim deBrâncusi, care a obţinut cetăţenia la 80 de ani), vor aştepta,probabil, până la ediţia viitoare a cărţii.
Volumul este organizat în secţiuni cronologice, delimitate prinfelul în care Franţa, de-a lungul timpurilor, şi-a întâmpinatstrăinii. Înainte de 1803, puterea acorda "titluri de naturalizare"în funcţie de indivizi şi de ceea ce aduceau ei pentru Franţa, apoidiverse legi (1889 şi 1927) au circumscris mai exact naturalizareaşi au făcut procesele de "adopţie" mai lesnicioase, mai ales înaşa-zisele "Années Folles", când ţara a fost luată cu asalt deitalieni şi de ruşi albi. Mai lesnicioase, dar nu lipsite deprobleme. Trebuia, în continuare, să te afirmi prin glorioase faptede arme (precum Wilhelm Albert Wlodzimierz Kostrowicki, adicăApollinaire, care a beneficiat de mansuetudinea oficialităţilorde-abia după ce a primit câteva schije de obuz în cap), sau dupăobţinerea unui certificat de bună purtare, ca în cazul lui JosephGinsburg (tatăl lui Serge Gainsbourg), care şi-a depus cererea decetăţenie în 1931 şi a obţinut-o după un an, atunci când PrefecturaPoliţiei i-a dat aviz favorabil, cu menţiunea că "s-a adaptatfoarte bine moravurilor şi tradiţiilor noastre".
Nu la fel de uşor i-a fost doctorului Abraham Drucker, care aavut de aşteptat ani în şir, sub presiunea lobby-ului medicalautohton, care se temea de concurenţa străină. Iată ce se spunea înscrisoarea adresată de Sindicatul Medicilor din Departamentul Seineadresată şefului biroului de naturalizări, la 11 iunie 1937:"Valoarea profesională a domnului Abraham Drucker nu este egală cuvaloarea medie a doctorilor francezi." Cazul, nu cel mai grav înmaterie de obtuzitate şi naţionalism galic, ne interesează aicidoar pentru că Abraham e tatăl lui Michel Drucker (unul dintre ceimai proeminenţi oameni de televiziune francezi ai momentului, foto3), şi s-a născut în satul Davideni.
Rămând în această zonă recuperatorie, poate că ar trebui să oferrăspunsurile mele la micul test pe care vi l-am propus: LucienGoldman (foto 4) s-a născut în 1913 la Botoşani, iar Brassai (GyulaHalasz, foto 5) s-a născut în 1899 la Braşov. Dacă vor mai fi fiindromâni printre ei şi nu am ştiut, "honni soit qui...".
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al UniversităţiiBucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză.Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) laEditura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară,cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale,începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţiidin ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum deinterviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarulde Duminică.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
