Ziarul de Duminică

Şi a fost să fie Ferdinand! (X)/ de Ion Bulei

Şi a fost să fie Ferdinand! (X)/ de Ion Bulei

Ferdinand

Autor: Ion Bulei

22.09.2016, 23:51 188

Tinerii căsătoriţi sunt întâmpinaţi cu tot fastul necesar la venirea lor în ţară. „Pe la ora unu după amiază am ajuns aici după o călătorie foarte plăcută într-un tren foarte confortabil şi după ce micuţa noastră a dormit foarte bine toată noaptea; aşa că s-a prezentat foarte odihnită şi arăta într-adevăr atât de bine şi de fermecătoare încât simpla ei prezenţă a cucerit toate inimile”. Şi Ferdinand descrie soacrei sale festivităţile care au urmat, prezentarea a circa 1.000 de domni şi doamne, oferirea de cadouri (300.000 franci pentru scopuri caritabile):  un ornament de masă într-adevăr foarte frumos, costume populare româneşti „absolut încântătoare”, o faţă de masă foarte frumos lucrată.... Tinerilor căsătoriţi le sunt prezentate vreo trei sute de doamne. Seara un bal la teatru pe care municipalitatea l-a oferit în onoarea lor. Un teatru foarte frumos decorat, amintind de teatrele de la curtea regilor Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI lea. În a treia zi de la venire e dat un mare dineu de circa 100 de persoane. Scrie Ferdinand încântat: „Missy s-a comportat admirabil şi şi-a dat silinţa să fie cât mai amabilă cu putinţă. Trebuie să spun că a arătat extraordinar de fiecare dată şi toată lumea a fost încântată de ea. Primirea care ni s-a făcut din partea întregii populaţii a fost într-adevăr grandioasă şi extrem de călduroasă, pe toate feţele se citea bucuria sinceră, aşa că prima impresie  a lui Missy despre noua ei patrie a fost foarte  foarte bună. Cu cît stai mai mult împreună cu acest copil drăgălaş, cu atît mai mult înveţi să-l preţuieşti şi să-l iubeşti; într-adevăr trebuie să fiu veşnic recunoscător lui Dumnezeu că m-a făcut să mă îndrăgostesc de această fiinţă admirabilă şi pentru mine e cel mai mare noroc că ea s-a obişnuit atît de bine cu noua ei viaţă de femeie măritată”. Şi Ferdinand face un fel de legământ cu el însuşi: „voi face tot ce stă în puterea mea să o protejez şi să mă îngrijesc de ea, de comoara mea preţioasă şi voi încerca să înlătur prin dragostea mea tot ceea ce a lăsat ea acasă de dragul meu şi sper că măcar într-o anumită măsură voi reuşi să fac acest lucru”. O vede pe tânara lui soţie capabilă să facă faţă cu succes noii ei situaţii şi, împreună cu el, să ducă la capăt proiectul lor de viaţă. Cu atât mai mult cu cât foarte repede ea rămâne gravidă. Faptul îl face să privească viitorul „fericit şi plin de încredere”. Sigur că Maria nu se simţea bine fizic , dar, totul era firesc în situaţia în care se afla. Ferdinand îşi trăieşte perioada aceasta de viaţă rămânând mai mult cu Missy. Era ocupat, după cum ne spune ,cu batalionul pe care-l avea în grijă, dar caută să reducă orele de serviciu în aşa fel încât s-o lase cât mai puţin singură pe soţia lui. Carol nu-i deranjează şi nu vine la ei decât atunci când iau masa. Missy cântă, pictează. Ferdnand îi citeşte (între altele Suret d’un professeur). „În orice caz nu ne-am plictisit”, îi scrie el soacrei sale în februarie 1893. El, în orice caz, se simte foarte bine în budoarul lui Missy, pe care-l găseşte foarte frumos, împodobit cum era  de către Maria (ca şi camera lui, de altfel)  Nu aceeaşi era părerea Mariei, care nu le găsea deloc frumoase. Dimpotrivă. Oricum, chiar dacă doar unuia  îi plăceau aceste camere, „majoritatea timpului o petrecem în micul budoar al lui Missy. Acolo este un colţişor foarte plăcut, unde ne sărutăm după pofta inimii şi glumim şi suntem cei mai fericiţi şi atunci  te gândeşti numai la tine însuţi şi la propria fericire atât de mare”. Împreună discută planurile de sistematizare a Cotrocenilor şi regretă că aceasta se va face în doi ani şi nu mai devreme. 10 mai 1893 nu-l serbează după cum tinerii ar fi vrut. De fapt, Ferdinand ar fi vrut numai ca să-i arate soţiei sale  ţara în sărbătoare. El îi scrie fratelui său Carlo că Missy s-a amuzat de minune mai cu seamă vizitând expoziţia de flori de la Cişmigiu. În realitate n-a fost niciun amuzament pentru că în aprilie 1893 au fost inundaţii de pe urma cărora Capitala a avut de suferit (la 26 aprilie Bucureştii au fost sub ape). În aceste condiţii Carol va cere ca sărbătorirea zilei naţionale să se limiteze doar la serviciul religios şi la parada militară. Banii care s-au economisit astfel au fost folosiţi pentru sinistraţi.

Este aceasta o perioadă în care Ferdinand trimite multe scrisori soacrei sale. Scrisori în care nu încetează să laude comportamentul Mariei. „În general este mereu aceeaşi şi mereu veselă faţă de mine şi treptat se împacă cu situaţia ei şi priveşte viitorul cu bucurie. Faţă de lume nu lasă să se vadă nimic din starea ei şi este mereu amabilă şi zilnic câştigă tot mai mult inimile oamenilor”. Pentru a cunoaşte mai bine lumea în mijlocul căreia şi ei trăiau organizează ceaiuri la care invită mai ales doamne. Unele din acestea îi şi plac foarte mult şi în jurnalul ei Maria le invocă adesea.  Organizează, de asemenea, dineuri mai restrânse. În primele luni tinerii insurăţei nu se duc la Sinaia. Nici anotimpurile nu erau propice, nici starea de sănătate a Mariei nu îndemna la călătorii. Ferdinand se duce la Iaşi. Pune o piatră fundamentală la Universitate. Ferdinand nu se bucură precum o face unchiul său Carol de astfel de ceremonii. Le descrie cu ironie. Mersul cu trenul îi place. E un mers pe noua linie ferată care străbate o parte foarte frumoasă a Moldovei  trecând prin „splelndide păduri seculare”, printre „minunate văi înflorite”. La gară „o primire colosală cu multă gălăgie şi încă şi mai multă lume în frac ; pe cei mai mulţi nici nu-i cunoşteam”. „A fost o festivitate frumoasă, îi scrie  Ferdinand fratelui său:  doar că soarele ardea îngrozitor, iar cuvântările pe care a trebuit să le ţin sau să le ascult nu au avut darul să mă răcorească niciun pic. Asta a durat cam o oră, după care am făcut o vizită mitropolitului Moldovei...,  un moşneag fără prea multă cultură,  dar destul de instruit, nu vorbeşte decât româneşte şi este teribil de încăpăţânat în sensul că eu mă cert în continuu cu el, este mereu nemulţumit de tot, în fine un om cu care este greu de trăit, dar cu toate acestea este destul de manevrabil când îl abordezi ca pe un copil şi îi lauzi seminarul, pe care pretinde că l-a făcut el însuşi, dar care a fost construit cu banii statului. După această vizită care a durat aproape trei sferturi de oră, m-am dus, fireşte, tot timpul însoţit de preşedintele de Consiliu, Lascăr Catargiu, un om îngrozitor de plicticos, la un banchet de 170 de invitaţi oferit de primăria Iaşului. Unul din acele prânzuri de oraş de provincie care a debutat cu zacuscă, fripturi de porc necomestibile, caviar, despre care nimeni nu mai ştie de când datează, sardele în ulei rânced etc..., dar pe care bunii ieşeni l-au devorat cu mare plăcere în mai puţin de o oră şi jumătate, restul nu era prea rău, în fine după ce am stat vreme de două ore şi jumătate ne-am ridicat ca să facem un scurt cercle. Alături de mine mitropolitul, care vorbeşte puţin şi domnul Catargiu care vorbeşte şi mai puţin. Din fericire vizavi se afla ministrul Cultelor, un tânăr foarte instruit şi foarte, foarte inteligent, care, sunt sigur că o să-ţi placă foarte mult (era vorba, desigur, de Take Ionescu). N-au fost decât şase toasturi pe care le-am pregătit dinainte, altminteri am fi contat pe vreo duoăsprezece. După masă am mai vorbit câteva minute şi pe urmă a început un turneu de vizite în diferite şcoli care au durat cam şase ore; la ora şapte am plecat şi am ajuns la Bucureşti luni dimineaţa, chiar la micul dejun” (plecase sîmbătă seara). Făcuse un drum pe care îl făceau navetiştii Iaşi-Bucureşti şi atunci, la 1893 şi după aceea şi îl fac şi astăzi. Pentru Missy a fost prima dată când fusese departe de Nando. „Ea ar fi vrut să mă însoţească, dar ar fi fost prea mare oboseala”.

Pentru tinerii căsătoriţi o veste bună: se termină lucrările de la Casa Pădurarului, de la Sinaia şi, în aceeaşi zi reîncepe reconstrucţia Cotrocenilor.  Ferdinand e bucuros că „lui Missy îi merge, slavă Domnului, cât se poate de bine şi se bucură de aerul tare şi proaspăt al Sinaiei”. Şi „de altfel şi mie îmi merge la fel”. Alături de ei vine şi Ducky, sora lui Missy şi bucuria acesteia este cu adevărat foarte mare. Se duc împreună la Urlătoare, la Buşteni, la Predeal, Poaiana Ţapului, Poiana Stânii. Cele două tinere împart premiile celor mai buni ţintaşi din batalionul lui Ferdinand. La Peleş au ca invitaţi pe regina Natalia, soţia lui Milan Obrenovici al Serbiei. Ea era româncă de origine, fiica unui colonel din Basarabia, Petre Keşcu şi al Pulcheriei Sturdza. Cunoscând-o cele două fete au văzut şi cum trece istoria pe lângă ele. Căsătoria Nataliei cu Milan avusese loc în octombrie 1875, divorţul 12 ani mai târziu. Fiul lor, născut în 1876, ajunge rege în 1889 şi este asasinat împreună cu soţia sa Draga Maşin la 29 mai 11 iunie 1903, în timpul sângeroasei lovituri de stat care înlătură familia Obrenovici de la putere în Serbia. Ca oaspete al lor la Sinaia îl au şi pe Lecomte de Nouy, arhitectul francez invitat de Carol I şi angajat de el pentru a restaura câteva din cele mai reprezentative  lăcaşe de cult din România: biserica Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, biserica Curtea de Argeş, biserica Sf. Dumitru din Craiova, biserica Mitropoliei din Târgovişte. Opera sa reparatorie a fost controversată, dar s-a făcut. Multe altele mai puţin controversate au rămas doar pe hârtie.

Mariei îi place tatăl lui Ferdinand. I se pare inteligent, cult, modest, de un admirabil altruism, un excelent cunoscător al artei. Despre Antonia, mama lui Ferdinand, nu are aceleaşi bune păreri. I se părea că trăieşte într-o cochilie înconjurată de prejudecăţi religioase, de reguli şi formule. Nici unchiul lui Ferdinand, Carol, regele României, nu-i face o părere prea bună. Nici regina Elisabeta, pe care logodnicii o văd la Segenhaus. Aşteptau să-i cunoască mai bine.

Prilejul de a-i cunoaşte  se iveşte după căsătoria tinerilor principi, de la 10 ianuarie 1893 şi aşezarea lor în ţară. În desfăşurarea tuturor acestor întâmplări eveniment din viaţa lor, Maria scrie despre sine că  era „o nevinovată mică, prostuţă, cu un căpşor plin de visuri şi iluzii. Plină de elan, dar dezarmată şi nepregătită am pornit în viaţă”. Şi mai departe: „Aşa am păşit pe drumul spinos, bogat în capcane al destinului meu. Şi nimeni nu m-a pus în gardă: Fii atentă! Şi nimeni nu mi-a explicat că această viaţă nu este un vis, ci realitate  palpabilă, amară”. Senzaţia pe care o are cititorul cuvintelor sale de peste timp e că tânăra prinţesă se ...Eugen Wolbe vede deosebirile temperamentale dintre Maria şi Nando, dintre „omul datoriei, zgârcit la vorbă, mereu serios, mai degrabă înclinat mai                       

spre melancolie decât spre seninătate sufletească” şi „copila mondenă, vorbăreaţă, lăuntric liberă, o fiinţă fericită în frumuseţea ei triumfătoare, o fiinţă, încă neîmpovărată de rigorile vieţii şi responsabilităţii”.

Regele, plecat din ţară, e mereu informat de Ferdinand de ceea ce se întâmplă în familie, dar şi în general. „Pot să-ţi dau cele mai bune veşti despre noi, îi scria Ferdinand la 24 august 5 septembrie. Missy este mereu fericită şi se bucură de şederea lui aici, cât e ziua de lungă sunt împreună”. Îi descrie desfăşurarea sărbătorii Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare din 15 august, care s-a făcut la Sinaia împreună cu aşezarea pietrii de temelie a Spitalului, la Izvor, pe platoul de pe malul drept al Prahovei. Lume multă, circa 5000 de oameni. Se răceşte vremea (şi Ferdinand dă temperaturile) şi nu mai vine la Sinaia tatăl Mariei. Se anunţă însă venirea Mariei de Coburg, împreună cu celelate două surori ale Mariei. Fireşte toţi veneau în aşteptarea pruncului regal pe care trebuia să-l aducă pe lume Missy. Veneau şi Monson şi baronul Mongden. Ferdinand nu ştia dacă vor veni şi un medic englez, Blayfair, cu bona. El făcuse odată o întrebare, dar nu-i dăduse nimeni niciun răspuns. Nu se considerase că chiar era necesar. Îl mai informează pe Carol de tot felul de alte lucruri: la Casa Pădurarului se montau ferestrele, lucrurile trimise de Brauer au fost aşezate acolo unde s-a stabilit.. Ferdinand părea a fi un administrator al lui Carol I. Ori el era ceva mai mult sau trebuia să fie mai mult, cum nu înceta să i-o spună mereu Maria, soţia sa, tot mai enervată de obedienţa soţului ei faţă de regele Carol. Tensiunea din sânul familiei lui Ferdinand de aici porneşte. Şi de aici se va tot accentua.

Ferdinand nu ştie să se pună în evidenţă cum o făcea unchiul său, Carol I. Nu scrie memorii, nu are o corespondenţă activă. Unchiul său e alt gen. În 1893 el nota: „Mă întreb cum ar fi fost configuraţia Europei dacă eu n-aş fi venit în România.  Această aserţiune sună ca o trufie (chiar era n.n), dar eu sunt convins că destinele popoarelor depind adesea doar de un singur om, care este, în acest caz, unealta lui Dumnezeu”. A fost Ferdinand „unealta lui Dumnezeu”? Din nou ne vin în  minte vorbele unchiului: „poate şi altcineva ar fi putut să preia această misiune şi ar fi  putut să o ducă la capăt cu mai mult succes, dar mă întreb dacă ar fi avut răbdarea şi tenacitatea să ia asupra lui toată osteneala şi munca şi să suporte toate luptele şi adversităţile. O întreprindere atât de grea depinde adesea mai mult de temperament decât de capacitate”. Cu delicateţe, calitate de mare preţ a nepotului, Ferdinand ar fi răspuns: „Eu cred că toţi socotesc că, dacă sunt rege, eu nu am sensibilitate. Nu e oare curios că nimeni, nimeni nu pare să gândească că sunt şi eu om din carne şi sânge ca toată lumea?”

Ferdinand nu era un bărbat frumos. Elena Văcărescu, iubita sa, îl putea vedea astfel: „blond, înalt şi subţire, cu ochii albaştri şi visători, cu un zâmbet care apărea  arareori, cu buzele pline de freamăt şi mâini minunate... chipul lui gânditor se lumina şi sângele îi îmbujora tâmplele şi obrajii. O mustăcioară aproape nevăzută îi umbrea uşor gura”. Despre iubit doar de bine, cât durează iubirea (în cazul Elenei Văcărescu a durat toată viaţa). Şi profesorul său de limba română, Vasile Păun, îl vede într-o ipostază mai mult decât binevoitoare: „bălai, înăltuţ şi subţirel la trup, cu ochii albaştri închişi, foarte blânzi, cu nasul arcat..., cu tipul plăviţ, gânditor şi vesel, totodată, al germanilor din Sud, Alteţa sa Regală este icoana vie a flăcăului desăvârşit la chip şi la făptură...” (portret din 1889). Am zice un portret firesc făcut de unul care i-a fost profesor timp de aproape şase ani, desigur intermitent.  Cercetând fotografiile de epocă, Hannah Pakula nu are deloc aceeaşi părere: „prinţul Ferdinand s-a născut cu urechile clăpăuge, părinţii săi instruind-o pe doică  să le lege spre spate cu feşe când era bebeluş. Remediul nu a dat rezultate. Cât a trăit, urechile lui Ferdinand au fost în unghi drept în raport cu faţa sa, făcând din el un model dificil pentru fotografii de la Curte şi o ţintă uşor de ridiculizat. Exceptând acest lucru şi picioarele prea scurte, în comparaţie cu trunchiul, era considerat un tânăr prezentabil, deşi destul de lipsit de graţie”. Înfăţişarea lui a avut mult de suferit în 1897, când s-a îmbolnăvit de o dublă pneumonie şi un atac de tifos şi când a fost la un pas de moarte. Trei medici, Jean Cantacuzino, Ch. Buicliu şi W. Kremnitz au fost tot timpul lângă el şi boala a fost dovedită. Dar a lăsat urme vizibile în înfăţişarea prinţului. Nu mai era de recunoscut după mărturisirea principesei Maria şi a Marthei Bibescu. Dacă se compara imaginea sa cu aceea a Mariei, fiinţă strălucitoare, probabil cea mai frumoasă prinţesă a Europei de atunci, toată o lumină, disproporţia era mare, mult prea mare. Întotdeauna când apăreau în public, Ferdinand era soţul ei, nu ea soţia lui. A fi soţul principesei era cu adevărat un rol deloc uşor de jucat.

Pregătirea intelectuală a lui Ferdinand era de invidiat. Dintre regii noştri el e cel mai învăţat. Urmase cursurile gimnaziale şi liceale la şcoala publică, nu cu profesori chemaţi acasă. La şcoală se ducea „nu în trăsură, ci, fie vremea cît de rea,  pe jos, îmbrăcat simplu, iarna fără mănuşi şi vara fără umbrelă de soare; supus acasă la disciplina militară, sculat la şase dimineaţa şi băgat într-o baie rece, la aceeaşi temperatură tot timpul, hrănit negreşit mai bine decât un spartan, dar destul de frugal, dus la biserici în toate duminicile.., ţinut departe de toate petrecerile care i-ar fi umplut mintea numai de lucruri sterpe, obişnuit a dispune numai de sume foarte neînsemnate de bani, daţi lunar, cheltuiţi cu rost pe lucruri trebuincioase şi justificaţi până la cel din urmă phening; priveghiat apoi de ochii neînduraţi a doi pedagogi, unul civil şi celălalt militar, departe, departe de sânul familiei,... deprins, în sfârşit, a auzi repetându-se des cuvintele de aur ale moşului său, A.S. Principele Carol Anton: Nu- i destul că v-aţi născut principi, trebuie să munciţi ca să dovediţi că vă meritaţi titlul vostru”. Terminase liceul în 1885, remarcându-se la examenul de absolvire la latină, la germană, la matematică, religie, istorie, franceză şi geografie. Devine, după bacalaureat, elev al Şcolii militare de la Kassel. Doi ani mai târziu, în 1887, se înscrie la mai multe cursuri ale universităţilor din Leipzig şi Tubingen. E preocupat de economie politică, finanţe, botanică, şi drept roman. Îl atrag lecţiile lui Schonberg, la economie politică, ale lui Wach, la drept penal, ale lui Wund, la filosofie. Primeşte astfel o pregătire multilaterală. Aşa va fi principele Ferdinand, cunoscător în cele mai diverse domenii, surprinzându-i pe toţi cu varietatea pregătirii sale. Desigur, o pregătire sumară. Nu se poate spune că e atras de ceva anume, că avea cu adevărat un talent anume. Avea însă acea cultură care cuprindea esenţa a toate câte se ştiu şi care aducea cu ea înţelegerea vieţii şi a lumii.  Nu va face niciodată paradă de variatele sale cunoaşteri. Pentru că principala trăsătură a firii lui Ferdinand era timiditatea. La 1 noiembrie 1914, la câteva zile după înscăunarea sa ca rege şi a Mariei ca regină, ei se duc să ia ceaiul la Mogoşoaia Bibeştilor. În albumul de invitaţi Ferdinand semnează primul pentru că aşa îl rugase regina Maria. Semnează cu semnătura lui ornată şi frumos construită. Adaugă şi nn R. ca să fie Ferdinand Rex. Martha Bibescu, gazda sa, se bucură şi îl întâmpină cu vorbele cu care Pilat l-a prezentat mulţimii pe Hristos: Ecce Homo!. Regina Maria se uită la iscălitura lui şi observă: „Now you are a king,  you must dot your i’s”.Aceasta a şi fost relaţia de cuplu Ferdinand- Maria. Soţia şi-a criticat tot timpul soţul pentru că făcea sau nu făcea un lucru sau altul. Într-o vreme de multe şi profunde transformări, o vreme care aşează poporul român dintr-o Românie Mică într-o Românie Mare un personaj mai plin de energie şi mai plin de repede decizie era de dorit. Dar Ferdinand vrea să se confunde cu personajul evocat de el în 1913, la dezvelirea monumentului lui Barbu Ştirbei, domnitorul Ţării Româneşti între 1849-1953, 1854-1856: „Patriotismul nu stă în cuvântări  sonore şi pompoase, ci în lucrări sitematice şi de lungă răbdare.”

Castelul Krauchenwies

AFACERI DE LA ZERO