„Chiar şi atunci când scriu stihuri originale/ nu fac decât să tălmăcesc./
Aşa găsesc că e cu cale./ Numai astfel stihul are un temei/
Să se-mplinească şi să fie floare.”
(Lucian Blaga, Stihuitorul)
De la 1840 se tot repetă, în cultura românească, faptul că traducerile nu alcătuiesc o literatură. Afirmaţie perfect valabilă, dar care trebuie măcar parţial nuanţată. Pentru că până şi cei mai sceptici recunosc: nici o literatură nu poate cunoaşte deplina împlinire în lipsa traducerilor. În acest sens se cere privit şi demersul lui Darie Novăceanu care, el însuşi poet, a „stihuit” versurile lui Blaga încercând să „trădeze” cât mai puţin originalul, punând în faţa cititorilor spanioli un volum versuri, ce nu are nevoie de pledoarii „pro domo”, căci se prezintă singur: Lucian Blaga, Antología poética general, apărută în Spania, la Prensas Universitarias de Zaragoza.
Foarte bun cunoscător al limbii spaniole, precum şi al literaturilor hispane, traducător al marilor nume ale acestora – de la Góngora la Octavio Paz, şi de la Juan Ramón Jimenez la García Márquez, ca să ne oprim doar la câteva exemple – dar deopotrivă cel care a făcut cunoscute în spaţiul hispan marile voci ale liricii româneşti (Arghezi sau Bacovia), Darie Novăceanu a intuit cu precizie adevărurile esenţiale ale poeziei lui Blaga. Nu doar faptul că, în cultura universală, el reprezintă un caz de nemeritată „glorie” literară (prin complicata poveste a pierderii, de către poetul nostru, a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1956), ci mai ales că, în cazul lui, rădăcinile unei adevărate dominante care i-a marcat versurile trebuie căutate şi în alte locuri decât în cele consacrate de o prea frecventă, dar şi prea grăbită judecată critică. Iar poemele incluse în această antologie sunt edificatoare, de la cele din Poemele luminii şi până la acelea din Mirabila sămânţă. În egală măsură, sunt descoperiţi şi o serie de precursori ai lui Blaga, la fel de puţin observaţi în studiile de specialitate. Între aceştia, în primul rând lirica populară, din care Darie Novăceanu citează pe larg, chiar în studiul introductiv al cartii de faţă, punând versurile baladelor româneşti alături de nume consacrate ale liricii universale şi oferind astfel cititorului hispan o adevărată surpriză literară, pe cât de mare, pe atât de convingătoare în ceea ce priveşte înrudirea structurală pe care o prezintă aceste texte cu imaginarul poetic al lui Blaga. Eroarea generală a criticii, în cazul acestui poet a fost de a fi căutat aproape întotdeauna un fir al Ariadnei la nivelul superficial al textelor lirice sau exclusiv la acela al unei înrudiri cu expresionismul german, când, de fapt, esenţialul se ascunde cu mare grijă într-un soi de inconştient al operei, cu rădăcini, uneori, nebănuite. În plus, Blaga e privit, în studiul introductiv, dar şi în epilogul prezentei antologii poetice, semnificativ intitulat Lucian Blaga între Arca lui Noe şi Barca luiCaron, nu doar ca poet, ci şi ca filosof – activitatea sa stând, mereu, sub semnul dublului.
S-a afirmat nu o dată că idealul de a obţine o echivalenţă completă şi perfectă este o himeră, deoarece limbile sunt diferite unele de celelalte, diferite ca structură şi având coduri şi reguli distincte ce controlează organizarea gramaticală. În acelaşi sens, limbajul a fost definit ca proces ce se reînnoieşte mereu. Astfel încât, a trece dintr-o limbă în alta înseamnă, prin definiţie, a modifica structurile. Nu există sinonimie perfectă nici în interiorul aceleiaşi limbi, aşadar de ce ar părea surprinzătoare afirmaţia că nu există o sinonimie între limbi diferite? Traducătorii au fost adesea acuzaţi că reproduc doar parţial originalul, „trădând” astfel intenţiile autorului; de aici şi lipsa de loialitate care li se atribuie prin cunoscuta expresie „traduttore traditore”. Dar este evident că traducătorul este individualizat prin procesul de recodificare, iar în volumul de faţă tălmăcirea reuşeşte să surprindă cadenţa interioară a poeziei lui Blaga, aşa cum lesne se poate observa, chiar şi dintr-un exemplu ales aproape la întâmplare: „Hermano, cualquier libro te parece una enfermedad vencida./ Pero quien te ha hablado está en la tierra./ Está en el agua. Está en el viento./ O todavía más lejos.// Con esta hoja cierro las puertas y guardo las llaves./ Estoy en cualquier parte, arriba o abajo./ Apaga tu vela y pregúntate:/ el vivido misterio, ¿a dónde se ha ido?/ ¿Aún queda en tus oídos alguna palabra?/ Desde el contado cuento de hadas de la sangre/ vuelva tu alma hacia la pared/ y la lágrima hacia el ocaso.” (El final)
Că poezia este intraductibilă s-a spus adesea. Că în faţa oricărei încercări de a transpune în altă limbă orice operă poetică – mai ales o operă poetică – există tendinţa adânc înrădăcinată de a se observa mai degrabă imperfecţiunile inerente sau închipuite de către aceia care n-au învăţat decât să reproşeze este, în mare măsură (şi la fel de fatal) adevărat. Ca un recurs împotriva timpului, recitind mereu poezia românească, Darie Novăceanu s-a căutat, şi de data aceasta, pe sine însuşi, şi nu a reuşit să se regăsească până la capăt decât traducând în spaniolă cuvintele scriitorilor în care crede: „Incluso cuando estoy escribiendo mis versos/ no hago otra cosa que interpreter./ Así creo yo que es conveniente./ Solamente así el verso lleva motivo/ para cumplirse y ser flor. / Traduzco siempre./ Traduzco/ en el idioma rumano/ una canción que me dice/ en su lengua suavemente mi alma.”
Lucian Blaga, Antología poética general. Versión española, selección, notas, estudio introductorio y epílogo por Darie Novăceanu, Prensas Universitarias de Zaragoza, 2006.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
